Cronici Nr. 180

Era mai bine înainte?

Reach content for Google search „Dan Lungu”

Probabil cea mai veche îndeletnicire din lume a fost… bârfa. Apoi ar putea urma toate celelalte în ierarhia dorită de fiecare. Plăcerea, mereu ispititoare, de a vorbi despre viața celuilalt – după ce ai încercat să afli tot ce se putea afla –, meticulozitatea ieșită din comun de a broda în jurul poveștii detalii și închipuiri care s-o facă mult mai atractivă țin de o anumită măiestrie care nu e la îndemâna oricui.

„Raiul găinilor” de Dan Lungu este un roman savuros. Și o spun nu pentru că am descoperit vreun paradis diferit de cel pe care-l știm la nivel convențional, ci pentru că, în mare măsură, textul reface un profil al societății românești de după ’89 pe care cititorul român îl cunoaște neoficial – un profil autentic, desprins din mereu surprinzătorul fapt cotidian.

În acest univers postdecembrist, românul obișnuit este frământat de grijile personale, parcă mai multe decât „înainte”, dar mai ales de grija altuia. Într-o comunitate mică, acolo unde ochiul neadormit al vecinului îți scrutează până și gândurile, capacitatea de adaptare și camuflare trebuie să fie aproape infailibilă.  Și pentru ca mecanismul de amplificare al curiozității să funcționeze, acest univers specific și închis trebuie să aibă cel puțin două elemente: un spațiu interzis, concretizat în casa Colonelului, și unul comun, al defulării și confesiunii – cel de la Tractorul Șifonat. Între aceste două puncte se trasează coordonatele raiului în care-și fac apariția, rând pe rând, personaje memorabile care, pe de o parte, definesc un tipar, iar pe de altă parte, își conservă propriul farmec și, prin el, identitatea.

Romanul debutează cu un capitol în care suspansul poveștii atinge cote maxime pentru că se concentrează tocmai pe spațiul interzis, inaccesibil „calicilor”, dar pe care l-a putut adulmeca, printr-un noroc al sorții, Milica, cu ocazia unui telefon la salvare. Descrierea interiorului casei colonelului devine, astfel, deliciul vecinilor, iar Milica, vedeta incontestabilă a momentului. Ca în orice univers „capitalist”, știrea se demodează și devine repede neinteresantă atunci când, la orizont, apare o alta despre un copil din flori în familia Geambașilor.

Sugestii de lectură

Freamătul știrilor noi funcționează aici telegrafic, fiecare dezvoltând apoi bârfa, la Tractorul Șifonat, după chipul și asemănarea momentului, după cantitatea de cinzeacă sau după influența vreunui vorbitor cu autoritate. Raiul capătă repede aspectul unui cuib de zburătoare, în care universul interior aproape că îl exclude pe cel exterior, iar intrușii sunt îndelung cântăriți înainte de a fi acceptați, cum este cazul Verei Socoliuc, „bucureșteanca”, grădina lui Relu Covalciuc devine un spațiu de manifestare a „fantasticului”, iar găinile, o reprezentare discretă, subliminală, a unui modus vivendi.

Dependența aproape patologică de a te afla în treaba altuia, de a absorbi, cu o plăcere nemaipomenită, poveștile despre ceilalți, neapărat brodate cu alte detalii, atât de exagerate încât rămâne doar sâmburele adevărului, traversează întregul roman care devine, astfel, o veritabilă frescă a plăcerii de a pălăvrăgi. Și nu oricum! Ci într-un spațiu anume făcut pentru asta, cu un ritual aproape liturgic, cu aceiași sacerdoți ai rostirii fără de care nimic nu poate fi validat sau crezut.

Sindromul existenței enorme într-un spațiu închis nu este nou. Comunitățile mici, zeflemitoare cu informațiile din afară, tratate ca fapt divers, sunt extrem de vigilente și stricte cu privire la informațiile din interior, care devin adevărați catalizatori chiar și atunci când frizează derizoriul. Întâlnirea de taină de la Comitetul Central cu Nicolae Ceaușescu este povestită cu atâta patos de către Mitu încât, de dragul poveștii, admiți că unii români norocoși chiar l-au întâlnit pe bravul fiu al poporului. Chiar dacă mai fusese relatată, scena era considerată o amintire de aur și era „comandată” ritualic, în schimbul unei băuturi, ori de câte ori alte subiecte de discuție deveneau plictisitoare.

Nu mai puțin interesantă este și povestea casei Colonelului, „castelul”, care generează indignare, revoltă, suspiciune, după principiul pe care l-am amintit și pe care textul îl consacră: „…orice venetic trebuie tratat cu prudență până i se vede firea și probează respect față de locuitorii mai vechi ai străzii – unii dintre ei născuți și crescuți la umbra salcâmilor, cândva falnici…”.

Odată cu sistematizarea din ’80, casele de pe Strada Salcâmilor fuseseră puse la pământ spre disperarea locatarilor al căror destin era să piară între pereții de beton ai blocurilor. Hleanda, un personaj similar cu Savista oloaga, preia întreaga furie a locatarilor pe care o și exprimă grație supranumelui de „nebuna străzii”. Momentul sistematizării, sinonim cu demolarea vechilor case, este marcat prin asocierea cu acest personaj. În fața unor „sistematizări” comuniste, singurul răspuns valabil nu poate fi decât nebunia. Având un nume cu sonorități sugestive, apropiat de bleandă – sperietoare de păsări, personajul poate fi una dintre singurele imagini ale unei delimitări de spațiul constrângător al raiului. Sub chipul nebunului poți arăta și calea, poți spune și adevărul. Devenită protectoare a patrupedelor, brusc rămase fără stăpân, Hleanda capătă repede aură de „apostol al Apocalipsei”, proferând blesteme, amenințând cu judecata divină acțiunile controversate ale regimului. Casa femeii rămâne neatinsă de buldozerele „sistematizării”, ca un simbol al rezistenței sub masca nebuniei, însă, ca o ironie a sorții, pe acest loc va răsări, câțiva ani mai târziu, „castelul” colonelului. Nihil novi sub sole!

În roman nu se întâmplă „ceva”, ci se reconstituie o mentalitate care dă măsura unei generații care, cu toate „păcatele”, își trăiește iluzia unei împliniri, în pofida limitării spațiale și sociale. Reprezentative pentru această mentalitate sunt și personajele feminine surprinse în roman, nu doar bărbații adunați la Tractor. Este suficient să amintim de Aurora, celebră nu doar prin capacitatea ei de a croșeta în orb, ci și pentru că devenise o „prețioasă sursă de informație.” Și cum televiziunile au avut neprețuitul rol de a transforma banalul în extraordinar și penibilul în seducție, drumul Aurorei către televiziunea locală a fost unul firesc. Emisiunea „despre curiozități din lumea întreagă” devine rama perfectă pentru a încadra un anumit tipar feminin pe care cu dificultate l-ai putea surprinde într-un cuvânt. Geta, soția lui Relu, este imaginea perfectă a femeii comune, adaptată la nevoile soțului, un personaj cu o atitudine de brută, polițienească. Geta era convinsă, de altfel, că soțul ei nu e nimic altceva decât un alcoolic care o va „lua razna oricând”. Ironia, conjugată cu capacitatea de a-l accepta pe celălalt, ține de o caracteristică destul de comună a societății românești, în care soții nu mai sunt de mult lapte și miere, ci doar colocatari care-și îndulcesc, prin simpla lor prezență, viața. Paginile romanului abundă în episoade edificatoare despre relația dintre cei doi.

Vera Socoliuc, „bucureșteanca”, întregește imaginea femeii cu aerul extra muros. Tocmai pentru că este o „venetică” pe Strada Salcâmilor, Vera trebuie să treacă probele de rezistență psihică impuse de către soacră. Episodul fiertului fasolei este cel care îi confirmă, într-un final, statutul de locatar de drept al străzii, ceea ce nu se întâmplase niciodată în cazul Colonelului, încă ținut la distanță din cauza prejudecăților.

Un personaj episodic, dar nu periferic, care-și face loc din ce în ce mai mult în reflectările artistice ale realității, este Nicoleta, femeia „urâtă cu spume”. Prezența ei la Tractor este posibilă grație aspectului ei masculin și protecției lui Ticu Zidaru.

Ce e cu găinile? Aceste înaripate, pe care îndeobște nu le credem prea inteligente, apar din când în când, nu doar în viața lui Relu, ci și a familiei Socoliuc. În primă instanță, ignori prezența lor, așa cum o faci cu o imagine recurentă dintr-un film al cărui mesaj nu-l pricepi de la început. Pe măsură ce narațiunea se încheagă, înaripatele apar în preajma „marilor prefaceri”: sistematizarea comunistă, pregătirea pentru moarte a doamnei Socoliuc, premonițiile lui Relu Covalciuc etc.

Relu Covalciuc se definește ca personaj și prin, dar și din perspectiva găinușelor sale. Nu atașamentul față de găini surprinde, fiind o trăsătură cel puțin hazlie, ci reflecțiile personale cu privire la viața găinilor, pe care le fericește pentru liniștea pe care o au. Mai mult, raiul acestora, dacă există vreunul, ar putea să fie una dintre tentațiile serioase pentru viața de apoi. Găinile nu sunt decât un pretext pentru a defini eufemistic, delicat, dar chirurgical, o tip de existență tern, într-un univers claustrat, fără intrări sau ieșiri, fără vreo speranță de adaptare la noua lume, în care pensia intră pe card și unde, hazul hrănit de la Tractorul Șifonat rămâne singura mângâiere plauzibilă. Unui rai al găinilor, proiectat la nivel utopic, ca într-o reverie, îi face concurență un rai mai concret, intra muros, al bărbaților, în care substituentul tămâii nu pot fi decât romul, vodca și voia bună.

Personajele romanului au o anumită sensibilitate pentru limbajul antedecembrist. Nu e vorba doar de un automatism lingvistic sau de un mod de legitimare a unei generații, ci de un mod personal de raportare la realitățile comuniste. Așadar, lexicul anilor ’70-’80 este recuperat cu meticulozitate în discursul romanesc mai ales prin personajele nostalgice după vechiul regim, preocupate să găsească zone de confort prin apelul la memorie. Prezentul nu se mai definește decât prin hazardul unor întâmplări „neobișnuite”, devorate cu inocență în atmosfera protectoare a Tractorului. Prezentă sub diferite forme, interogația/ afirmația „Era mai bine înainte” generează tot atâtea răspunsuri incerte, întrucât românul din „Raiul găinilor” nu trăiește într-un prezent animat doar de grija zilei de mâine, cum ne-am fi așteptat, ci de așteptarea zvonului, noutății de mâine, singurul liant valabil al comunității. Obișnuiți cu austeritatea antedecembristă, cea prezentă pare doar un subiect pentru făcut haz de necaz. O noutate generează o poveste, poveste care devine, la rându-i, ingredientul secret al coerenței narative.

Cititorul, alături de personajele care se confesează, trece prin toate ipostazele prefacerilor capitaliste resimțite pe strada cu salcâmi, altădată impunători, de la alegerile din ’92, care au netezit calea construirii casei Colonelului, până la marile inginerii financiare Caritas, FNI. Methenele societății românești, cu încercările ei uneori jalnice de a ieși la liman, sunt surprinse cu o ironie amară în glumele de la Tractor: „«Ați auzit, bre, vestea aia nasoală?» «Care dintre ele? Că-s o gașcă…» «Cea mai nasoală dintre toate: a murit Luminița…» «Dumnezeu s-o ierte! Da’ care Luminița, bă Mitule?» «Cum care, bre omule, aia din capătul tunelului…» ”.

Sintagme celebre în frumoasa epocă de aur sunt acum rememorate și tacticos așezate ca într-un mozaic al timpului, cu bogate semnficații pentru cei care le foloseau: „bagă carne la export”, „toarșu”, „graficul realizărilor”, „sculer-matrițer”.

Tractorul Șifonat, nume ales de Ticu Zidaru, devine un adevărat topos al comunității bărbaților care-și servesc „medicamentul, o sută de votcă și un pahar cu roșii, acolo unde, ca într-o poiană a lui Iocan, se discută de-ale politicii cu zeci de digresiuni și povești pline de umor (memorabila scenă a puiandrului care alerga cu „bălceștii” pe el), dar cu respectarea, fie și în joacă, a unui ritual prestabilit în care interlocutorii se ademenesc unii pe alții cu o vodcă să spună sau să mai spună „aia despre…”. Cititorul lui Sadoveanu va recunoaște desigur scurte imagini ale acestui tip de invitație la poveste, chiar dacă plasate într-un cu totul alt context social. Poate că nu fără intenție scriitorul își intitulează capitolele așa cum și le intitulau și alți scriitori iubitori ai povestirii în ramă, ca Sadoveanu în „Creanga de aur” sau „Divanul persan” ori ca Boccaccio în „Decameron”.

„Raiul găinilor” devine o altă imagine a societății românești postdecembriste, localizată pe Strada Salcâmilor, unde zumzetul locatarilor care nu mai așteptau altceva decât vești devine una dintre cele mai puternice forme de adaptare la democrație. Doar citind capitolul IX al romanului găsești o mostră de autenticitate care dă măsura întregului roman. Cine nu a stat măcar preț de un ceas într-o cârciumă să asculte cu urechile lui gurile dezlegate ale chercheliților poate că nu va gusta deplin aceste pagini. Umor, ironie, nostalgie aromată, amintiri răscolite, toate roind, ca niște sateliți, în jurul lui „Era mai bine înainte (?)”, temă puternic valorificată și în romanul „Sunt o babă comunistă”.

Dacă alți scriitori tratează marea temă a „epocii de aur” într-o cheie sobră, problematică și vindicativă, Dan Lungu reușește să reconstituie nu doar o atmosferă, ci o mentalitate complexă pe care „beneficiarii” perioadei antedecembriste au așezat-o uneori confuz, alteori curajos, față-n față cu „democrația”. Poate că dezamăgirea unei prelungi așteptări a binelui a avut, pentru mulți, gustul romului care închide triumfător romanul.

Dan Lungu, „Raiul găinilor. Fals tratat de zvonuri și mistere”, ed. I, 2014; ed. a II-a, 2007; ed. a III-a, 2010, Editura Polirom
Sumar Literomania nr. 180

 

Susține Literomania

Despre autor

Constantin Petrea

Constantin Petrea

Absolvent al Facultății de Litere, Istorie și Teologie, Galați (2001). Continuă studiile la Universitatea „Transilvania” Brașov, cu un master de Scriere Creatoare (2009) și un doctorat despre opera lui Valeriu (Bartolomeu) Anania (2019). A colaborat la revistele „Astra”, (Brașov), „Tabor” (Cluj-Napoca). Actualmente este profesor de Limba și literatura română în învățământul preuniversitar.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: