Documentare cu folos

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Livia Popescu

Am scos aseară din dulap platoul de porțelan cu arabescuri din albastru cobalt și l-am spălat. Îi plăcea să fie încărcat de fiecare dată cu fripturi sau sarmale, așa că nu văd de ce nu l-aș folosi și acum.

Cât timp îmi fac o cafea dublă la expresor, îl umplu cu arpacașul proaspăt frământat cu nucă, scorțișoară, coajă de lămâie rasă și esență de rom. Așa scrie în caiet, așa fac. N-aș fi crezut că mă pricep, dar uite că mi-a ieșit. Secretul unei colive reușite este să conțină multă nucă, și nu dată prin mașină, ci zdrobită cu sucitorul, ca să iasă toată aroma din ea. Cu ajutorul unui cuțit cu lamă lungă netezesc coliva până capătă o formă ovală, perfectă.

Am măcinat de ieri biscuiții până s-au făcut precum pesmetul, iar acum îi amestec cu nucă, tot măcinată și ea, și îi împrăștii în ploaie peste colivă. Mă uit din nou pe Savori Urbane și număr migdalele ca să-mi iasă crucea perfect. Am până și drajeuri de stafide învelite în ciocolată. Mi le-a luat doamna Stavre, vecina noastră pricepută în toate. Ar fi vrut să mă ajute și la colivă. Am refuzat-o politicos, ea ar mai fi lipsit din bucătărie. Totuși, cu ea o să merg la biserică de Sâmbăta Morților, știe toate rânduielile, îl știe și pe popă și-i cunoaște pe toți de pe-acolo. S-a bucurat tare mult când i-am spus că vreau să o însoțesc. Cred și eu, e coaptă după taină.

Am bifat totul de pe listă: prescurea, colacul, sticla de vin, merele, ouăle fierte, icrele, pulpele de pui, uitasem să pun prăjiturelele Măgura, dar am rezolvat. Doar piftiile nu le-am făcut, din lipsă de timp.

La ora șapte fix, doamna Stavre sună la poartă. Așa ne-am înțeles, așa a făcut.

Îmi dau cu puțin deodorant, n-are de ce să strâmbe popa din nas. Doar doamna Stavre strâmbă puțin, dar trece cu vederea până la urmă. Îmi inspectează coșul și dă mulțumită din cap când vede coliva pusă deasupra tuturor celorlalte, acoperită cu un ștergar alb.

— I-am spus și doamnei Bistriceanu că faci colivă, dar a zis că nu crede așa ceva.

Doamna Bistriceanu e o femeie foarte evlavioasă, nu ratează niciun mers la biserică și e mereu pregătită să dea sfaturi nesolicitate. De câte ori apuc s-o văd la timp, trec pe trotuarul celălalt, altfel risc să stau cu ea un sfert de oră pe puțin, chiar și în ploaie, vânt sau alte intemperii, și să răspund la un chestionar stupid despre sănătate, singurătate, eternitate, greutate și multe altele care se termină în „-ate”. La început mă amuza treaba asta, acum mă îngrozește de-a dreptul. Simt cum se ridică părul pe mine, dar politețea mă obligă să rezist eroic.

La biserică sunt mese întinse de-o parte și de alta, unele mai înalte, altele mai late, acoperite cu mușamale sau fețe de masă. Câteva femei deja au așezat mâncarea și vorbesc cu evlavie despre răposați. Doamna Stavre mă trage de mână și prindem un loc mai ferit, zice ea, să nu stăm în picioarele părintelui când o trece să strângă pomelnicele.

Pe lângă noi se strecoară o femeie mărunțică, îmbrăcată toată în negru. Doamna Stavre o bate pe umăr, se salută și femeia merge în față, unde cineva îi oprise loc.

— Ce, n-o mai recunoști? E doamna Dobre, de la numărul 57. De când s-a prăpădit domnul Dobre, s-a micșorat de tot. Vai de capul ei, săraca, ce-a mai pătimit.

Dau din cap și o analizez cu atenție. Aduce cumva cu femeia pe care o cunoșteam, numai că a rămas doar o umbră din ce fusese.

Din spate își face loc și mult-temuta doamnă Bistriceanu, abia târând un coș după ea. E ca o furtună, se mișcă totul în jurul ei. Aș vrea să fug, dar n-am unde. În fața mea mai e un loc liber. O văd cum pune ochii pe el, dar, slavă Domnului, o strigă altă doamnă gureșă, așa că se îndepărtează frumușel de noi. Asta nu înainte de a arunca o privire rapidă asupra colivei mele. Se pare că am trecut testul, dă din cap mulțumită. La fel dau și eu, dar din alte considerente.

