Doctorul Wolkonsky avea un motan…

Doctorul Wolkonsky avea un motan, Aleoşa, şi aştepta un copil. Era medic militar, trecuse prin Afganistan şi Congo, dar trecuse-n rezervă. Avea şi un acvariu cu un peşte care îi şoptea cuvinte secrete. Mintea lui era ca o plapumă care îl învelea şi îl proteja de toate ororile din război. Nu înţelegea nimic, se prefăcea că nu înţelege. În subsolul casei doctorului Wolkonsky exista o pivniţă şi un tunel care ducea către o altă lume. De asta venise Teofil la el, pentru că prin tunelul acela doctorul Wolkonsky avea acces la adevărata realitate. Când se întorcea doctorul de acolo era liniștit, de parcă pârjolul nici nu ar fi avut loc. Soția doctorului era o nimfă, un soi de grație, de muză renascentistă, se numea Izabella. În casa lor era o oază de liniște. Și după ce i-a administrat lui Teofil antibioticele, doctorul a început să povestească: Pornesc dintr-un loc dureros, ziua de 10 august, 2014, cu atmosfera ei sufocantă, cu aerul ei supra-încălzit, într-un cartier în care duhneşte continuu a ghenă. Copiii sunt deja morți şi tu te zbaţi în faţa depresiei morții lor lovindu-te ritmic de ciment. În interiorul fiecărei ratări mai există câte o mică ratare. De 30 de ani caut sensul. De multe ori mi s-a părut că l-am găsit şi el m-a abandonat. Am alergat pentru tine, am slăbit pentru tine, m-am antrenat lovind cu pumnii în pereți pentru tine, am fost sincer şi am blufat pentru tine. Am fost la război pentru tine. M-am rugat Dumnezeului meu din nou pentru tine, am plâns şi am suferit pentru tine, pentru tot ce s-a întâmplat şi se va întâmpla. Vreau să merg din nou la război pentru tine. Mă prefac liniștit, lucid, superior. Animal. E o chestie de fluide, de creier reptilian, de instinct. E noapte şi am frisoane. Stau nemișcat. Știu că nu voi mai exista.

Așa vorbea mereu doctorul Wolkonsky, era așezat doctorul Wolkonsky, îl cunoscuse în Afganistan pe Aoun, un libian care i-a povestit cum sunt decapitați copiii și i-a relatat cu maxim de acribie cum se procedează cu fetele care nu sunt credincioase. Doctorul Wollkonsky se gândea la trifoi, la câmpuri uriașe de trifoi în care este atât de greu și totuși atât de simplu să găsești unul cu patru foi. De asta doctorul Wolkonsky nu a vrut să înțeleagă nimic din ce i-a povestit Teofil. Și apoi, cu adevărat, nici Teofil nu văzuse dezastrul, el văzuse urmele unui dezastru.

Copiii dormeau, copilul lui Wolkonsky dormea în pântecul adormit al Izabellei. Am o pivniță mare, i-a zis Wolkonsky lui Teofil, mai vrei un vin? Nu mai vreau, i-a zis Teofil. Hai, nu mă poți refuza… E urât să refuzi, i-a zis fata dracului. În oraș sirenele se pregăteau de explozie.

Voi fi o dronă în zona ta de confort, voi urmări tot, voi vedea tot, te vei izbi de mine în ceruri când vrei vrea să te-nalți. Sunt cel mai pașnic locuitor al insulei tale, acționez prin prezență. O să îți pară rău, te vei scuza cum nu ai mai făcut-o, sunt sonda ta de înălțime. Sunt perspicace și nu lovesc, deși sunt violentă, eu înregistrez totul, sunt drona ta de conștiință, oricât m-ai izbi eu rezist, sunt fata dracului, nimic nu m-atinge, nici măcar tu.

Doctorul Wolkonsky avea tabieturi, unul dintre ele era să pândească de după perdea. I se părea că așa înțelege mai bine tot ce se întâmplă în jurul lui. Doctorul Wolkonsky nu era obișnuit cu familia, ci cu teatrul de război, acolo nu avea timp de imaginat conspirații, acolo executa și decidea și murea, aici era un spațiu inegal. Așa, de după perdea, i se părea că înțelegea mai bine. Vedea lumea cu pești în ea și înțelegea. Bătrâne, e așa o muzică afară, e Bach, bătrâne, nu o înțelegi?, îi spunea lui Teofil. Lasă-mi mie copiii ăștia, i-a zis, nu promit că o să am grijă de ei, dar vor fi bine, vor fi oricum mai bine decât cu tine. Ți-i las, a zis Teofil. De fapt de asta și venise la el. Îmbracă-te și tu mai acătării, i-a zis doctorul. N-am de ce, i-a zis Teofil, subpământa mai e acolo?

***

Ca să treci din casa doctorului în subpământă îți trebuia oarece cunoaștere. Se deschide o ușă care duce în beci. Din beci o altă ușă, de puțini cunoscută, duce în subpământă. Și de acolo tunelul. Când noi povestim astea toate, lucrurile până la final se vor fi întâmplat deja, pentru că aceasta este cartea a șase zile deja trecute din momentul în care Teofil a ajuns în partea cealaltă.

