I.
E toamnă azi, a fost iarnă săptămâna trecută.
Eram mai fericită atunci, cu movilițele
de pământ aliniate, cu cartofii scoși.
În bucătăria de vară, o muscă zboară
în cursă. Corpul îi e blocat
pe banda lipicioasă, piciorușele i se agită
ca șase liniuțe de cerneală neagră, încă ude.
Într-un parc de lângă zidul cetății, culegi
o frunză verde-aurie din iarbă,
îmi desfaci buzunarul de la piept, vâri
codița înăuntru în timp ce începe să plouă.
*
Ăsta e parcul în care cei proaspăt îndrăgostiți
vin să se plimbe, zice un trecător.
Ăsta e parcul copilăriei mele,
îmi spui tu pe bancheta din spate a taxiului,
arătând spre încețoșarea verzuie
prin geamul triunghiular.
Iubirea nu departe, poezia nu departe,
va zice taximetristul în două săptămâni.
Scrijelit undeva pe trotuar
într-o Piață a Unirii, de cealaltă parte
a lumii, Te iubesc.
Mi-ai spus că vrei să schimbi
titlul poemului meu din „Dorință”
în „Nevoie”. Am mers la Cinema City.
Mi-ai arătat cimitirul
din cartier, m-am cățărat pe zidul de piatră
să văd șirurile de morminte și cutii de sticlă
luminate în roșu. Când am apucat de
margine, mi s-a sfărâmat în mână.
*
– Însă poemul ăla nu era despre
tine. Dorința, un punct mort
asigurând vaselor minții
și ale văzului o vedere periferică,
și nevoia, ghemotocul ăsta preverbal
de poem pe care încerc să-l deșir,
să-l descâlcesc mergând înaintea
ploii ca să mă plouă, gândindu-mă
la insigna aia cu Lermontov
pe care n-o dai jos niciodată și la cum
duelistul fie trage în sus
în aer și e împușcat,
fie, în numele onoarei
ori iubirii ori răutății, ochește
plămânul stâng al dușmanului.
*
Pușkin n-a înțeles, Lermontov
n-a înțeles că ce trebuie făcut
e să evite cu totul duelul.
L-aș cita pe Pușkin, dar îl pot citi
numai în traducere:
Vreau să te înțeleg,
îți studiez limba obscură.
Ești atât de egoist cu frica ta –
spui că omul, ca să-i meargă bine, trebuie
să cadă într-un vacuum, să fie o pasăre
într-un vacuum. Am pierdut
vinovăția ta și o vreau înapoi.
*
N-am reușit să descâlcesc poemul
în plimbarea prin ploaie, dar când
am ajuns în piața din Berceni,
verzele de lângă bordură m-au liniștit.
Piramide crenelate de varză,
verde mugurel și venoase, fiecare cap
stabilizând cel puțin alte câteva capete
ca o rețea de minți bâzâitoare, sănătoase,
și scârțâiala de ceară a uneia
când e despărțită de restul.
*
Ultima mea noapte în București, las
subtitrarea pe off. Azi am învățat
că un pui de pasăre aflat în grija
mâinilor unui om are nevoie de un vierme
pe oră. E un cuplu
la TV, goi, în pădure.
Bărbatul se întoarce cu spatele la cameră
și urinează în palmele făcute căuș,
îi arată femeii cum să supraviețuiască
încă o vreme fără apă.
*
După îmbrățișarea noastră din holul
hotelului, Lermontov a făcut un salt
de la rever și a aterizat cu fața-n jos
pe marmura roz. Nasul lui de aramă
s-a învârtit ca un titirez între
valiza mea și noi. Ai spus,
A făcut-o din cauza emoției.
Ne-am uitat să nu se fi rănit,
apoi ți l-ai prins la loc.
M-am gândit că o făcuse în numele
unui cuvânt intraductibil.
*
La știri au spus că azi e ultima zi
ca de primăvară din anul ăsta.
Ieri luna s-a văzut toată ziua
și nimeni n-a părut să bage de seamă.
Deschid dicționarul și caut
cuvântul dicționar, din nou –
Poetul e o limită, ai spus. M-am gândit
că te refereai la analiză matematică:
iubirea, nu departe; poezia, nu departe.
Din volumul „Jocul de-a amiba”, Editura Nemira, Colecția „Vorpal” (coordonată de Svetlana Cârstean), Bucureşti, 2018
