Însoţit la început de părinţi pe drumul către şcoală, cu timpul m-am emancipat de tutela lor itinerantă şi mi-am făcut propriul traseu dus-întors.
Dimineaţa, mă adăugam şuvoiului de elevi ce se scurgea grăbit şi gălăgios pe ruta directă ce unea domiciliile noastre apropiate de clădirea şcolii. Ajungând în curtea mai mult decât generoasă, întârziam acolo câteva clipe, scrutând de jur împrejur orizontul contras de siluetele rectangulare ale blocurilor. Mă uimeam de afluxul celorlalte şiruri ce se iveau din toate direcţiile, care, alături de al nostru, se lăsau absorbite în masa instituţiei primelor noastre responsabilităţi. Aveam un soi de înfrigurare, gândindu-mă la următoarele patru sau cinci ore ce nu-mi mai aparţineau decât în mică parte şi doar în măsura în care aveam stăpânire asupra conţinutului lor didactic. Duceam în ghiozdan micul arsenal de instrumente, ajutoarele mele auxiliare de care mă foloseam în asaltul asupra câmpurilor încă necultivate. Pendulările mele între casă şi şcoală dobândeau o dublă personalitate, întruchipată de figura părinţilor mei, văzuţi ca instanţă domestică, pe de o parte, şi de cea a învăţătoarei, pe de alta. Ştiam că mă aflu acolo cu un scop şi calea de urmat nu avea decât un sens: avansul împreună cu colectivul din care făceam parte, bifând întreg şirul de etape obligatorii şi evitând sincopele ce duceau către eşec. Priveam, de aceea, cu teamă la figura, realmente, dizgraţioasă a colegei noastre repetente. Urâţenia ei purta stigmatul insuccesului şi, instinctiv, ceilalţi o dispreţuiau, împiedicând-o să se asimileze efectivului. „Nu eşti de-a noastră” păreau să spună privirile tuturor. Nu era vorba de cruzime în accepţia morală a noţiunii, ci de reacţia oarecum deterministă a respingerii agentului de alienare care, ratându-şi timpul, produce dezordine în corpul omogen şi bine delimitat al cutărei generaţii. Nu conştiinciozitatea sau emulaţia îmi dădea ghes, ci teama ieşirii din rânduiala timpului meu şi, deci, din al celor de-o seamă cu mine. Pe acesta îl simţeam circumscris cu atâta acribie în codul generaţiilor aflate în zorii existenţei încât un singur an părea că adună în el tot atâta conştiinţă de sine şi apartenenţă cât, la altă etate, mai înaintată, o viaţă.
Citește și De ieri, alaltăieri… (XIII)
Păşeam în sala de clasă, la început, cu niscai ezitări izvorâte din pudoarea celui care se expune prea multor priviri dintr-o dată, pentru ca, mai apoi, să dobândesc siguranţa parcursului către locul ce mi se cuvine. Trecusem, înainte, printr-un cămin de copii cu program prelungit, apoi, prin grădiniţă, deci, s-ar fi cuvenit să deţin obişnuinţa colectivităţii juvenile. La cămin, pe lângă activităţile specifice vârstei, eram supuşi programului meselor şi al somnului de după amiază. La grădiniţa de cartier, jubilam în camera cu cuburi, din care construiam edificii, după care eram lăsaţi liberi să zburdăm în ţarcul exterior, până ni se înverzeau hainele de atâtea tăvăleli prin iarbă. Premizele interacţiunilor de mai târziu fiind deci accesate, era de aşteptat un grad sporit de adaptabilitate la acest nou nivel de socializare. El s-a produs, însă, doar cu preţul unui timp de aşteptare asemănător liniilor de căutare cu ajutorul cărora desenatorii dau chip crochiurilor sau schiţelor intenţionate.
Păşeam pregetând în clasă, cu senzaţia indiscreţiei. Amintirea iscodelilor celor din jur şi reflexul defensiv aproape auto-mutilant al retragerii în obscurul anexei unde încercasem să-mi smulg părul din cap, mă făcuseră excesiv de precaut.
„Ce-or gândi ăştia de mine?” îmi spuneam, iscodind, la rându-mi, expresiile din privirile lor.
Începusem să-mi caut perechea, după cum eram obişnuit la cămin, unde mă împrietenisem cu unul pe nume L. Florin, de care nu mă despărţeam niciodată. Ajunseserăm acolo să împărţim o identitate comună, de tandem, şi doar intervenţia în forţă a educatoarei reuşise, în cele din urmă, să ne repună pe făgaşul autonomiei şi neatârnării individuale.
La şcoală nu am mai reuşit o astfel de prietenie exclusivistă, pentru că, spre salvarea mea şi spre lauda colegilor, legăturile dintre noi nu formau noduri înţepenite – tăiate la cămin nu de sabie, ci de rigla educatoarei, bine aplicată pe coapsele mele şi ale lui Florin –, ci adunau şi apoi eliberau energii ce se cristalizauîn geometria armonică şi inclusivă a grupului închegat.
