Poezie Literatura la feminin Nr. 72

Derivate. România, 2013-14

I.

E toamnă azi, a fost iarnă săptămâna trecută.
Eram mai fericită atunci, cu movilițele

de pământ aliniate, cu cartofii scoși.
În bucătăria de vară, o muscă zboară

în cursă. Corpul îi e blocat
pe banda lipicioasă, piciorușele i se agită

ca șase liniuțe de cerneală neagră, încă ude.

Într-un parc de lângă zidul cetății, culegi
o frunză verde-aurie din iarbă,

îmi desfaci buzunarul de la piept, vâri

codița înăuntru în timp ce începe să plouă.

*

Ăsta e parcul în care cei proaspăt îndrăgostiți
vin să se plimbe, zice un trecător.

Ăsta e parcul copilăriei mele,
îmi spui tu pe bancheta din spate a taxiului,

arătând spre încețoșarea verzuie
prin geamul triunghiular.

Iubirea nu departe, poezia nu departe,
va zice taximetristul în două săptămâni.

Scrijelit undeva pe trotuar
într-o Piață a Unirii, de cealaltă parte

a lumii, Te iubesc.

Mi-ai spus că vrei să schimbi
titlul poemului meu din „Dorință”

în „Nevoie”. Am mers la Cinema City.
Mi-ai arătat cimitirul

din cartier, m-am cățărat pe zidul de piatră
să văd șirurile de morminte și cutii de sticlă

luminate în roșu. Când am apucat de
margine, mi s-a sfărâmat în mână.

*

– Însă poemul ăla nu era despre
tine. Dorința, un punct mort

asigurând vaselor minții
și ale văzului o vedere periferică,

și nevoia, ghemotocul ăsta preverbal
de poem pe care încerc să-l deșir,

să-l descâlcesc mergând înaintea
ploii ca să mă plouă, gândindu-mă

la insigna aia cu Lermontov
pe care n-o dai jos niciodată și la cum

duelistul fie trage în sus
în aer și e împușcat,

fie, în numele onoarei
ori iubirii ori răutății, ochește

plămânul stâng al dușmanului.

*

Pușkin n-a înțeles, Lermontov
n-a înțeles că ce trebuie făcut

e să evite cu totul duelul.
L-aș cita pe Pușkin, dar îl pot citi

numai în traducere:
Vreau să te înțeleg,

îți studiez limba obscură.
Ești atât de egoist cu frica ta –

spui că omul, ca să-i meargă bine, trebuie
să cadă într-un vacuum, să fie o pasăre

într-un vacuum. Am pierdut
vinovăția ta și o vreau înapoi.

*

N-am reușit să descâlcesc poemul
în plimbarea prin ploaie, dar când

am ajuns în piața din Berceni,
verzele de lângă bordură m-au liniștit.

Piramide crenelate de varză,
verde mugurel și venoase, fiecare cap

stabilizând cel puțin alte câteva capete
ca o rețea de minți bâzâitoare, sănătoase,

și scârțâiala de ceară a uneia
când e despărțită de restul.

*

Ultima mea noapte în București, las
subtitrarea pe off. Azi am învățat

că un pui de pasăre aflat în grija
mâinilor unui om are nevoie de un vierme

pe oră. E un cuplu
la TV, goi, în pădure.

Bărbatul se întoarce cu spatele la cameră
și urinează în palmele făcute căuș,

îi arată femeii cum să supraviețuiască
încă o vreme fără apă.

*

După îmbrățișarea noastră din holul
hotelului, Lermontov a făcut un salt

de la rever și a aterizat cu fața-n jos
pe marmura roz. Nasul lui de aramă

s-a învârtit ca un titirez între
valiza mea și noi. Ai spus,

A făcut-o din cauza emoției.

Ne-am uitat să nu se fi rănit,
apoi ți l-ai prins la loc.

M-am gândit că o făcuse în numele
unui cuvânt intraductibil.

*

La știri au spus că azi e ultima zi
ca de primăvară din anul ăsta.

Ieri luna s-a văzut toată ziua
și nimeni n-a părut să bage de seamă.

Deschid dicționarul și caut
cuvântul dicționar, din nou –

Poetul e o limită, ai spus. M-am gândit
că te refereai la analiză matematică:

iubirea, nu departe; poezia, nu departe.

Din volumul „Jocul de-a amiba”, Editura Nemira, Colecția „Vorpal” (coordonată de Svetlana Cârstean), Bucureşti, 2018

Despre autor

Tara Skurtu

Tara Skurtu

Tara Skurtu este o poetă americană care locuiește în București. Beneficiară a două burse Fulbright, două premii din partea Academiei Poeților Americani și a unei Burse Globale Robert Pinsky pentru poezie, poemele ei au fost publicate internațional, fiind traduse în peste șase limbi străine. Este autoarea plachetei Skurtu, România.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.