În tot timpul ăsta, doamna Stavre n-are astâmpăr. E prinsă între perete și mine și nu prea are cu cine sta de vorbă, așa că-mi prezintă lumea din biserică.

— Uite, aia e doamna Iliescu, i-a murit soțul anul trecut, arată spre o femeie blondă. A dracului femeie, Doamne iartă-mă, că vorbesc numai prostii, lumea așa zice, că din cauza ei a murit săracu’ om.

O privesc și eu. Înaltă, filiformă, ochi albaștri, buze subțiri. Doamna Stavre nu minte, buzele spun totul.

— În spate e familia Niță, a murit ăl bătrân, cum ar veni socru’ lu’ doamna Niță. Face cozonac bun femeia asta. Coliva nu prea știe s-o facă, dar e tare cumsecade.

N-apuc să mă uit bine. E prea multă lume, parcă mi-a pierit și cheful la câte am aflat despre fiecare.

— Fă loc, mă împinge ușor într-o parte doamna Stavre. Lu’ doamna asta care vine i-a murit soțul acum patru ani și e mereu aici de Sâmbăta Morților. N-ai zice, dac-ai vedea-o pe stradă.

Vorba vine că mă dau într-o parte. Suntem toți cu hainele de iarnă pe noi, nu e loc de manevră.

— Hai, doamna Ilie, poftește aici, că e liber, face semne disperate doamna Stavre. Lăsați femeia să treacă, se revoltă, văzând că aceasta nu poate să mai înainteze.

La început n-o văd din cauza unui domn care parcă înghițise un elefant. Astea sunt vorbele lui Alexuțu al meu, de când era mic și l-am certat că l-a făcut gras pe un vecin. Apoi am zărit-o pe doamna cu pricina, mărunțică, zâmbăreață și salutând lumea din jur. A trebuit s-o salvez. M-am întins, i-am prins coșul și am tras de el cu toată forța, altfel n-ar fi trecut în veci de domnul cât elefantul.

A reușit să ajungă în fața mea și am ajutat-o până a așezat totul pe masă. Mi-a atras atenția cocul ei lejer și crucea de pe colivă, făcută din bomboane M&M. Toate albastre. Doamna Stavre a ridicat o sprânceană, sigur nu-i plăcea culoarea, dar n-a comentat. În definitiv, e o doamnă. La final, doamna Ilie a scos și piftia. N-aș fi observat-o, dacă vecina n-ar fi complimentat-o pentru cât de clară era zeama închegată.

Doamna Ilie s-a frichinit pe toată durata slujbei. Avea mâini frumoase, cu degete lungi și unghii delicate, în ton cu bomboanele de pe colivă și cu eșarfa de la gât. Și cu ochii, i-am văzut mai târziu. Telefonul i-a vibrat de câteva ori, de fiecare dată a scris cuiva pe WhatsApp și apoi și-a cerut mii de scuze doamnei Stavre care îi arunca priviri ucigătoare.

Pe doamna Ilie a găsit-o să-și aranjeze cochet părul la spate, în timp ce preotul trecea pe lângă noi și cânta despre sufletele celor adormiți. Fumul de tămâie din cădelniță parcă dansa, împrăștiindu-se peste colivele noastre și peste noi toți. Am avut o senzație de déjà-vu care m-a bântuit teribil până s-a terminat slujba.

Doamna Stavre a bălăcărit-o tot drumul spre casă pe doamna Ilie. E de prisos să spun că am mers și cu doamna Bistriceanu și am răspuns și de data asta cu stoicism la tirul ei de întrebări.

Nici n-am intrat bine în casă și m-a sunat Alex pe WhatsApp.

— Salut, tată. Ce faci?

— Bine. M-am întâlnit cu doamna Bistriceanu și sunt epuizat.

— Aha, a râs el în deplină cunoștință de cauză. Auzi, ăla nu e coșul cu care mergea mama la biserică?

— Ba da.

Îmi vine să râd, dar tac. Mă mai sună câteodată când mă vede pe camera din colțul casei, ca și acum. Îl simt că e dezorientat.

— Unde-ai fost cu el?

— Să fac o documentare. Așa m-am înțeles cu maică-ta.

Alex își pornește camera. E unu noaptea la ei. Stă pe canapea, în pijama, probabil s-au uitat la vreun film până la ora asta. E clar că vrea să mă vadă. Pornesc și eu camera. Am barba proaspăt rasă și am încă sacoul pe mine. Și cămașa care îi plăcea ei mult.

— Documentare zici? își freacă el barba gânditor, țuguindu-și buzele, apoi realizează. Haide, bre, că n-arăți rău deloc.

— Chiar deloc. Ai chef de taină? îi spun în timp ce reazem telefonul pe caserola cu cea mai clară piftie din ultimul timp.

Sumar Literomania nr. 403 (2026)

Documentare cu folos