Singurul corp străin avea chipul repetenţiei şi sărise de pe orbita iniţială spre a eşua în câmpul altei entităţi de pe firmamentul constelaţiei şcolare. Nu simţeam milă faţă de colega repetentă dar, interesant, aveam mari nostalgii, amintindu-mi de colegii preşcolari cu probleme de sănătate. Poate că nu-i iertam acesteia vina de a se fi supus ea însăşi, prin propria indolenţă, situaţiei deplorabile în care se găsea. Nu aveam cum să ghicesc că trăsăturile ei dezagreabile nu accentuau o vină, de altfel, inexistentă, ci, dimpotrivă, dezvăluiau sindromul unei neputinţe intelectuale. Era de compătimit mai mult decât cineva cu dizabilităţi fizice. Unui infirm nu-i lipseşte lumina înţelegerii şi poate dejuca teroarea lucidităţii asupra condiţiei lui defavorabile printr-o recalibrare intelectuală în orizontul spiritului sau prin utilizarea productivă a capacităţilor rămase valide, dar unui oligofren ce-i rămâne decât opacitatea în care, cu nădejdi deşarte, i se zbate întreaga fiinţă? Ce-i rămâne acestei creaturi a intervalului inferior, care nu aparţine nici lumii normale, nici celei complet compromise, a handicapului sever, salvate astfel de incapacitatea totală a vreunei autoevaluări? Se trezeşte în arena vieţii împinsă acolo să lupte, fără să dispună de vreo armă sau vreun scut. Şi când dezamăgeşte, suferă o cădere şi mai grozavă, aruncându-se, dacă nu în braţele deznădejdiişi irelevanţei, în cele ale viciului, mergând până la sinuciderea lentă, asistată de tarele acestuia, caz deloc mai fericit.
Nu am simţit nici milă şi nici dispreţ faţă de străină, ci doar teamă. Nu mă temeam de contaminarea cu handicapul ei, ci de marginalizarea de care ea avusese parte dintru început. Eram expus prin chiar maniera în care mă ataşasem colectivulului acelei clase. Nu fusesem strigat în careu, cu ocazia începutului de an şcolar, la fel ca toţi ceilalţi, ci urmasem calea unei intruziuni forţate. Nu aparţineam de drept clasei întâi C, ci fusesem doar înfiat, tolerat a face parte din colectiv. Puteam fi la rândul meu considerat un agent alienant în organismul abia născut al clasei. Străina se afla în ultima bancă, acolo unde fusesem trimis şi eu la început. Eu nu fusesem jignit în vreun fel, nici măcar aluziv, ci doar ignorat, dar ignorarea nu era un preaviz că lucrurile vor degenera? Străinei, atunci când nu era ignorată, i se aduceau afronturi fie prin gesturi, fie de-a dreptul verbal, administrându-i-se de către colegi, epitete necuviincioase, cu concursul neintervenţiei celei de la catedră.
Din fericire pentru toată lumea, străina a dispărut destul de repede, pentru că, neputând face faţă unei şcoli normale, a fost retrasă şi înscrisă altundeva, iar eu am scăpat de complexul iniţial chiar mai repede, când am observat că temerile mele nu aveau nici un suport. În scurt timp, învăţătoarea m-a activat în sfera ei de interes iar colegii, după zilele acomodării reciproce, m-au tratat ca pe unul de-al lor.
Venind dimineţile spre şcoală, mă învioram în atmosfera agitaţiei generale. Aproape de fiecare dată întâlneam pe cineva cunoscut cu care mă întreţineam pe teme diverse. Discutam despre lecţiile pe care le avuseserăm de pregătit, cu preocuparea de a face faţă extemporalelor sau verificărilor orale, trecând destul de repede la subiecte mai plăcute, ce împrăştiau grijile şcolăreşti şi care punctau în clasamentul adecvării la divertismentele proprii vârstei. Aduceam repede vorba de filmul vizionat cu o seară înainte, insistând asupra secvenţelor dinamice. Eroul principal, întotdeauna învingător, trecea prin situaţii limită ce trebuiau comentate. Pumnii bine direcţionaţi ori precizia tirului ce anihila răufăcătorii făceau ca extazul justiţiar să fie prelungit până la următoarele isprăvi de bine ale altor eroi sau ale celor deja consacraţi de apariţiile serialelor săptămânale. Dezbaterile noastre se prelungeau în pauzele dintre ore şi nu epuizam subiectul până ce nu analizam fiecare scenă până la cele mai mărunte amănunte de recuzită. Naivităţile noastre fireşti, în ciuda vârstei, nu puteau trece dincolo de anumite limite. Un comentariu prea simplist sau neconform evidenţelor general acceptate, te putea arunca în ridicol. Odată întâmplat, îţi trebuia un timp de reconfigurare a profilului, o repunere în conformitate cu gusturile şi exigenţele hermeneutice ale grupului, pentru a-i recâştiga graţiile. Aveai nevoie de o intervenţie cu iz epatant care să-i lase pe ceilalţi, cel puţin pe moment, fără replică.
O astfel de situaţie jenantă, generată de o replică inoportună, era să mă coste respectul celorlalţi. Un film uşor, o scenă simplă căreia nu i-am prins înţelesul, o întrebare către mama şi un răspuns în doi peri al acesteia m-au făcut ca în loc de a identifica conţinutul unei casete cu termenul valoric al aurului, să-l consider a aparţine categoriei mult inferioare a jucăriilor. Cineva a îngropat cu grijă caseta cu bijuterii şi mama mi-a spus că alea erau jucăriile lui, profitând, plictisită, de faptul că personajul în cauză era un copil. A doua zi, la dezbaterea scenei în plenul clasei, m-am trezit spunând:
„Erau jucăriile lui.”
Nu s-a râs, scena fiind foarte importantă, însă, toată lumea a izbucnit în cascade de admonestări, contrariată de gluma mea idioată. M-am oprit la timp de-a da replica şi am acceptat, smerit, că, într-adevăr, făcusem o glumă proastă într-un moment nepotrivit. Nu ştiu dacă a bănuit cineva că enunţulmeu fusese articulat la modul cel mai serios. Chiar crezusem în puterea declanşatoare a nevinovatelor jucărele în aria umorală ale celor din jur, fie dincolo, fie dincoace de ecranul televizorului. Am avut totuşi prezenţă de spirit şi nu am ripostat prosteşte, lucru ce m-ar fi descalificat în ochii tuturor.
Chiar dacă nu m-am dat de gol, respectul de sine a avut de suferit. O vreme m-am închis şi am luat parte la dezbaterile colocviale în mod pasiv, doar ascultând şi cerând lămuriri unora mai ageri. Mă îngrijora posibilitatea vreunei elucubraţii şi, deci, a situaţiei din care să nu mai pot ieşi decât şifonat. Confirmam sau infirmam în rând cu toată lumea, liniştit în postura asta imitativă, gândindu-mă că, în felul ăsta ucenicesc la porţile siguranţei de sine.
Îmi păstram voioşia matinală şi interacţionam sprinten cu cei pe care-i întâlneam, sporovăind până la intrarea în şcoală. Îmi lipsea doar curajul opiniei şi, chiar dacă ştiam că am dreptate, nu insistam s-o dovedesc, mulţumindu-mă cu liniştea inerentă celui meditativ şi un pic misterios. Eram destul de des provocat la a-mi exprima părerea:„Zi şi tu cum e cu aia sau cu ailaltă !” dar, în afară de răspunsurile ce trimiteau la locurile comune şi a căror evidenţă nu putea fi contestată de nimeni, reacţionam în general prin eschive şi ridicări de umeri, gesturi de nedumerire ce aveau rolul de a mă pune la adăpost.
După ore, mă întorceam acasă pe altă rută, uşor ocolită. Urmam două alei liniştite, străjuite de clădiri cu patru etaje şi de zonele verzi înconjurătoare. Mergeam singur, preferând tihna scursă, parcă, de-a lungul trotuarelor mărginite de gardurile vii şi de vegetaţia ornamentală. După agitaţia zilei, navigam pe marea liniştită a gândurilor, orientate către timpul după-amiezii, intuit a fi urzit dintr-o fibră cu mai puţine asperităţi. Aveam senzaţia aşternerii, a estompării duratei în câştigul, fie şi numai de-o clipă, al răgazului fiinţei, în curgere lină şi în aşteptare, deopotrivă.
Reculegerea asta plimbată, m-a însoţit mult timp. Începeam să descopăr la purtător, o lume numai a mea, pe care o puteam modela fără grija cenzurii. Nimic din afara ei nu putea pătrunde acolo. Asalturile exterioare se loveau de reduta tăcerii. Dacă introspecţiile mele lăsau să se strecoare gânduri şi sentimente străine construcţiilor fasonate după chipul meu interior, durata lor nu era mai mare decât a unor averse trecătoare. Descopeream un capitol de libertate la care puteam face recurs oricând.
Din păcate, trăirile interioare nu mi-au oferit doar prilejul replierilor, punându-mă la adăpost de situaţiile tensionate. Ele n-au fost doar un refugiu din calea hoardelor nestăpânite din cotidian şi năvălite în habitatul antropic. Refugiul trebuie să rămână doar atât, un refugiu, nu să fie preferat realităţii concrete, chiar dacă aceasta îşi revarsă, cu repetiţie asupra tuturor, cadenţa stihiilor şi a impurităţilor contondente. M-am expus retragerilor într-o măsură mai mare decât ar fi trebuit şi universul meu interior a început de timpuriu să fie invadat de imagini. Eram contaminat de acestea într-o vreme când încă nu dobândisem capacitatea de a discerne între revelaţiile gândului şi reverie. Devenisem un visător.
Sursă foto aici
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu