Eminescu văzut de contemporani, şi nu numai

Reiau mai jos, cu ocazia zilei de 15 ianuarie – pe care o sărbătorim ca Ziua Culturii Naţionale – un articol mai vechi pe marginea volumului „Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani” (selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă, Ed. Humanitas, 2013), articol apărut în Literomania nr. 99. (Adina Dinițoiu)

În fiecare an, la 15 ianuarie, îl aniversăm pe Mihai Eminescu, „poetul naţional”, şi, odată cu el, Ziua Culturii Naţionale. Revin, de aceea, mai jos, la problema receptării lui Eminescu după ’90, sau – cu termenul inspirat al lui Iulian Costache (din volumul „Eminescu. Negocierea unei imagini”, Cartea Românească, 2008) – la „negocierea unei imagini” care spune foarte multe despre societatea şi mentalităţile româneşti postdecembriste. De la o demitizare puternică în primul deceniu postcomunist – reacţie firească la confiscarea imaginii poetului în comunism – la o rediscutare critică a „cazului” în deceniile următoare, receptarea lui Eminescu a reprezentat mereu un indicator mentalitar în cultura noastră.

A făcut vîlvă, la vremea sa, celebrul nr. 265/1998 al „Dilemei (vechi)”, cel care propunea, la finele deceniului 9 – stîrnind un adevărat scandal –, demitizarea „poetului naţional”, scuturarea de groasele clişee de receptare critică şi şcolară. Iar aceste clişee priveau nu numai receptarea operei sale (în cheie naţionalistă, superlativă etc.), ci îl atingeau inclusiv pe omul Eminescu, perceput de regulă prin prisma fotografiei romantice de tinereţe. Atunci când Mircea Cărtărescu – în dosarul „Dilemei” – vorbea despre adevărata înfăţişare fizică a poetului (consemnată de mărturii: era mai degrabă scund, masiv şi păros), remarca aceasta contravenea flagrant clişeelor romantice perpetuate cultural. Între timp, mărturiile de tipul celor lăsate de fratele poetului, Matei, au fost asimilate şi nu mai constituie un „scandal” pentru spaţiul nostru public şi cultural: „Ca fizic, Mihai era mai scurt ca mine, eu am talia 1,68, el era cu vreo 2-3 centimetri, poate şi patru, mai scurt, avea o musculatură herculeană, piciorul la scobitura talpei era plin (Platfuss, cum zice neamţul), însă nu-l jena deloc la mers. Păr negru ca corbul, faţa, un brun alb. Pălăria lui favorită era semi-joben, mergea totdeauna privind în pămînt, cu capul puţin aplecat în jos, şi mai totdeauna gînditor. Somnul îi era neregulat, aci citea de cu seară pînă răsărea soarele, aci dormea de cu seară pînă la amiază şi uneori şi pînă la 1 şi 2 p.m. Piciorul şi mîinile mici, ca ale mamei, dinţi regulaţi şi de culoare gălbuie, cînd rîdea cu mare poftă, şi rîs sincer. […] Făcea abuz de tutun şi de cafele negre, de băut, bea ţapăn, însă numai vin, rachiuri nu, bea ţapăn de la vîrsta de 14 ani. […] Revenind la fizic. Era foarte păros Mihai, pe pulpele şi cele de jos, şi cele de sus, credeai de-i omul lui Darwin” („Memoriu asupra familiei Eminescu”).

În 2013, a apărut la Editura Humanitas un amplu şi util volum consacrat receptării de către contemporani a poetului Mihai Eminescu (care include textul citat mai sus). E vorba de „Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani”, selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă, volum care adună laolaltă (cu bibliografie şi ilustraţii) o serie de texte evocatoare extrase din diverse surse (studii, antologii, dicţionare, cronologii). Caleidoscopul de imagini ale lui Eminescu propuse de contemporani nu e lipsit, dincolo de parfumul de epocă, de anumite picanterii, de detalii de viaţă, de înfăţişare fizică, de trăsături de caracter recurente (în mărturiile contemporanilor) care pot suscita curiozitatea cititorului de astăzi.

