Atelier Nr. 157

Fantasticul psiho(pato)logic

„…O singură dominantă sufletească, pe care am putea-o numi, de la caz la caz, orgoliu viril, tirania posesiunii, gelozie, ispită care dezvoltă voinţa de-a înfrunta constrângerea morală şi socială, dezechilibrul maladiv, toate fiind surse ale unor manifestări în care psihologicul se învecinează cu fiziologicul – prilej pentru autor de a combina procedeele realiste cu cele naturaliste -, pentru a proiecta în afară imaginea unei lumi fantastice, tulburătoare şi devoratoare, lipită de cea realăˮ (s. n.), observă Al. Andriescu[1]. Fantasticul deci (care reprezintă, după definiţia lui Roger Caillois, imixtiunea miraculosului şi a supranaturalului în cotidianul banal, provocând nelinişte şi chiar teroare) provine la autorul interbelic nu din intervenţia forţelor malefice ale supranaturalului, ci din aceea a forţelor, de aceeaşi natură, ale inconştientului uman, îndeobşte aflate în stare latentă, intervenţie soldată însă cu efecte la fel de nefaste. După cum s-a remarcat – de către acelaşi autor, şi nu numai – „prozatorul (…) ar fi un maestru al analizei conştiinţelor dereglateˮ.

Personajele lui Gib Mihăescu nu suferă de un soi de neadaptare la real, cum se întâmplă adesea în epocă, în literatura noastră şi străină, ci de o tensiune subterană provocată de complexele de inferioritate – manifestate frecvent prin intermediul unui orgoliu supradimensionat, maladiv – îndeosebi în domeniul erosului. „Concurenţa dintre vis şi realitate în opera lui Gib. I. Mihăescu se exteriorizează, în special după 1922, mai ales în tribulaţiile erotice ale personajelor. Poate că în nici o nuvelă a autorului ea nu se produce cu mai multă violenţă ca în «La“Grandiflora», tocmai pentru că personajul central, Sava Manaru, pare atât de terestruˮ[2]. Sursa tulburărilor psihice – având de regulă ca efect halucinaţiile – este, pe lângă gelozie, structura deficitară, consecință a unor traumatisme infantile, localizate în perioada copilăriei şi rămase în postura unor veritabile blocaje, deviatoare puternice ale vieţii celui marcat astfel, ceea ce îl plasează parţial pe autor în categoria scriitorilor influenţaţi grosso-modo de psihanaliză (influenţare avant-la-lettre însă, deoarece psihanaliza nu era curent cunoscută la noi în epocă); de altfel, analiza tuturor manifestărilor aberante ale eroilor săi îl ridică la rangul de subtil şi puternic cunoscător al proceselor „abisaleˮ ale psihicului omenesc.

Genul de traumatisme amintit mai sus se întrevede cel mai bine în nuvela Frigul, a cărei protagonistă, o tânără femeie, a rămas în suflet cu teroarea chinurilor provocate de frig pe când era copil: „Ghetele subţiri se scofâlciseră, iar vârfurile apucaseră în sus… degetele de la picioare parcă nu erau ale ei şi parcă se înfipseseră în picioare ca nişte cuţite (…). Dar senzaţia aceea, a contractării lente şi persistente a oaselor, înfipte ca nişte corpuri străine în corp, a rămasˮ (s. n.), îşi aminteşte ea încă la fel de viu cele îndurate, după cum înţelegem, în timpul refugiului din perioada războiului, în pofida „salvăriiˮ ei de către actualul soţ şi a traiului confortabil şi sigur de care beneficiază de multă vreme, încercând totodată prin aceasta să se convingă de caracterul irepetabil al experienţei suferite prin crearea unui refugiu solid: „Iar totdeauna frigul va rămâne numai acolo, afară, dincolo de ziduriˮ, dar fără să reuşească prea bine, după cum se va vedea: criofobia (ca să numim astfel groaza încrustată profund în interiorul ei) este dificil de smuls, legată fiind de elementele ascunse, pe care tot ea le-a generat, creându-şi în felul acesta fortificaţii grele. Suferinţa fizică, persistentă în memorie şi imposibil de uitat, a provocat-o pe cea psihică, la fel de tenace şi devenită, prin urmare, o obsesie pe cât de infatigabilă, pe atât de terorizantă: eroina, femeie, cum spuneam, măritată și trăind la conacul soţului, nu mai îndrăzneşte să părăsească odaia mereu bine încălzită şi – fapt ce marchează apariţia propriu-zisă a fantasticului – ajunge să-şi reprezinte frigul ca pe un monstru fantomatic, insesizabil, personificându-l: „Frigul. Dihania asta mare şi nevăzută ca zarea, cuprinzându-te pe nesimţite strângându-te în aripele de gheaţă.ˮ (s. n.) Traumatismul a provocat o considerabilă fragilitate psihică, exteriorizată printr-o frică generalizată; totodată, o depresiune latentă o pândeşte inlasabil pe tânăra femeie, niciodată, măcar cât de cât, fericită: “… simte cum o adiere de tristeţe se strecoară din ungherul ei ascuns spre celelalte ascunzişuri ale sufletului. Oare de ce ?ˮ (s. n.).

Frica vizează, în cuprinsul nuvelei, un motiv precis: adulterul ce urmează să aibă loc în absenţa soţului, aşteptarea amantului dovedindu-se aproape peste puterile femeii: frica de frig se confundă cu aceea provocată de întâlnirea ce urmează să aibă loc şi cu aceea, paralelă, provocată de eventualitatea uciderii celui aşteptat de către câinii de pază ai conacului, vestiţi prin ferocitatea lor: „Iar fiorul fricei lor, care i se prelinse lung şi cutremurător de-a lungul şirei, semăna atât de bine cu fiorul frigului, că amândouă se confundară într-un tremur puternic, nepotolit. Eternul frig licărea în ochii jivinelor, în bizarele jocuri fosforice ale zăpezii, în luciul tern al planeţilor morţi de pe cer, în văpaia rece de diamant a stelelor zbătându-se de prisos, în îngheţul întunericului fără fund şi zare. Din tot infinitul ăsta covârşitor, numai aici, lângă soba a cărei înfăţişare i se părea acum mică şi umilă, erau căldura şi viaţa.“ Conştiinţa culpabilităţii este aceea care o face să încerce o frică atât de paroxistică, însă şi în privinţa vinovăţiei – respectiv a adulterului, sau, și mai exact, a vieţii ei erotice – structura infantilă nu întârzie să se releve: “Intră; şi căldura o cuprinse şi îmbrăţişarea ei dulce. «De amant», şopteşte ea şi clatină din cap cu tristeţe. E doar singurul amant care a îmbrăţişat-o şi de despărţirea căruia se cutremură.ˮ (s. n.). După consumarea întâlnirii erotice, cuprinsă de spaimă, femeia are accese evidente de tulburare, însoţite de o incoerenţă a exprimării, ce o însoţise, de altfel, cu consecvenţă în gândurile din intervalul de aşteptare a iubitului, dominând-o cu totul: „şi mâinile se răsuciră nervos şi fantastic îmbrăţişând aerul rece: – Du-te, şopti din nou plângător… Nu înţelegi… nu vezi – Frigul…ˮ, i se adresează ea amantului, pentru ca, apoi, pe neaşteptate, o metamorfoză izbitoare să se insinueze în sufletul acesteia.“ Se vede aşadar încă o dată substratul infantil al spaimelor, indiferent de sfera pe care o acoperă, prin contrastul cu maturizarea provocată (oarecum forţat, ce e drept) de experienţa (prima experienţă) erotică reală, fapt confirmat de exclamaţia, sfidătoare şi ea, pe care o are eroina apoi: “- Prea târziu, amice, prea târziu îţi vâri nasul înăuntru, râse ea frigului, pe care îl simţea curgând pe sub canaturile uşii cesteilalte în iatac; o izbea atât de tare în fluiere şi-n gleznele calde, că avu impresia curentului de munte, pe care-l trecea vara cu picioarele goale. (…) Afară, dragul meu, afară ! N-ai ce căuta în budoarul unei femei cu aventuri, îi spuse râzând din nou.ˮ (s. n.). Experienţa erotică o eliberează, așadar, prin maturizarea pe care o antrenează, “dezinfantilizând-oˮ, dacă putem spune aşa. Ultima întorsătură se dovedeşte totuşi dramatică, evidenţiind fragilitatea victoriei dobândite asupra maladiei psihice instalate.

Modul în care se produce prăbuşirea eroinei nu face decât să confirme ireversibilitatea dereglării psihice, poziţia de neclintit pe care obsesia fobică a cucerit-o în conştiinţa femeii: vechilul, care apare în faţa iatacului după plecarea amantului, de a cărui vizită ştie, i se arată, încă înainte de ameninţările pe care le proferează, ca o întruchipare a veşnicei sale spaime, iar conştiinţa păcatului, survenită din nou cu violenţă sporită după scurta acalmie, o împinge să-şi caute izbăvirea în exact primejdia evitată cu oroare până atunci: „Căci afară o aştepta Frigul, tare, limpede, curat de orice duhoare, de orice josnicie. Ea se codi puţin la uşa antreiaşului, dar numai o clipă ! Deschise apoi larg uşa şi păşi; iar Frigul o cuprinse îndată şi o sărută pe buze. Ea surâse biruită amantului infinit, care o aştepta de atâta amar de vreme. şi cu un avânt fără seamăn, i se aruncă în braţele nevăzute. Și toţi ochii de diamant ai cerului clipiră atunci de fericire.ˮ Asistăm la victoria traumei obsesive, prin întoarcerea la vârsta (afectivă) infantilă ca urmare a respingerii maturizării erotice, care este consecinţa ameninţării cu delaţiunea a vechilului; structura nervoasă slabă o împiedică pe eroină să îşi asume noua condiţie, cu avantajele dobândite şi riscurile ce decurg la rândul lor din ea. Un rol important în refuzul acestei treceri la o vârstă adultă îl deţine, fără îndoială, funcţia salutară a soţului (viitor, pe atunci) ce o salvase, cum spuneam, de condiţiile mizere ce făcuseră posibilă agresiunea factorului ce avea să se transforme într-o nălucă bântuitoare fără odihnă; se poate considera, mergând mai departe, că frica faţă de adulter (respectiv, înşelarea soţului) provine (şi) din vinovăţia resimţită în consecinţă faţă de cel căruia îi datora, inevitabil, recunoştinţa esenţială. Remuşcările sunt în mare măsură cele ce provoacă regresiunea afectivă cu urmări ce se anunţă fatale.

Un element predominant în nuvelistica fantastică a lui Gib Mihăescu îl constituie halucinaţiile personajelor: veritabile proiecţii ale fantasmelor (spaimelor, obsesiilor) interioare, nota lor de veridicitate este absolută pentru cei ce le suferă. Tânăra femeie din Frigul nu face excepţie: chiar dacă unele viziuni pe care le are (aceea a vechilului, de pildă, pe care îl vede, preţ de câteva lungi clipe, ca pe o personificare a obsesiei sale terorizante) îşi pierd aparenţa fantastică, reluându-şi destul de repede faţa autentică, altele îşi păstrează intacte aura de insolit şi supranatural, odată cu efectele paralizante ale terorii pe care o inspiră: sub imperiul culpabilităţii, eroinei i se năzăreşte, privind pe fereastră în noaptea de iarnă, un spectacol cvasi-apocaliptic: „Atunci văzu închegându-se în beznă bulgări şi nouri compacţi de beznă. Unul după altul veneau prin cer ca duhurile vrăjitoreşti. Se prăvăliră într-un iureş nebun spre poarta din dreptul terasei, parcă ar fi ştiut că acolo se petrecuse ceva. Ea se mută repede la fereastra de la miazăzi.ˮ (s. n.) Halucinaţia aceasta se racordează perfect cu altele, înşirate într-o serie întreagă de acelaşi gen, pe care le suferă dascălul Pălălaie din Troiţa, în cadrul căreia, pornind de la o realitate relativ banală, deşi încărcată de primejdii potenţiale, se ajunge la un fantastic psihologic iscat de minţile înfricoşate într-o progresie inexorabilă ale personajelor: un grup de soldaţi români din timpul Primului Război Mondial, care se întorceau la unitatea lor spre sfârşitul unei zile de iarnă, prin părţile Nistrului, sunt surprinşi de dubla ameninţare a nopţii care se lasă şi a pierderii direcţiei corecte (şi aici se poate observa că iarna, respectiv frigul constituie un factor de agresiune deloc neglijabil, a cărui periculozitate de natură fizică – cu efecte fiziologice iniţial – se transformă într-una de natură psihică, distrugându-şi victimele nu prin moarte, ci prin nebunia pe care le-o provoacă. Îngroziţi de perspectiva îngheţului, soldaţii aprind o troiţă întâlnită în drum într-o iluzorie speranţă de a se încălzi; primejdia, iarăşi de natură fizică, pe care gestul acesta o antrenează (apariţia lupilor) e dublată în mintea dascălului (care, de altfel, o ignoră total) de halucinaţia derivată din viziunile sale, pentru a spune astfel, profesionale: “El plângea pe Cristosul acela blând şi trist pe care îl slujise toată copilăria şi tinereţea, căci îl vedea legat în vârful unui par, căruia oştenii întunericului îi dau foc la rădăcină. În închipuirea-i îngheţată alte imagini nu puteau să i se aprindă decât acele de foc şi flăcăriˮ (s. n.).

