Intersecții

Fernando Pessoa – „poetul care era o multitudine”

Fernando Pessoa este unul dintre cei mai reprezentativi poeți ai secolului XX. De asemenea, eseist, prozator și dramaturg valoros. În ultimele cinci decenii, opera lui Pessoa s-a bucurat de un redutabil prestigiu internațional. Pe măsură ce ies la iveală amploarea și diversitatea operei sale, datele biografice despre poetul porturghez rămân în mare măsură necunoscute cititorilor. Din păcate, nu există o autobiografie a lui Pessoa, cu excepția câtorva încercări ale scriitorului de a-și sintetiza intențiile editoriale sau parcursul literar. Toate acestea, însă, sunt foarte zgârcite, lacunare și reflectă în majoritatea cazurilor doar schița unor proiecte viitoare.

Cititorul trebuie să se înarmeze cu răbdare pentru a înțelege „aventura umană și creatoare” a acestui unic și multiplu portughez. În final, își va da seama că nu reprezintă altceva decât „ultima mare surpriză a modernismului din veacul trecut”.

Fernando Pessoa s-a născut pe 13 iunie 1888 la Lisabona. Își părăsește locul natal la vârsta de 7 ani și pleacă în Africa de Sud, la Durban, unde tatăl său vitreg a fost numit consul al Portugaliei. Aici viitorul scriitor își începe studiile și învață engleza, una dintre limbile în care a scris ulterior. Abia la 17 ani se întoarce la Lisabona, aproape un bărbat în toată firea, „străin ca peste tot”.

Învață cu mama sa, pentru că, la sfârșit de secol XIX, copiii nu mergeau la școală înainte de 7 sau 8 ani. Orizontul său este mic și familiar. Lumea pe care o cunoaște se rezumă la acel spațiu pe care îl are la îndemână. „M-am născut într-un sat care are un teatru de operetă. Și satul ăsta se numește São Carlos”. Imaginea piețelor părăsite, a traficului redus va rămâne în sufletul copilului pentru totdeauna. Fiind puternic marcat de perioada copilăriei, va scrie în 1911 poemul „Satul”, a cărui versiune definitivă datează din 1914, unde Pessoa își exprimă dorul față de patria în mod dureros abandonată. Vom remarca un motiv central al textului, și anume clopotul. Stând în camera sa, aproape că simte fizic clopotele ce-i răsună în propriul suflet:

„O, clopot din satul meu,

Tânguindu-te-n seara cea liniștită

Fiece sunet din bronzul tău

Răsună în sufletul meu.

 

Iar felul tău de a suna încet

E tot atât de trist ca și viața,

Încât deja după primul dangăt încep

Să îi simt sunetul repetat.

 

Și cu cât tu mă aduci mai aproape de tine

Când trec eu pe aicea, rătăcitor

Ești asemenea unui vis sonor

Răsunând în sufletu-mi depărtat.

 

Iar la fiecare dangăt al tău,

Ce răsună sub cerul înalt,

Îmi simt trecutul tot mai îndepărtat

Și îmi simt dorul tot mai aproape.”

Acest clopot este cu totul diferit de cel al orașelor din interior în care visează să își sfârșească zilele. Este clopotul copilăriei, care nu-i mai poate reda bucuria de atunci.

Pe cât de liniștită și singuratică este acea perioadă, pe atât este de tragică. Tatăl său moare de tuberculoză. De aici, o căutare interminabilă a tatălui, chiar dacă este figura ce nu apare niciodată în opera sa. Și astfel, ca un nor negru care vine când nici nu te aștepți, „dintr-o dată mă găsesc singur pe lume”. Nu există mărturie să fi avut măcar un singur prieten, o persoană de vârsta sa cu care să poată vorbi și să se joace. Pentru a înfrunta solitudinea, cel mai mare vis al lui Pessoa era să aibă un câine. Primește unul de lemn, verde. „Dumnezeu m-a creat ca să fiu copil și am rămas mereu așa. Dar de ce a permis ca Viața să mă bată să îmi ia jucăriile și să mă lase singur?” Mai târziu, într-o notă în franceză, vorbește despre sine ca și cum ar fi fost un altul: „La 7 ani arată deja un caracter rezervat, deloc infantil. Îi place să se joace singur. La toate acestea este nevoie să adăugăm multe impulsuri de furie și aproape de ură, plus multă frică”. Această remarcă la persoana a III-a nu este deloc întâmplătoare. Înainte de toate, Pessoa a fost un veritabil sculptor de măști – de fapt, heteronimii săi, autori de sine stătători inventați de el, cărora le atribuise biografii, scrieri consistente și câte un stil propriu. Cavalcanti susține că au fost cel puțin 127. Încetul cu încetul, creatorul și creația se confundă: „Când am vrut să-mi scot masca, era lipită de față”. Cei mai cunoscuți heteronimi sunt Alberto Caeiro – poetul naturii și teoreticianul „păgânismului”, Ricardo Reis – epicureicul, Alvaro de Campos –modernistul și Bernando Soares, căruia Pessoa i-a atribuit „Cartea neliniștirii”. Poetul numea această extindere a propriei sale persoane (în portugheză „pessoa” înseamnă „persoană”) un „teatru în oameni vii” – drama em gente. Spre deosebire de textul dramatic, care urcă personaje fictive pe scenă, autorul consideră că viața lui devenise un fel de dramatizare compusă din acești heteronimi.

După întoarcerea la Lisabona, se înscrie ulterior la Curso Superior de Letras la Universida de de Lisboa. Își abandonează studiile după un an și se resemnează să-și câștige traiul ca modest traducător din engleză pentru diferite agenții comerciale. Frecventează cercuri literare avangardiste și publică în mod regulat articole în reviste literare portugheze: „Orpheu”, „Portugal Futurista”, „Contemporânea”, „Athena”. De-a lungul vieții, Pessoa a scris aproape 30 de mii de file, de cele mai multe ori despre el însuși sau despre familie, despre prieteni sau despre autorii pe care îi admira. Umilul funcționar din Lisabona și-a notat timp mai bine de două decenii întâmplările fără relief din care se alcătuia viața socială, dar și extraordinar de complexele gânduri și reverii care agitau viața lui interioară.

În „Cartea neliniștirii”, Pessoa explorează împreună cu heteronimul său, Bernando Soares, abisul lăuntric. Este o aventură fără speranță, conștientă de „compasiunea vidă” a întregului univers. Volumul  debutează ca un jurnal placid, însă se transformă într-o neliniște nu doar complexă, dar și dinamică, un amestec de plictiseală, angoasă, indispoziție, inadaptare; o adevărată febrilitate a neliniștii, ce depășește nivelul unei simple frustrări. Pessoa se plânge că este invadat de toate acestea și se transformă el însuși într-o sursă de neliniștire: „Vreau nu vreau, eu rămân alcătuit din toate aceste lucruri, în străfundul obscur al sensibilității mele fatale”. Cât despre Soares, acesta este capabil să materializeze ideile cele mai complexe, dar și să se ascundă în spatele lor. Așadar, Pessoa se instalează de-a lungul paginilor acestui fals jurnal într-o triplă identitate: autor, narator, protagonist. Scrierea sa nu este o promisiune a unei sincerități. Pentru el  scrisul rămâne o distragere a atenției, îmblânzindu-și existența prin exercițiul acestei proze fals confesive. Multe dintre motivele și temele apărute în acest volum vor migra și se vor dezvolta în cadrul altor scrieri pessoane.

În cadrul epocii sale, Pessoa a fost perceput drept un om discret. Mai mult decât rezervat, de multe ori părea indiferent față de tot ceea ce-l înconjura: „Nu fac vizite, nici nu umblu în vreo societate, nici nu sunt de saloane, nici de cafenele; la ce bun să mă las pradă unor convenții inutile, să rup din timpul gândurilor și proiectelor mele, sau cel puțin din cel al viselor mele care vor fi mereu mai frumoase decât conversația întâmplătoare”. Explicația pe care o oferă acestei aversiuni față de practicile sociale este următoarea: „Mă dedic umanității viitoare. Ceea ce risipesc, risipesc un divin patrimoniu posibil al oamenilor de mâine; le diminuez fericirea pe care le-aș putea-o oferi”. Chiar dacă Pessoa nu lasă vederii adevărata sa față, în scrierile sale întrezărim o ființă asaltată de singurătate, de timiditate și de o mare pudoare. Despre toate aceste aspecte există mărturii ale apropiaților săi. Prietenii știau că în preajma lui, persoana care utilizează termeni cruzi sau imagini grosolane dă dovadă de o mare nedelicatețe. Pessoa era paralizat și de agresivitatea verbală care nu îl viza în mod direct. O mare sfială reiese și din scrisorile către Ophélia, apărute în volumul „Cronica vieții care trece”. Într-una dintre scrisori, Pessoa insistă să pună capăt plimbărilor pe sub balconul iubitei, oripilat să constate că ea putea să transforme această etalare a sentimentelor sale într-un moment „monden”, ofensator pentru spiritul pessoan. Ulterior, relația se rupe. În celebra scrisoare de despărțire, autorul afirmă că alte imperative reglează viața lui, oculte și misterioase, dictate de „Stăpâni intoleranți și neiertători”, care nu i-ar da posibilitatea să ducă o viață banală. Deși exigent față de propriul scris, în aceste texte către Ophélia evită efectele stilistice:

„Bebeluș al Băețelului-băiețel,

O! Vin numa’ să spun lu’ Bebeluș că plăcut mult schisorica ei. O!

Și la fel durut mult să nu fiu lângă Bebeluș ca să-i dau pupici.”

Astfel, ne este prezentat paradoxul ce-l caracteriza pe scriitor atât în viață, cât și pe hârtie.

Încă din perioada studiilor liceale din Africa, Pessoa era fascinat de clasici, dar și de romanele polițiste ale lui Conan Doyle sau de nuvelele lui Edgar Allan Poe. Mai târziu se va simți influența acestor autori, când poetul îl va introduce în scenă pe doctorul Quaresma, protagonistul prozelor ale polițiste. El este mai mult decât un detectiv, este un „descifrator”.  Treptat, pătrunzând în miezul nuvelelor polițiste, vom remarca un lucru deosebit de important: literatura căreia îi dă naștere nu este nici pe de parte polițistă, iar detectivul său nu va dezlega enigma unor delicte, ci va încerca să descifreze lumea: „Am încercat totdeauna să fiu doar un spectator al vieții, fără să mă amestec cu ea. […] Față de viață, manifest numai interesul unui descifrator de șarade. Mă opresc, descifrez, apoi plec mai departe. Nu fac apel la nici un sentiment”. Quaresma, însă, nu prea există. Deși ne sunt transmise informații referitoare la tabieturile sale sau câteva detalii despre țigările pe care le fuma, el devine „un fel de beție autoreferențială a gândirii speculative”.

În ceea ce privește poezia, romantismul târziu, simbolismul și decadentismul l-au atras cel mai mult și l-au influențat încă de timpuriu, când elevul asimila clasicii secolului de aur victorian și pe cei din perioada greco-romană. Influența lor e vizibilă mai ales în primele sale poeme. Apare deja, iar el se va menține și în anumite proze de mai târziu, decorul cu amurguri misterioase, cu palate în care evoluează paji, prințese și alte personaje atinse de o melancolie generală. Preia de la simboliști teoria „corespondențelor”, însă nu ezită să introducă unele note personale – elementele vizuale, olfactive sau sonore nu doar că își corespund, dar se armonizează ca într-un templu. Și în poezii este prezentă aceeași atitudine pe care Pessoa a avut-o de la bun început: aceea de vecin cu viața. Este vorba despre o falsă abdicare a unui eu ce îi cere vieții imposibilul. În fiecare text, scriitorul disecă drama imposibilității de a simți direct: „Vreau să coexist pe partea cealaltă cu acest eu care mă vede dinspre partea de aici”.
Pessoa moare la 30 noiembrie 1935.

Nu există informații medicale mult prea detaliate, doar putem specula asupra diagnosticului. Părerea cea mai răspândită, la majoritatea biografilor, e aceea că moartea a fost provocată de ciroză. Un alt diagnostic probabil a fost pancreatita. Deși causa mortis rămâne incertă, un lucru este cert. Fără să știe, Pessoa și-a îndeplinit cea mai arzătoare dorință: „Vreau să domin lumea cu un creion”.

Despre autor

Ioana David

Ioana David

Ioana David predă la Şcoala Spectrum-Ploieşti şi studiază la Facultatea de Pedagogie a Universităţii de Petrol şi Gaze Ploieşti.

Scrie un comentariu