Avanpremieră Cartea săptămânii Nr. 158

„Educație europeană” de Romain Gary (fragment)

În iarna lui 1942, în timp ce bătălia de la Stalingrad a început, adolescentul Janek Twardowski este trimis de tatăl său să se ascundă în pădure, pentru a nu avea aceeași soartă cu cei doi frați mai mari uciși în luptă. Recuperat de un grup pestriț de partizani, el devine om de legătură, furișându-se prin sate și orașe ai căror locuitori încearcă să supraviețuiască. Janek are astfel ocazia să descopere o Polonie (de fapt, o Europă și o umanitate) împărțită între trădare și eroism, între iubire și ură, între viață și moarte.

Gary a fost un povestitor extraordinar și un născocitor de personaje, într-o vreme, „epoca suspiciunii”, în care aceste noțiuni, povestea, personajul, erau considerate perimate. Punerea în abis din „Educație europeană”, polifonia din „Rădăcinile cerului”, dimensiunea autoficțională din „Promisiunea zorilor” nu sunt deloc semne ale supunerii față de romanul moștenit din secolul al XIX-lea.

Mireille Sacotte, „Introducere” la ediția Romain Gary, „Romane și povestiri”, „Biblioteca Pléiade“, Gallimard, 2019

Scris în Anglia, în 1943, între două misiuni de bombardament ale pilotului Romain Gary, romanul imaginează, cu onestitate și tandrețe, iarna petrecută de câteva grupuri de partizani în pădurea de lângă Wilno. Stau în tainițe săpate în pământ, mănâncă te miri ce, se luptă tenace cu trupele germane de ocupație, dar și cu colaboraționiștii recrutați dintre oamenii locului. Printre bombe, masacre, torturi, violuri și execuții, această mică societate închisă încearcă să-și traseze idealul unei Europe postbelice și să-și salveze sufletele amorțite prin muzica lui Chopin, Schubert, Mozart, sau ascultând textile alegorice ale studentului Dobranski: povești în poveste adunate sub titlul „Educație europeană”. Undeva în fundal se aud bubuiturile bătăliei de la Stalingrad, locul „unde oamenii se luptă ca să nu mai fie război“. Asta crede tânărul Janek Twardowski, pe care tatăl său l-a ascuns în pădure ca să-l salveze de o moarte sigură. Adolescentul se alătură partizanilor, trăiește experiența unei educații stranii, în care profesorii mor înainte să-și fi încheiat lecția și în care elevii sunt pedepsiți să se maturizeze peste noapte. Una dintre pildele acestei copilării sacrificate, a acestei lupte cu demonii pădurii, cu mirosul sângelui și cu spectrul foamei ar putea fi descoperită în cuvintele: „Patriotismul înseamnă dragoste față de ai tăi, naționalismul – ură față de ceilalți“.

„În ultimele pagini, atât de apropiate de „Mitul lui Sisif” al lui Camus (1942), niște furnici escaladează – nepăsătoare, ținând mereu drumul drept și cărând mereu mai departe o rămurică absurdă – o carte care are același titlu ca romanul pe care personajul muribund nu va avea timp să-l termine de scris. […] În romanul lui Gary, educația se face prin experiența celuilalt, prin prietenie și iubire.“

Frédéric Worms, „Libération”, 2014

Educație europeană (fragment)

 

În zori, îl trezi cu blândeţe.

— Mă duc.

— Rămâi.

— Nu, i‑am promis lui Czerw. Trebuie să mă întorc în oraş.

— E important?

— Czerw crede că nemţii o „să cureţe“ pădurea.

— Şi?

— Trebuie să merg să mă‑ntâlnesc cu nişte soldaţi.

— Îşi vor ţine gura.

— Ba nu. Bărbaţii spun mereu tot, numai să le faci pe plac.

Vocea îi era resemnată şi tristă.Janek nu îi desluşea chipul pe întuneric.
— O să te‑ntorci?

— Da.

— Mai găseşti drumul?

— Sigur, fii fără grijă… Îl sărută, rămase ceva vreme cu faţa lipită de gâtul lui.

— Culcă‑te!

— Întoarce‑te cât mai curând.

— Când o să isprăvesc.

După ce a plecat, el a încercat să doarmă, însă, de fiecare dată când punea pleoapă pe pleoapă, auzea vocea Zosiei, în întuneric. „Când o să isprăvesc…“ S‑a îmbrăcat şi a ieşit din ascunzătoare. Era vreme frumoasă, norii goneau pe cerul albastru, îți venea să te joci cu ei. A mers la întâmplare prin pădure, cu mâinile în buzunare, fluierând. Se simțea acasă: pădurea nu‑l mai înspăimânta. La început, îşi închipuia câte o prezență duşmănoasă îndărătul fiecărui copac; acum, dimpotrivă, se simțea înconjurat de o nesfârşită prietenie. Susurul crengilor îi părea tandru, aproape patern. Şi mai erau şi vorbele pe care cel mai vârstnic Zborowski i le spusese într‑o zi: „Libertatea e fiica pădurilor. Aici s‑a născut, aici se întoarce ca să se ascundă, atunci când vremurile sunt tulburi.“

I se‑ntâmpla adesea să‑şi sprijine mâna de scoarța aspră şi liniştitoare a câte unui arbore şi să ridice recunoscător ochii spre el, ba chiar se împrietenise cu un stejar foarte bătrân, cu siguranță cel mai frumos, cel mai mândru din toată pădurea, ale cărui ramuri se deschideau deasupra lui Janek precum nişte aripi păzitoare. Bătrânul stejar şoptea şi bombănea fără încetare, iar Janek se străduia să înțeleagă ce voia să‑i zică; trăia chiar şi nişte clipe de naivitate, de care îi era cam ruşine, când aştepta ca stejarul să i se adreseze cu voce de om. Ştia prea bine că erau nişte copilării nepotrivite cu un partizan, dar nu se putea împiedica uneori să se lipească de străvechiul copac, să aştepte, să tragă cu urechea, să spere.

Simțea totuşi că tatăl lui era mort.Partizanii ocoleau subiectul cu o stânjeneală vădită, iar el îi înțelegea.Nu le punea niciodată întrebări. „Verzii“ nu vorbeau niciodată despre familiile lor, iar el încerca să facă la fel. Trebuia doar să nu se gândească. Încerca să pară nepăsător, dur, viril: încerca să fie bărbat. Dar îi venea foarte greu.Poate pentru că era prea tânăr sau pentru că nu fusese încă ucis. Încă i se întâmpla să se ridice în capul oaselor pe saltea, să pândească un zgomot de paşi, să fie convins, dintr‑odată, că era tatăl lui care se întorcea. Se năpustea afară, dar nu era niciodată nimeni, doar o ramură care trosnea. Frații Zborowski îi dăduseră o dată veşti despre mama lui: era în viață, uşor suferindă, o îngrijeau nişte prieteni, n‑avea de ce să fie îngrijorat. Se gândea adesea la ce îi spusese tatăl lui atunci când se văzuseră ultima oară, iar fraza „nimic din ce e important nu moare“ i se‑ntorcea mereu în minte şi o regăsea până şi în mur‑ murul veşnic al pădurii. În condiţiile în care atât de mulţi oameni erau ucişi zilnic, părea o frază destul de ciudată.

Ajunsese în preajma ruinelor unei mori vechi, în locul numit „Popasul cavalerului“; moara era de pe vremea regilor lituanieni; nu rămăsese mare lucru din ea, doar câţiva pereţi, rămăşiţele putrezite ale unei roţi în albia unui pârâu de mult secat, sub o încâlceală de tufe şi mărăcini. Se pregătea să‑şi continue drumul, când auzi deodată o voce bărbătească îndărătul hăţişului. Se opri uimit: o voce tânără şi cristalină recita versuri.

Aştept aici, în vechea mea chilie,
Câţi oameni or fi adăstat aşa?
Ultima foaie să fie tipărită,
Ultima bombă să fie azvârlită…

Janek tuşi uşor; o siluetă înaltă de adolescent se ivi din desiş şi înaintă spre el. Janek îl recunoscu pe tânăr.