Avem de-a face cu un teren misticoid, pe baza căruia iau naştere deliruri mistice de interpretare în toată puterea cuvântului; în imaginaţia dascălului Pălălaie, dezlănţuirea stihiilor naturii capătă una câte una coloratură infernală (“Pălălaie se cutremură. Ardea chipul lui Dumnezeu, însă pe el niciodată nu-l vor putea face să treacă de partea Diavolului ! Se gândi să fugă şi privi în noaptea albă: i se păru că vede vântul, fărâmându-se în legioane de draci, care zburau pe caii lor negri deasupra lumii cuceriteˮ (s. n.). Tovarăşii de drum înşişi capătă aureole demonice: „Mandrin, negru, cu ochii scăpărători de drac împieliţat, avea în mână o torţă din care cădeau sforăind picuri de pucioasă. «A trecut la ei, la ceilalţi», a ghicit îndată Pălălaieˮ (s. n.); nebunia paroxistică a protagonistului, care îl izolează cu totul de teama de îngheţ a camarazilor, cuprinde forme dintre cele mai variate, inclusiv mila pentru Cristosul care, arzând, pare în ochii lui torturat ca o fiinţă vie: „Pălălaie, fără să ia seama la dânsul, privea trupul sfânt şi i se părea că se zgârceşte chinuit de flăcări. Și lacrimi îi curgeau domoale, una după alta, necurmat, din ochii ce parcă se topeau de strălucirea focului.ˮ Păcatul soldaților, care i se păruse iniţial de neiertat, de-a da foc troiţei şi care-i provocase o criză de furie necontrolată, îşi pierde importanţa în faţa noilor închipuiri care îl asaltează: urletul lupilor atraşi de incendiu, care determină panica celorlalţi este interpretat din acelaşi unghi îngust al maniei religioase: „Dar când urechea i se umplu şi lui de urletul depărtat: hu, huuu, atunci se luminează, în sfârşit şi surâde cu înţeles. ştie el ce fel de lupi sunt aceia: Necuratul… Legiunile biruitoare…ˮ (s. n.), dovedind, prin convingerea nestrămutată în părerile sale, forţa şi profunzimea psihozei declanşate. Interpretările merg dincolo de orice limită, bolnavul evidenţiind în nebunia sa, alături de bogăţia delirului, o logică inebranlabilă: confruntarea ce se pregăteşte între oamenii tremurând de frică şi lupii ce se apropie din noapte se transformă pentru Pălălaie într-o luptă situată pe cu totul alt plan, dovedind tăria de nezdruncinat a ideilor preconcepute ce stau la baza acestui delir: “El ştie că se va petrece acum o mare minune în lupta dintre dracii prefăcuţi în lupi şi Dumnezeul prefăcut în foc şi aşteaptă cu răsufletul reţinutˮ (s. n.), pentru ca în final intensitatea halucinaţiei să atingă valori paroxistice: „şi Cristos s-a mărit cât întreaga troiţă; cu păr vâlvoi de flăcări, cu braţe ameninţătoare de flăcări, groaznic la chip, asemeni unei vedenii apocaliptice, stă gata să se năruie ca o revărsare de jar peste tulburătorii tihnei lui singuratice, în înălţimi, vântul, amuţit de un răstimp, s-a pornit metalic, asurzitor, ca trâmbiţa de Apoi a dreptăţei.ˮ (s. n.), relevând încă o dată fenomenul de generare a fantasticului într-o situaţie de un realism dramatic, necruţător, ca urmare a unei vinovăţii, de astă dată, precise.

[1] În prefaţa volumului I al ediţiei critice a operelor lui Gib I. Mihăescu, începută în 1976.

[2] Op. cit., XXVII.

Fragment din volumul „Labirintul interpretăriiˮ, în pregătire la editura Junimea

Despre autor

Nicolae Baltă

Nicolae Baltă

S-a născut în 1960. A absolvit Facultatea de Limbă și literatură română, specialitatea Filologie, secundar franceză. A publicat articole de eseistică literară între 1987-2004 în „România literară”, „Viața românească”, „Contrapunct”, „Luceafărul”, „Cahiers roumains d'etudes litteraires”. A publicat un jurnal, „Ultimul decembrie” (Editura Letras, 2020), și are în pregătire la Editura Junimea volumul de eseuri literare „Labirintul interpretării”. De asemenea, a publicat traduceri literare din limbile franceză și engleză la editurile Nemira, Teora, Univers, Humanitas, Trei, între anii 1992-2015. A beneficiat de trei burse de traducător primite de la Ministerul Culturii francez, în 2000, 2003 și 2006.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.