Cronici

Despre oameni și păsări

Augustin Cupșa (n.1980) a debutat în 2006 cu romanul „Perforatorii” pentru care a obținut premiul revistei „Ramuri” și premiul revistei „Mozaicul”. A mai publicat două volume de proză scurtă, „Profesorul Bumb și Macii suedezi”, nominalizat la Gala Tânărului Scriitor (2011), și „Marile bucurii și marile tristeți”, nominalizat la Gala Bun de Tipar (2014) și tradus integral în limba sârbă („Velike radosti i velike tuge”).

În anul 2017, Augustin Cupșa lansează unul dintre cele mai convingătoare volume prezentate la Târgul de Carte Gaudeamus. Este vorba despre „Așa să crească iarba pe noi”, roman care îl impune pe autorul său  ca pe un prozator  de o remarcabilă originalitate și foarte sigur pe mijloacele sale de expresie.

Se pare că Augustin Cupșa are abilitatea de a ridica așa-zisul „roman de cartier”, ce are foarte mulți adepți printre tinerii prozatori, la un cu totul alt nivel. Acesta sondează un mediu insolit cu personajele sale specifice; copiii și familiile lor ce trăiesc la periferia Craiovei, cu obiceiurile lor, cu ticurile lor, cu vorbirea lor puternic colorată argotic (dialogurile sunt excelent construite), dau naștere unei faune inedite. Principalul merit al scriitorului constă într-o știință a povestirii aproape desăvârșită, ce poartă o puternică amprentă colocvială.

Edi, Pisică, Tobă, frații Mânzu și Tomi se ocupă cu braconajul mai multor specii de păsări pe care le vând apoi, pe filieră interlopă, în Italia. Întâmplările prin care aceștia trec sunt redate la persoana I de vocea lui Pisică, membrul sensibil și fragil al grupului. Alegerea acestuia nu este una întâmplătoare. Dintre toți  băieții, Pisică este cel mai profund și cel mai analitic, având capacitatea de a descrie totul cu multă claritate. Totodată, pe alocuri, el capătă o anume maturitate în glas, iar observațiile sale dau dovadă de perspicacitate. Interesant este felul în care naratorul-personaj se detașează de sine și se concentrează pe viețile tovarășilor săi, pe faptele lor. Celor din urmă le sunt atribuite doar nume, nu și însușiri fizice. Acest artificiu dorește să arate că personajele sunt exponentele unei întregi categorii, sunt umbrele unor speranțe, unor visuri îngropate, uitate, peste care crește iarba.

Volumul aduce în prim-plan existențele sordide, aceste fleurs du mal, indivizi  ce se dezintegrează constant și se afundă și mai mult în mocirla propriilor vieți. Aici insul nu este singur, ci este  înconjurat de prieteni, cu care împărtășește aspirații comune, ca evadarea în locuri mai bune. În acest caz, este vorba despre Italia, mult prea mult idealizată, o Italie în care părinții și rudele lor au plecat și de unde le trimit „bunătăți”, care devin înșelătoare pentru cei mici, deoarece  nu pot vedea ce se ascunde în spatele acestor peisaje mirifice.

Tonul romanului este ludic, fiind găsit cel mai adesea în dialogurile copiilor. Acestea îl pot păcăli pe cititor. Doar la suprafață stârnesc râsul, însă, la o privire mai atentă, la o (re)lectură, ne vom putea da seama că, de fapt, cartea este încărcată de mult dramatism și amărăciune, că binele a rămas de mult în urmă, răul câștigând din ce în ce mai mult teren. La baza întregului volum stă analogia om-pasăre. Păsările sunt asemenea oamenilor. Acestea erau pândite de copii și cercetate, așa cum cei din urmă sunt pândiți de ochiul legii, care, ce-i drept, de cele mai multe ori doarme și trece cu vederea anumite fapte mârșave.

De partea ambelor tabere, emoția predominantă este frica. În cazul lui Pisică, teama nu îl mai poate înlemni, ci se transformă în motorul intern ce-l împinge spre acțiune. Pisică încearcă astfel să-și concretizeze dorința de evadare: „[…] dar  frica, de care oricum aveam parte mai tot timpul, parcă nu mă mai ținea locului, de data asta mă trăgea înainte”.

În lumea creionată de Augustin Cupșa găsim simboluri ale unei credințe ce încearcă să vegheze asupra mediului ostil, cu legile sale nescrise, dar fără a avea vreun impact asupra actanților: „Mâna Maicii Domnului se lăsase și ea pleoștită peste gard”. Se conturează o lume fără speranță, din care protagoniștii ei nu mai pot fi salvați. Singura ce le mai poate liniști sufletul este cartea de rugăciuni pe care Pisică o primește de la sora lui, Ina, înainte de plecarea ei în Italia. Naratorul-personaj suferă un teribil zbucium lăuntric temperat de anumite pasaje religioase, dar și tulburat de altele. Pisică este conștient că doar el poate să trateze cu seriozitate aceste spuse neînțelese de colegii săi: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecați. Dar când suntem judecați, suntem pedepsiți de Domnul, ca să nu fim osândiți odată cu lumea”. Acesta caută explicații,  făcând apel la experiențele anterioare și încearcă să descifreze rândurile de mai sus. De remarcat maturitatea, de care am amintit anterior, din vocea personajului: „Judecata de Apoi cam la fel cu Judecata de Acum Încolo. Și asta n-avea să mai fie așa cum fusesem eu obișnuit. Adică, în felul obositor, dar sigur de la școală – am făcut asta pentru că m-a îmbrâncit cutare, am lipsit pentru că am fost bolnav sau cum se întâmpla când mă certa mama – am învățat, dar nu m-am putut concentra pentru că… Pentru că. Exact acest pentru că  urma să se dizolve, să dispară, să nu mai  aibă nici o importanță”. Ulterior, întâmplările dramatice vor dezvălui și celelalte teme profunde ale cărții: sentimentul de vinovăție, familia, descoperirea erotismului.

Romanul „Așa să crească iarba pe noi” creează o lume întreagă, un univers al inocenților. Copilul este aruncat într-o realitate crudă, violentă, în care absența  modelelor și a valorilor își spune cuvântul.

 

Augustin Cupșa, „Așa să crească iarba pe noi”, Editura Humanitas, București, 2017

Despre autor

Ioana David

Ioana David

Ioana David predă la Şcoala Spectrum-Ploieşti şi studiază la Facultatea de Pedagogie a Universităţii de Petrol şi Gaze Ploieşti.

Scrie un comentariu