Atelier Literatura la feminin

Doamne, ce tineri ați fost! (Erotice, V)

Stai pe scaun în metrou, e lume puțină la ora șapte fără ceva, poți să alegi, să te așezi pe unul, apoi pe altul, e odihnitor să vezi atâtea scaune libere, pleci mai devreme de acasă doar pentru asta, înainte de ora la care se aglomerează strada, dacă nu te grăbești, riști să te împingă cineva, să se-mpiedice de tine, ești mereu unde nu trebuie, mereu în drum, lumea se duce la slujbă și tu te plimbi, te gândești, altă treabă n-ai, te gândești cu noaptea-n cap în loc să te grăbești să ajungi ca toți oamenii sau aproape toți la muncă, ah, fericiții care trebuie sau vor să muncească, vor sau doar se fac?, e mai ușor așa, ai zice că-i așteaptă acolo ceva care nu mai suferă amânare, acolo, în locul spre care se-ndreaptă hotărâți, preocupați, uneori parfumați, doar câțiva, femei mai ales, parcă se duc la un concert de Mozart, seara, și traversează un pod peste Salzach, nu se potrivește, n-au rochii lungi și negre, la un bal, da, sau la o nuntă, așteaptă ceva ce nu poate fi așteptat în pijamale, în papuci de casă, încearcă să-și amintească, dar amintirea nu prinde contur, ea există în zona crepusculară a minții, dar nu, nu poți să îți dai seama ce e,

ai ajuns la Dristor de-abia, poți să te gândești, o adevărată voluptate gândirea asta, gândul se topește în trup sau trupul în gând, acolo nu sunt cuvinte, nici imagini, doar cineva foarte cunoscut, atât de cunoscut, atât de drag,  ți s-a făcut brusc dor de cineva atât de cunoscut, dar cine e?, memoria a-nceput să-ți joace feste, ai grijă, poate ar trebui să dormi mai mult, să te trezești mai târziu, e atât de limpede mintea după ce te saturi de somn și mai ales după ce visezi și-ți aduci aminte visele, e ca la terapie, așa cred, chiar mai bine, numele îți stă pe limbă, cum se zice, ce expresie, nu pe limbă îți stă, stă singur pe o buză de prăpastie, în twilight mind, nu e cuvânt încă, doar ceva care îl anunță, dar ce?… ceva care există doar în trup, nu și în minte…  nu cineva, când spui cineva nu știi cine e, poate fi oricine, tu știi bine cine e, dar nu reușești să-ți aduci aminte numele, culoarea ochilor, a privirii, a părului, gura, zâmbetul, silueta, un fel de a merge ca și cum n-ar merge, ar vorbi, te-ar lua după umeri prietenește, deși nu v-ați mai văzut de câteva luni, cum ai putut să taci atât, niciun semn, ce fel de dragoste e asta și vii acum ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat,

când va umbla în baston tot așa o să facă, o să-și pună bastonul sub braț și-o să te ia după umeri, te va îmbrățișa, îți va șopti ceva la ureche și va întârzia cu buzele acolo, cu limba, cu dinții, ți s-a făcut frig, altceva vrea el să muște, dar nu se face pe stradă, nu e frumos, le știi foarte bine, nu știi cum, cum poți să le știi atât de bine, fără să-ți vină în cap niciun cuvânt pentru ele, nici măcar o imagine tulbure, ca acelea care-ți apar sub pleoape înainte de a adormi, un stâlp electric suspendat în aer, niște nori pe care arunci ceva lumină sau culoare, vitrina unui magazin cu niște manechine goale, aproape senzuale în goliciunea lor asexuată,