Îl chema Dobranski, Adam Dobranski. Făcea parte dintr‑un grup de studenţi de la Universitatea din Wilno, care luase drumul rezistenţei de mai bine de trei ani.

Încă din 1940, organizaseră o reţea de partizani şi izbutiseră, mai mult de doi ani la rând, să tipărească şi să distribuie un ziar clandestin care purta numele reţelei, Libertate. În 1942, nemţii au descoperit presa clandestină; căpetenia reţelei, marele poet şi istoric Lentowicz, şi fiica lui au fost arestaţi şi împuşcaţi. Câţiva studenţi, printre care şi Dobranski, reuşiseră să scape şi se alăturaseră partizanilor din pădurea Wilejka. Grupul îşi păstrase independenţa şi era foarte criticat de „verzi“, care considerau că studenţii erau tentaţi să‑şi asume prea multe riscuri şi îi socoteau „romantici“.

Janek îi auzise adesea pe Czerw şi pe Krylenko vorbind despre ei cu mânie. Li se reproşau ispita improvizaţiei, isprăvile eroice, cu siguranţă, dar inspirate cel mai adesea de elanurile inimii, iar nu de raţiune; aşa încât Czerw rezuma situaţia spunând posomorât: „Nu sunt realişti.“

În mai multe rânduri, suferiseră pierderi serioase, pe care partizanii mai cumpătaţi le socotiseră zadarnice. Janek auzise mai cu seamă de un episod tragic care dezvăluia caracterul „sentimental“, cum spunea Czerw, al modului lor de a opera. Incidentul avusese loc la doar câteva zile după ce se alăturase partizanilor. Nu auzise vorbindu‑se despre el la vremea aceea, dar surprinsese ulterior aluzii frecvente şi tăioase la adresa acelei nechibzuințe a studenților. Cei din SS răpiseră vreo douăzeci de tinere din regiune şi le închiseseră în palatul conților Pulacki, unde fuseseră date pe mâna soldaților şi tratate ca nişte târfe. Era un vechi şiretlic pe care toți vârstnicii îl ştiau şi care îngăduia inamicului să prindă doi iepuri deodată: ostoiau poftele trupeşti ale soldaților şi, în acelaşi timp, îi sileau pe partizani să scoată nasul din pădure, când încercau să‑şi salveze femeile. Fireşte, „romanticii“ lui Dobranski au căzut în cursă. Sprijiniți de câțiva soți, frați şi logodnici ai bietelor femei, au ieşit din pădure, săvârşind câteva atacuri împotriva palatului Pulacki, neizbutind însă altceva decât să‑şi piardă două treimi din efective.

„Porniri sentimentale, conchise Czerw indignat. Nu aşa trebuie dusă lupta. Trebuie să lupți cu socoteală, după ce ți‑ai măsurat grijuliu lovitura. Trebuie să‑ți alegi momentul potrivit – nu să te laşi dus de val şi să mori eroic. Gândul la sărmanele fete mă înnebunea şi pe mine, nu închideam ochii toată noaptea, mă dădeam de ceasul morții. Dar să te bagi aşa în gura lupului nu‑i decât o formă de a te împăca cu tine. Parcă ți‑ai face un hatâr. Tot ce se cuvine făcut e să rezişti şi să învingi. Trebuie să câştigi războiul, să‑i spânzuri pe nemernici şi să construieşti o societate unde să nu se mai petreacă în veci astfel de lucruri.“

Janek nu era însă convins pe de‑a‑ntregul; nu era sigur că Czerw avea dreptate; şi, aparent, nici Czerw nu reuşise să se convingă pe sine; după ce tot mârâise şi protestase, în ciuda tuturor excelentelor argumente pe care le invocase, luase şi el parte la atacul împotriva palatului Pulacki.

Janek îl întâlnea pentru prima oară pe acel student.Era cu capul descoperit. Sub pletele ondulate, de culoarea tăciunelui şi stând în devălmăşie, avea o frunte înaltă şi lividă, ochi întunecați şi veseli în acelaşi timp, râzăreți, arzători. Întreaga lui figură purta pecetea acestei veselii ciudate, a încrederii care îi preschimba paloarea în febrilitate: îl simțeai însuflețit de o profundă certitudine, de parcă ar fi ştiut că nu i se putea întâmpla nimic rău. Avea umeri înguşti, prinşi într‑un surtuc militar şi o bandulieră de care stătea atârnat un Lüger. I s‑a proțăpit în față lui Janek, cu mâna întinsă.