Oasele lor au fost cu greu recuperate din subpământă și asta numai după câteva zeci de ani. Teofil însă a văzut toate acestea de dinainte. Și chiar dacă trupul lui e mort, el există, a povestit.

***

Am văzut cum li se chirceau trupurile în flăcări, a zis Doctorul, am văzut cum li se topea carnea, am văzut grăsimea care exploda din om ca o petardă și nu o să recunosc niciodată că am fost acolo. Țânci de câțiva ani se izbeau cu capetele de ciment ca să oprească chinul. Am văzut și n-am fost acolo. Oameni descărnați care cereau să se-oprească, nu prin voce, că n-aveau, ci prin gesturi, și n-am fost acolo. Când am auzit când eram mic cum i-au tras pe roată pe martiri, sufeream pe roată cu ei, prin empatie, dar nu credeam, acolo, empatic am fost. Când auzeam cum îi schingiuiau pe copii în Africa de Sud, acolo am fost, plângeam cu ei pentru că doar auzisem de asta, dar la focul acela teribil pe care l-am văzut, n-am fost acolo. Când auzeam, tânăr încorporat, de toți colegii mei morți… am fost, scânceam pentru ei, încercam să pricep, sufeream, dar la ce s-a întâmplat pe urmă… n-am fost. Când au fost bombardamente și cutremure și uragane am fost, dar aici chiar nu am fost acolo. Și nu am fost pentru că nimeni dintre cei dragi nu a urlat către mine mai crunt și mai sinistru așteptând salvarea decât cei lângă care am fost, ori acolo doar eu eram salvarea și salvarea n-a fost…

Teofil, ca să găsească o scuză pentru a se uita înspre subpământă, s-a uitat înspre Izabella.

Asta nu e soția mea, a spus doctorul.

Pe mine, primul meu soț m-a lăsat pentru că nu voiam să îi fac sex oral, a zis soția.

Nu e o problemă, a zis doctorul.

Noi vrem să construim o familie, a zis ea.

O avem deja, a zis doctorul.

Noi am vrea foarte mult și să facem mai mulți copii, a zis ea.

Nici asta nu e o problemă, a zis doctorul.

Sexul oral e o chestie sinistră, a zis ea.

E o idioțenie, a zis doctorul.

Apoi s-au uitat toți pe geam: un cârd de ciori zbura alarmat spre ieșirea din oraș.

Știi care sunt singurele păsări care nu pleacă niciodată în fața vreunui pericol? l-a întrebat doctorul pe Teofil.

Nu știu, a zis el.

Bufnițele, i-a zis doctorul.

***

Unii în Anglia, în America, au mers pe ape, a zis doctorul, unii au levitat, alții s-au teleportat, ce zici? Așa…, a zis Teofil.

Jucării de-ale lui tata, a zis fata dracului.

Sufăr îngrozitor, i-a spus soția doctorului doctorului. Tu nu înțelegi cât sufăr eu. Nici măcar nu mai pot vorbi cu tine, dimineața mă schimonosesc de la suferință. Știi, nu mai e ca și cum aș mai avea vreo speranță, nu mai am, de 10 ani vorbim, de 10 ani tot spun lucruri pe care nu le-nțelegi. M-am resemnat, dar să nu aștepți de la mine vreun zâmbet. Eu am lumea mea. Sufăr îngrozitor.

După moartea bunicului ne-am mutat la oraș. Era o zi frumoasă și stăteam cu nasul lipit de geam. Aveam zece ani, stăteam pierdut pe balconul garsonierei și priveam în zare, peste dealuri, înspre unde era bunicul, unde crescusem. Blocul nostru era la intrarea în centrul orașului și din bucătărie se vedea o mică piață. În piață o tanti făcea mici și câțiva oameni îi mâncau. Apoi a trecut o mașină și în spatele ei un autobuz plin cu mineri. Autobuzul a claxonat prelung, ca răgetul unui animal lovit, mașina din față a parcat regulamentar, pe stânga. În mașină era un bărbat, chel și burtos, o nevastă și un copil de vreo 5-6 ani. În piață, tanti făcea în continuare mici și câțiva oameni îi mâncau în continuare. Din autobuz au coborât câteva zeci de bărbați cu salopete albastre și căști de protecție minieră. Câțiva au răsturnat grătarul cu mici al doamnei și alți câțiva au început să îl ia la bătaie pe bărbatul chel și burtos care se așezase să mânânce mici cu nevasta și cu copilul. Nevasta urla, copilul urla, micii se rostogoleau tot mai încet spre șosea. L-au trântit cu capul de asfalt și cutia craniană i s-a deschis ca un pepene copt. Stăteam cu nasul lipit de geam și vedeam tot. Nu mai văzusem un creier atât de alb în atât sânge.

Eu am fost mereu atras de femeile cu probleme, a zis doctorul.

Literomania nr. 1, anul I, 2017