el e, da, la el te gândești, dar nu reușești să-ți aduci aminte cum îl cheamă, mai ai puțin și-ajungi la Piața Unirii, metroul ăsta e horror, merge, se oprește, merge, se oprește, scrâșnește din toate încheieturile, se freacă de șine cu frâna pusă, o să-ntârzii, te-așteaptă acolo ceva care nu suferă amânare, nimeni nu știe ce, dar toți se îndreaptă hotărâți spre locul acela, grăbiți, parfumați câțiva, mai ales femeile, de parcă le-ar aștepta acolo o iubire de-o viață, un călăreț hun, cu buzele subțiri și bărbia ascuțită, cu dinții albi, strălucitori, dar nu-ți vine în minte numele, e ca și cum s-a ascuns în trup, s-a cuibărit într-o celulă nervoasă și nu mai ajunge la suprafața minții decât parfumul lui de ierburi uscate, distanțe parcurse în goană, praf și pulbere și lavanda de după bărbierit, apoi ceva mai iute, înțepător, da, în ziua aia, doamne, ce tineri ați fost, ați mers cu o scrisoare a unui prieten la o femeie bătrână, o rudă a lui, se hotărâse să plece din țară, să fugă, și voi s-a întâmplat să fiți mesagerii unei scrisori secrete, o scrisoare a unui fugar, n-ați vorbit despre el, nici despre scrisoare, femeia v-a servit cu un ceai de mentă în cești de porțelan cu flori mici, albastre și-ați vorbit despre praful din oraș și despre vreme, și despre întuneric, da, se face prea devreme întuneric și programul de la televizor se-ncheie prea repede, sunt atât de lungi nopțile și noaptea asta de care am avut parte, de ce?…

doamne, ce tineri sunteți, a spus femeia și ți s-a părut atât de frumoasă când a spus asta, așa trebuie să fie când îți aduci aminte de tinerețe, nici nu mai știi bine, lumina albă, sidefată, a ceștilor și cum stăteai în fotoliu stânjenită, da, erați tineri, dar ea nu mai era și te-ai simțit brusc vinovată, voi erați doi fugari, fugari de o zi, nu de-o viață, vă trata cu o bunăvoință excesivă, nici nu v-a reținut numele, n-a fost atentă sau n-a avut timp, nu mai avea, așteptai să vă spună că nu trebuie să vă simțiți vinovați, dar el, nu, nu știa ce e vina, în fuga calului dispare orice vină, înghițită de pulberea drumului lung și plin de primejdii, doar gândul că trebuie să trăiești te mai bântuie, ce vină, de ce te simțeai vinovată, fugeați de propriile vieți, dar asta se-ntâmplă mereu, oricui, toți fugiți de propriile vieți, doar ea alesese să stea în casa aia mare și frumoasă, să nu se miște de-acolo, primea vizite oricând, le aștepta, mai ales că nu mai ieșise de mult timp, nu mai știa de când, plecaseră toți dincolo, ea rămăsese acasă cu pisicile, două pisici care au venit și ele la masa voastră, s-au așezat într-un fotoliu și-au stat acolo cuminți, se uitau la voi când duceați ceștile din porțelan la gură, poate voiau niște ceai, dar nu s-a gândit nimeni,

acum putea să plece un timp, nu pentru totdeauna, doar câteva ore, s-a dus să citească scrisoarea, vă uitați unul la altul, apoi la pisici, era bine acolo, și când s-a întors a zis că trebuie să plece undeva, s-o așteptați, e posibil să dureze, o să se întoarcă, totuși, până se lasă noaptea și-atunci puteți să plecați să-i spuneți prietenului vostru că totul e în regulă, era prima oară când rămâneați singuri într-o casă atât de mare, urmează stația Eroilor, trebuie să cobori, mai bine nu, ai putea să mergi așa cu metroul toată viața, nu te-ai plictisi, ți-a zis să te dezbraci, v-ați întins pe covor lângă măsuța cu ceștile din porțelan, goi ca niște manechine într-o vitrină, pisicile se uitau curioase, se ridicaseră în patru labe, le vedeai capetele întinse ca atunci când vânează vreo pasăre, una dintre ele a căzut din fotoliu exact unde nu trebuia și v-a apucat râsul, doamne, ce tineri ați fost, atunci ați râs în hohote așteptând să se-ntoarcă, goi ca niște oameni obișnuiți să fugă tot timpul, să-și piardă lucrurile și viețile pe drum, să le scoată la mezat doar ca să stea goi într-o casă străină, râdeați ca Hanibal, da, Hanibal, cine aștepta la fereastră sau peste drum s-a gândit că nu mai e nimic de făcut cu niște nebuni, nebuni de legat, unde-o fi Hanibal acum?, nu e nume de călăreț hun, nici nu mai știi cât ați stat așa așteptând și râzând, ante portas.

 

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu