Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 143

După muște

Minu și Rumbi sunt frați. Și cum altfel ar putea ține mama pasul cu aventurile lor pe câmpurile de luptă și pe cele de iubire decât ținând un jurnal din Ținutul Năzdrăvanilor? La urma urmei, pentru o viață sănătoasă, este indicat consumul periodic de zâmbete, glume, dar și nostalgie. Iar pentru un strop de fericire, nu strică să aruncăm o privire prin lentila pură a copilăriei. Andreea Micu vă propune spre jucăușă lectură fragmente din jurnalul său de călătorie prin Ținutul Năzdrăvanilor. Recomandat pentru părinți (ba chiar și pentru bunici!), cât și pentru copii (cei de lângă noi și cei din noi). (Andreea Micu)

 

Astăzi Minu îl învață pe fratele său mai mic să prindă muște.

-Tehnica e totul, îi explică el lui Rumbi, care îl urmărește convins că nimic nu e mai important pe lumea asta decât să prinzi muște.

-Te apropii de ea, uite așa, atent, să nu te simtă. Dacă te simte, ai pierdut-o.

Minu merge tiptil pe lângă perete, în dreptul cărămizii de lego pe care se întinde leneșa muscă aflată în vizorul său. Rumbi deschide gura a mirare, dar nu mai poate rosti niciun cuvânt. E pe cale să se consume actul fundamental al supraviețuirii: vânătoarea. Cu zeci de mii de ani în urmă, copiii se strecurau abili prin pădure alături de tații lor, cu sulițele atârnând curajoase pe umeri, pregătiți zilnic de pericol, ca să aducă de-ale gurii familiei. Acum, cele de-ale gurii sunt în frigider, dar copiii… trebuie sa vâneze din când în când ceva.

Minu e deja deasupra muștei ghinioniste. Manualul de Matematică și Exploarea Mediului atârnă amenințător deasupra capului negru al insectei enervante.

-Hai, hai, hai, prinde-o! scandează Rumbi, înfierbântat de perspectiva victoriei. Dar ce știe el, la nici trei ani? El nu știe decât să își urmeze fratele mai mare, în orice, mai ales în prinderea unei muște.

Pe Minu îl despart acum doar câțiva milimetri de musca urâcioasă. Dintr-o dată, puștiul trântește cu sete manualul, arma perfectă în această bătălie. Iar Minu a calculat lovitura cu o precizie, cum altfel, decât… matematică.

Rumbi chiuie. Musca sigur a fost zdrobită!

Ultima oară când Minu reușise să doboare o muscă? Acum un an. Își amintea foarte bine momentul, pentru că acum un an fusese și prima oară când îi venise de hac unei muște. Ce-i drept, atunci musca alunecase în laptele lui cald, pe care obișnuia să îl savureze seara, după cină. Ce neobrăzare, să îi strice tabietul o vietate atât de nesuferită și de murdară! Așa că Minu scosese musca tacticos din lapte cu vârful unei lingurițe și, fără nici un regret – căci musca își merita pedeapsa –, și fără vreun efort special – căci musca avea deja burta plină de lapte –, o făcuse ghemotoc într-un șervețel. Aceea fusese prima și ultima captură de muscă a lui Minu.

De atunci, Minu se mai întâlnise cu multe muște. Muște elegante care se plimbau prin magazinele de jucării în căutare de mașinuțe sport, pe care să își facă veacul; muște țâfnoase care plesneau de cald prin autobuze și metrouri; muște singuratice care rătăceau pe potecile de munte ori, dimpotrivă, muște petrecărețe care dănțuiau în sunet de valuri, la mare. În fine, muște numai una și una, toate pregătite de luptă, mereu mai rapide ca el, mereu victorioase după întâlnirile cu palmele sale, cu ziarul sau cu papucul.

Minu ridică manualul așteptând să își găsească prada făcută afiș, dar… nici urmă de ea. În lupta crâncenă dintre om și muscă, doar adunările și scăderile s-au strivit.

Musca zburdă în continuare veselă printre plușurile de pe rafturi. Iat-o! Le face semn din aripi chiar de pe nasul lui Babar, elefantul verde primit de mama din Franța pe când era ea însăși copil și prindea muște cu paharul.

-Cum îți spuneam, tehnica este totul, continuă Minu, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat (și, de fapt, chiar nu se întâmplase, căci musca zburda în continuare liberă prin paradisul camerei de joacă). Așa e cu muștele. Nu le nimerești din prima. Dar asta face parte din luptă.

-Cum adică? întreabă Rumbi. Detaliile luptei pe care fratele său pare să le stăpânească atât de bine sunt încă de neînțeles pentru el.

-Adică… trebuie să încerci de mai multe ori până reușești, explică Minu, sigur pe sine.

-Pot să prind eu musca? îndrăznește Rumbi să îi ceară voie fratelui său, dornic să își arate și el curajul.

-Poți, dar nu ai să reușești, îi taie Minu avântul. Ești încă mic. Musca o să te simtă.

Dar Rumbi nu îl ascultă. Înhață și el o carte cu rime și poezii, arma lui potrivită în luptă. Fratele lui a avut însă dreptate. Cu pașii încă neformați, de bebeluș-băiat, o pune pe îndemânatica muscă pe fugă de îndată.

-Ți-am zis eu. Nu știi să stai la pândă. Nu ai răbdare! îl dojenește Minu, ușor necăjit că musca bântuie iar nestingherită prin raiul jucăriilor.