— Sunt cam nesocotit, zise el râzând. Când reciți poeme ziua în amiaza mare, în plin secol douăzeci, parcă ai cere să fii împuşcat. Eşti de‑al lui Czerw, nu?Cred că te‑am văzut cu el.

— Da, lupt împreună cu ei, spuse Janek.

— Te interesează poezia?

— Nu mă prea pricep, mărturisi Janek. Însă îmi place mult muzica.

Oftă.

Ochii veseli şi vii ai tânărului îl priveau cu prietenie.

— Păi cu atât mai bine! Ia spune‑mi ce crezi despre poemul meu. Tocmai l‑am improvizat şi e un prilej unic să aflu părerea cuiva lipsit de prejudecăți. Vrei să asculți?

Janek a încuviințat din cap, cu gravitate. Studentul îi zâmbi, scoase o coală de hârtie din surtuc, o despături şi citi:

Aştept aici, în vechea mea chilie,
Câţi oameni or fi aşteptat aşa?
Ultima foaie să fie tipărită,
Ultima bombă să fie azvârlită…

Aştept să cadă victima finală,
Strigând „trăiască Libertatea“,
Iar statul suveran, cel de pe urmă,
Duhul să‑şi dea, lovit de patrioţi.

Aştept ca marile oraşe
Să se preschimbe‑n urbe de judeţ,
Aştept în lume ecoul să se stingă
Al ultimului imn de ţară.

Iar Europa măcar acum să se ridice,
Iubita mea călcată în picioare…
Aştept aici, în vechea mea chilie,
Câţi oameni mai aşteaptă aşa?
Tăcu şi îl privi ironic pe Janek.

— Ei, ce părere ai? Nu‑i aşa că e nemaipomenită?

— Prefer muzica, spuse Janek politicos.

Tânărul se puse pe râs.

— Ei bine, uite o persoană onestă. Adevărul e că poezia nu e punctul meu forte. În schimb, sunt prozator înnăs‑ cut. Acestea fiind spuse, mă cheamă Adam Dobranski. Ţie cum îţi zice?

— Jan Twardowski. Tânărul încremeni dintr‑odată, iar chipul său îşi pierdu aerul vesel.

— Eşti fiul doctorului Twardowski?

— Da. Studentul îl privea ţintă. Şovăi, apoi păru că vrea să spună ceva, apoi zâmbi din nou.

— Ursul ăla bătrân de Krylenko mi‑a vorbit despre tine.

— Ce‑a zis? întrebă Janek bănuitor.

— Mi‑a zis: „Am adoptat un indian.“Janek zâmbi. Se gândi la Winnetou… Ce departe îi păreau lucrurile astea!

— Dacă eşti liber diseară, îi propuse Dobranski, vino la noi în vizuină. Citim, comentăm veştile… Ştii, Stalingradul încă rezistă.

— Şi americanii?

— O să deschidă curând un al doilea front în Europa.

— Nu cred, zise Janek calm. Nu vor veni aici.E prea departe.Nici măcar nu au habar de existenţa noastră.Ori nu le pasă.Tata spunea şi el că vor veni şi apoi a dis‑ părut. Nu ştiu ce s‑a întâmplat cu el.

Dobranski schimbă îndată subiectul.

— Atunci vii diseară, ne‑am înţeles. Dacă ai noroc, o să avem iepure la cină. Pare incredibil, dar am impresia că a mai rămas un iepure în pădurea asta.

Râseră.

— Te‑aşteptăm diseară. Aşa rămâne?

— Aşa. Unde anume?

— Trebuie doar să ajungi aici, vine cineva să te ia. E mereu câte unul de gardă.

— O să vin, a promis Jan.

Fragment din romanul „Educație europeană” de Romain Gary, traducere din franceză de Daniel Nicolescu, Colecţia „Raftul Denisei” (colecţie coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, București, 2020

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.