Atelier

Filmul bate viața

Mă pregătisem foarte bine pentru interviul ăla. Eram proaspăt angajat la Dilema și voiam să iasă ceva foarte bun, să confirm așteptările, cum se zice. Revista urma să publice un număr tematic dedicat evenimentelor din decembrie 1989, cu ocazia împlinirii a şapte ani de la Revoluție, și Magdalena Boiangiu, care pe-atunci era redactor-șef adjunct, mă rugase să fac un interviu cu un personaj important al întregii povești: generalul Nicolae Militaru. Nu știam mare lucru despre el. Îl văzusem la televizor în timpul Revoluției, când credeam că numele lui nu poate fi decât un pseudonim. Un militar cu numele Militaru! Dacă ai pune un astfel de personaj într-un roman, ți s-ar reproșa făcătura evidentă. Dar nu era pseudonim și o asemenea potriveală se cerea celebrată cum se cuvine: locul militarului cu majusculă, militarul suprem, era în fruntea armatei, nu?. Unde a și ajuns, că l-au pus ministrul Apărării după Revoluție. Desigur, nu calitățile lui onomastice l-au propulsat în poziția aceea. Când m-am documentat pentru interviu, am aflat că omul conspirase dinainte de 1989 cu Ion Iliescu pentru înlăturarea lui Ceaușescu, că era agent KGB, racolat pe când își făcuse studiile la ruși, că de fapt era chiar agent dublu, după declarațiile generalului Pleșiță, șeful serviciului de spionaj din vremea lui Ceaușescu. Pleșiță a recunoscut, după ’89, că Militaru fusese și agentul lui, și al sovieticilor. În plus, tot Militaru e cel care, la Revoluție, a ordonat măcelărirea celor din ABI-uri, în fața MApN-ului, pentru că avea niște polițe de plătit, și tot el a vrut, la un moment dat, să preia puterea și să instaureze o dictatură militară în România.

Drept să spun, omul mă intimida dinainte să aflu mai multe despre el, așa cum mă intimidează, de obicei, autoritatea manifestă. (Desigur – veți spune – asta mi se trage de la o relație defectuoasă cu tatăl.) După ce am mai aflat că, dincolo de chipiul lui important și de privirea aceea tăioasă și alunecoasă, se mai află și un soi de James Bond, stomacul mi s-a strâns și mai tare la ideea că mă voi întâlni cu un asemenea individ. Dar jurnalistul, ca soldatul, nu are voie să fie slab de înger.

Până la urmă, mi-am luat inima-n dinți și l-am sunat. Omul a fost laconic la telefon, dar mi-a zis să vin a doua zi, la 16.00 fix, la el acasă și mi-a dat adresa. Era pe strada Haga.

A doua zi, la 16.00 fix, urcam treptele unei vile de pe strada Haga și apăsam pe sonerie. (Ajunsesem ceva mai înainte, de teamă să nu întârzii, și mai dădusem câteva ocoluri pe străduțele din zonă, să treacă timpul.)

Cel care mi-a deschis ușa era un bătrânel cu părul complet alb, mărunțel și vioi, îmbrăcat într-un trening mov de poliester. Mi-a întins mâna grăbit și m-a invitat înăuntru: „Hai, intră, nu mai sta în ușă!”. M-am executat și am făcut câțiva pași pe parchetul lustruit. Omul s-a uitat la mine cu reproș. „Aaa, nu așa, mă! Păi intri încălțat? Descalță-te repede și hai înăuntru!” – mi-a zis și a dispărut în camera în care dădea holișorul de la intrare. Când m-am descălțat, am constatat că aveam o gaură în șosetă, prin care mi se ițea degetul mare. Asta-mi mai lipsea! Bine că nu mai era acolo, să mă fac de râs! În disperare de cauză, mi-am cocoloșit șoseta pe sub degetele de la picioare, să nu se mai vadă ruptura. Și, ținând-o așa strâns cu degetele, am pășit cu grijă în cameră.

Trebuie că arătam cam jalnic, dar, din fericire, dom’ general nu avea ochi pentru mine. Stătea pe o canapea și se uita absorbit la televizor. Cum rămăsesem în picioare și nu mai știam ce să fac, și-a luat seama după câteva momente și, cu ochii în continuare în ecran, s-a scuzat: „Nu durează mult, într-un sfert de oră se termină. E extraordinar serialul ăsta… Ia și tu un loc! Uite, e un taburet acolo”.

M-am așezat pe taburetul scund și am început să mă uit când la televizor, unde era o telenovelă, când la dom’ general. Omul stătea cu picioarele chircite sub el și, la scenele de mare trăire, își freca încetinel palmele de pulpe. În momentele de liniște, după această operațiune, puteai auzi mici păcănituri, de la treningul electrizat. În picioare avea șosete albe, flaușate, iar tălpile erau fără nici cea mai mică urmă de murdărie. În fața canapelei, le așteptau cuminți papucii de casă din mușama maro, așezați pe un covoraș alb.

Într-adevăr, în casă era o curățenie exemplară. Mă uitam fascinat la covorașul alb sau la parchetul pe care nu vedeai nici un fir de praf și mă întrebam dacă lui dom’ general îi mai fac în continuare curățenie soldații, chiar dacă el nu mai era în activitate. Îmi și închipuiam cum în casa aceea, din când în când, trebăluia febril un mic batalion de răcani, care-și lăsaseră bocancii grei la intrare, aliniați, și se echipaseră cu șorțulețe și pămătufuri de menajere. În timp ce-mi imaginam scena, care – nu știu de ce – avea ceva și din videoclipul I Want To Break Free, am observat cum, prin fața mea, pe parchetul lustruit, trece o furnică. Ups! Dom’ general are o mică problemă.

„Acu’ să vedem ce mai zici!”, a izbucnit el. „Ăăăă… ce să zic?”, am bâiguit. Dom’ general avea un zâmbet satisfăcut pe chip și era în continuare absorbit de televizor, unde o tanti făcea ochii mari la ce-i spunea o jună. Când s-a făcut switch-ul pe dialogul a doi bărbați care discutau afaceri, Militaru s-a întors spre mine: „Scorpia asta bătrână și-o merita de mult! Ai văzut ce i-a zis-o?”. De pe taburetul meu scund, cu genunchii aduși la gură, i-am zâmbit amabil. Încurajat, mi-a arătat din cap înspre cei doi care discutau lejer, cu paharele de brandy în mână: „Ăștia doi sunt niște papagali. Tot aia bătrână îi manevrează”. După ce bărbații au mai schimbat câteva replici și și-au ciocnit paharele cu satisfacție, s-a revenit la dialogul celor două, iar dom’ general a zis un „ia!” și s-a aplecat înspre televizor, să audă mai bine. „Aia bătrână” era în aceeași poziție, cum o lăsaserăm în urmă cu câteva minute, cu ochii holbați de uimire. Tânăra îi vorbea înainte, privind-o dârză. După câteva zeci de secunde de împietrire, pe fața femeii în vârstă a început să urce rapid furia, astfel încât a ajuns, în scurt timp, la climax. Toată presiunea acumulată a explodat într-un urlet teribil: „Eres una mujersuela! Te voy a matar!” „Ești o ușuratică! Am să te omor!” – scria în baza ecranului. Genericul de final a început brusc, cu o melodie plină de simțire, dar subtitrarea a rămas pe ecran, uitată preț de câteva secunde. Apoi a dispărut, pentru a se preciza cine făcuse traducerea.

Dom’ general a închis mulțumit televizorul din telecomandă și și-a vârât șosetele albe în papuci. „Așa-i că-i bun serialu’ ăsta? Exact ca-n viață…”, mi-a zis el, aranjând cutele pe care le făcuse cuvertura de pe canapea. Apoi m-a invitat în camera lui de lucru unde, de după un birou sculptat și acoperit cu piele, mi-a vorbit despre teroriști, armament greu sau ușor, TAB-uri și tancuri, coduri secrete, cadavre, decizii eficiente luate sub presiunea gloanțelor, ordine date rapid și, mai ales, despre marele lui curaj, când „confruntarea cu elementele ostile era pe viață și pe moarte”…

La două săptămâni de la vizita mea acasă la el, s-a anunțat în presă că generalul Nicolae Militaru a încetat din viață. Telenovela respectivă i-a supraviețuit pe ecranele televizoarelor încă vreo jumătate de an.

Despre autor

Cezar Paul Bădescu

Cezar Paul Bădescu

Este jurnalist, scriitor și scenarist. A debutat în volumul colectiv „Tablou de familie”, iar volumul său individual de debut, „Tinerețile lui Daniel Abagiu”, a deschis Colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom. Romanul său, „Luminița, mon amour”, apărut tot la Polirom, a fost adaptat cinematografic în filmul „Ana, mon amour”, regizat de Călin Peter Netzer, unde Cezar Paul-Bădescu este și coscenarist. Filmul a fost selecționat în competiția oficială a Berlinalei de anul acesta (9-18 februarie) și va fi în cinematografele din România începând cu 3 martie. În mass-media, Cezar Paul-Bădescu activează de 22 de ani, timp în care a fost angajat la mai multe instituții de presă. A fost redactor la revista „Dilema” (și apoi „Dilema veche”) vreme de 15 ani, a fost redactorul-șef al suplimentului „Adevărul literar și artistic”, a condus secția de cultură a ziarului „Adevărul” sau a realizat emisiunea TV „Cartea cea de toate zilele”, la TVR 2. Din activitatea jurnalistică au rezultat volumul de eseuri „Umbre pe ecranul tranziției” (Editura Humanitas) și coordonarea volumului „Cazul Eminescu” (Editura Paralela 45).

Scrie un comentariu