Citește și Romanul epistolar al iubirii imposibile dintre „Emin” și „dulcea sa Doamnă”

Avem de-a face, astfel, cu mărturii precum cele ale colegilor de şcoală Ioan Slavici (coleg cu Eminescu la Viena) şi Teodor V. Ştefanelli (coleg de liceu la Cernăuţi şi apoi de universitate, la Viena), ale lui Titu Maiorescu, George Panu sau Iacob Negruzzi (a se vedea cu deosebire amintirile de la cenaclul Junimea), ale lui Alexandru Vlahuţă, I.L. Caragiale, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Mite Kremnitz etc. Alături de acestea – o mulţime de alte mărturii, semnate de autori ale căror nume ne sînt astăzi necunoscute. Volumul este structurat, cronologic, în cinci mari secţiuni, „I. Copilăria şi peregrinările tinereţii”, „II. Anii de maturitate”, „III. Anii tîrzii. Boala”, „IV. Evocări din anul morţii” şi „V. Povestiri, anecdote, imagini”. Spicuiesc, spre ilustrare, cîteva secvenţe ce contravin imaginii-clişeu a poetului romantic, interiorizat, abstras din real, cu care sîntem familiarizaţi din şcoală.

Ioan Slavici evocă, de pildă, un Eminescu angajat şi pragmatic, atent la cei din jur: „Adevărul e că el era om care trăieşte mai mult pentru alţii decît pentru sine însuşi, vede toate cele ce se petrec împrejurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune şi stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet şi cugetător cu vederi bine lămurite, ci totodată şi om de acţiune înzestrat cu bun-simţ practic, care ştie să-şi aleagă mijloacele şi e totdeauna gata să-nfrunte greutăţile de orişice fel” („Eminescu la Viena”). Şi tot Slavici înfăţişează un Eminescu – om de autoritate prin ascendentul culturii şi puterea argumentelor: „Eminescu, deşi cel mai tînăr dintre toţi, chiar din primele şedinţe (ale Societăţii Literare de la Viena, n.m.) la care a luat parte a început să conducă discuţiunile, căci nu numai că se bucura de multe simpatii, ci avea totodată şi autoritate, ca unul ce ştia multe şi călca sigur”. Cît priveşte femeile – Slavici spune undeva: „În ceea ce priveşte viaţa sexuală, el era de o sobrietate extraordinară. Niciodată el nu vorbea despre femei decît avînd în vedere partea ideală a fiinţei lor şi despreţuia pe oamenii care aleargă după «fuste» ori vorbesc despre afaceri scandaloase. Slăbiciunile lui erau cu desăvîrşire platonice, lucruri despre care se vorbeşte numai cu un fel de religiozitate, şi numai ademenit şi răpus putea el să aibă şi legături, care nu sînt scurte, cum erau în cele din urmă cele cu Veronica Micle (…)” („Eminescu – omul”).

Sigur, toate aceste mărturii (cunoscute sînt şi cele ale lui Mite Kremnitz) trebuie luate cum grano salis – unele sînt de-a dreptul savuroase –, dar ele pledează, în orice caz, pentru o imagine caleidoscopică, relativistă, demitizată a poetului. La această imagine contribuie şi scrisorile inedite Mihai Eminescu – Veronica Micle, publicate în 2000 la Editura Polirom, „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle” (Criticul Dan C. Mihăilescu a publicat, în 2009, în urma corespondenţei inedite, cartea „Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu”, la Editura Humanitas.)

Meritul cărţii de faţă este tocmai acela că se situează împotriva clişeelor de receptare curente şi insistă pe concret, pe context, pe detaliu. Receptarea lui Eminescu în contemporaneitate nu are cum să fie altfel decît contextuală, nuanţată şi demitizată.

„Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani”, selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, Colecţia „Convorbiri. Corespondenţă. Portrete”, Bucureşti, 2013, 582 p.