-Ce e aia răbdare? se interesează Rumbi, dând, fără să vrea, impresia unui elev conștiincios, dornic să învețe tot de la prima lecție.

-Răbdarea e… atunci când încerci de mai multe ori, chiar dacă nu reușești.

-Adică așa ca tine acum cu musca?

-Da, privește-mă cum schimb tactica. Iau papucul. O surprind. Stau nemișcat. Nu respir. Și uite cum o prind chiar acum sub papuc! Daa! exclamă Minu, amețit de gustul victoriei.

-Nu!!! strigă și Rumbi, uimit la vederea ratării. Musca iar a plecat.

Minu se trântește nervos la pământ. Nu mai are alte tactici la îndemână. Nici răbdare (deși se pricepe să vorbească bine despre ea). Și nici chef să facă pe profesorul cu fratele-elev (deși se pricepe și la asta). Rumbi vine lângă el ca un cățeluș.

-Auzi, dar de ce trebuie să prindem musca? îl iscodește el pe fratele mai mare.

– Cum adică, de ce? repetă Minu, în timp ce se pregătește să dea glas unui adevăr evident. Muștele sunt…

Muștele sunt ciudate. Parcă sunt și parcă nu sunt de pe lumea asta. Cum reușesc ele de fiecare dată să scape de palmele zdravene și iuți ale oamenilor-vânători? Probabil că fiecare muscă, mare sau mică, înregistrează, în medie, măcar vreo 20 de evadări în ultima clipă, de sub mâinile, picioarele, revistele, almanahurile sau manualele cu care ființele acelea uriașe cu două picioare încearcă să le frângă destinele. Și nu le poți păcăli, domnule. Îți par atât de ușor de prins atunci când se târăsc agale, cu piciorușele tremurânde și ochi cercetători, pe piureul de cartofi. Dar devin, dintr-odată, rapide precum vulturii munților atunci când proprietarul piureului încearcă să le tragă la răspundere pentru mânjire, murdărire, transmitere de microbi și alte asemenea orori pe care numai muștele le pot comite. Așa că Minu se simte dator să facă dreptate. Pentru toate păcatele surorilor sale trecute și viitoare, musca asta merită pedepsită.

Să fie totuși asta soluția? Parcă adevărul nu mai e așa de evident acum. Îi zboară și el de sub nas, asemenea muștei năstrușnice. De fapt, Minu nu și-a mai pus niciodată până acum întrebarea asta. La urma urmei, chiar merită să prindă musca?

-Musca e murdară, spune el într-un sfârșit.

-Dar de ce? insistă Rumbi nedumerit.

-Păi ea stă toată viața numai pe caca.

-Ba nu, îl contrazice juniorul, sigur pe el. Musca noastră stă numai pe jucării. Și noi facem caca. Suntem murdari ca ea?

-Mda… recunoaște Minu, puțin surprins că Rumbi începe să îi ia apărarea muștei. Dar oricum musca e urâtă. Toate muștele sunt urâte.

-Și dinozaurul nostru e urât, răspunde Rumbi imediat. Și nu vrei să îl omori.

-Oricum ar fi, muștele sunt enervante, încearcă Minu să își convingă fratele. Bâzâie și te deranjează exact când ai treabă. Se așază pe tine și te sâcâie și…

-Și eu te deranjez, începe să plângă Rumbi. Nu te las la lecții. Și îmi place să mă cațăr pe tine. Și nu vrei să mă strivești.

Minu nu mai știe ce să zică. Fratele lui nu are dreptate și totuși are. Muștele sunt și murdare, și urâte, și enervante. Dar… mai sunt și atâtea alte lucruri, ba chiar și ființe, murdare, urâte și enervante, și totuși… parcă nu îi vine să le strivească. Ba pe unele chiar le iubește.

– Am o idee, se luminează dintr-odată Minu. Hai să ne jucăm de-a eroii. Să zicem că musca e prietena noastră. Ea zboară peste tot pentru noi, ne aduce lucruri, ne povestește tot ce se petrece în casă când noi suntem plecați: ne bazăm pe ea. Dar acum e prinsă în capcană de un răufăcător și noi o eliberăm.

– Uraa! strigă Rumbi fericit la auzul planului propus de fratele său. Dar ai tehnică pentru treaba asta?

– Pentru eliberare, orice tehnică e bună, hotărăște pe loc Minu.

– Deci trebuie să o salvăm de răufăcători. Adică de noi?

– Nu, spune Minu. Noi suntem binefăcătorii ei. Rău e leul ăsta de pluș, care se enervează că musca se tot joacă pe coama lui. Așa că a deschis gura, a reușit să o prindă și nu îi mai dă drumul.

Frații își încep misiunea. Minu deschide geamul. Și fug amândoi prin casă, unul cu un papuc, altul cu o carte, ca să elibereze musca de răufăcător. Năzdrăvanii se trântesc printre rafturi, sar, se izbesc, chiuie, se încurajează, se zbat, se și bat care reușește să elibereze musca primul.

În sfârșit, musca se prinde că fereastra e gura ei spre libertate.

-Am reușit, am eliberat musca! Suntem eroi! exclamă frații îmbrățișându-se, în timp ce musca își trage ușurată sufletul pe un fir de telegraf.

Despre autor

Andreea Micu

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.