Flash fiction stories Nr. 156

Flash fiction stories – aprilie 2020 (III)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Năuca
Doina Magheţi

 

Năuca stă pe marginea patului. Îşi întoarce, brusc, capul spre stânga. Acolo e fereastra. Fereastra e lată. În fereastra lată din stânga încape tot Cerul. Ar putea fi fericită cu tot Cerul care încape în fereastra ei.

Dar nu despre Cerul care încape în fereastra ei e vorba, ci despre carusel.

Caruselul locuieşte în capul ei. Caruselul stă la pândă, cât timp Năuca doarme.

Întinsă pe spate, Năuca e limpede şi caldă ca o felină în postludiu. Numai când se-ntoarce pe partea stângă, Năuca se sperie şi sare din pat!

Lac de sudoare, îşi pândeşte caruselul. Caruselul o ia la goană! Vertijul e înspăimântător! De pe căluţii veseli, copiii au zburat demult în braţele mamelor înfricoşate.

Năuca vrea să plângă. Ochii ei nu pot să plângă! Ochii ei sunt roşii şi ard.

Ar trebui să aibă putere până dimineaţa, măcar până dimineaţa!

Să-şi salute vecina, s-o implore să nu mai fumeze întruna. Nu e sănătos să fumezi întruna şi să fii femeie. Deşi, parcă e chiar enigmatic să fii femeie şi să fumezi întruna… să-ţi tot ascunzi viaţa…

Năuca trânteşte uşa!

Din bucătărie se simte mireasmă de ceai.

Ce bun e ceaiul de mentă dimineaţa! Ce bizar e ceaiul de mentă dimineaţa!

Acum, Năuca s-a liniştit. Stă pe marginea patului şi citeşte Dostoievski…

Puntea dintre lumi şi îngerul din noi
Doina Magheţi

Vertijul continuă. Cu paşi mici, şovăielnici, pornesc spre fereastră.

Afară e noapte adâncă, mută, plină de spaime. O conspiraţie nemaiîntâlnită plină de demoni. Demonii nu se văd. Demonii alunecă prin venele noastre amorţite. Demonii nu dorm.

Oraşul doarme. Din când în când, străzile sunt parcurse lent de câte un microbuz al Poliţiei. O portavocea răguşită ne interzice să ieşim din case.

Pe apa oraşului meu plutesc vapoare albe. Căpitanul opreşte la fiecare staţie. Nu urcă nimeni, nu coboară nimeni.

Ramuri de pruni nu mai vor să înflorească, adorm instantaneu în faţa geamului meu.

În parcul de lângă blocul turn, căluţii din carusel se rotesc înfricoşător.

Toţi copiii au plecat acasă. Nu mai sunt nici trotinete, nici biciclete pe alei. Mingea roşie cu buline albe a rămas în iarbă.

Familia stă în casă.  Mama e din ce în ce mai frumoasă. Ea pregăteşte chifle mici, albe şi calde. Mâinile ei strălucesc.

Parcă e Crăciunul! Toţi ne bucurăm!

Ionuţ, copilul din vecini, ne tot întreabă de ce bunica lui s-a dus să doarmă într-o cutie, la patinoar, lângă alte sute de cutii…

Ultimă
Alexandra Sonu

 

Dacă aș fi știut de dinainte ce îmi rezerva viitorul, aș fi ocolit cafeneaua aia ca pe ciumă. Dar n-am făcut-o. Eu mă trezisem, ca în orice altă dimineață, simțindu-mă atletic, febril chiar, deși nu aveam absolut nimic special în agendă în ziua aia, dimpotrivă, eram liber până spre seară. Poate de-aia. Că ceva din mine știa – inconștient – că o să te întâlnesc pe tine. Îți spun sincer că nici acum nu știu ce căutam în partea aia a orașului. Abia începusem studenția în Cluj, nu cunoșteam orașul, îți dai seama, un bucureștean la facultate în Cluj. Atipic.

Dar să revenim. Eu nu cunoșteam Clujul încă, l-am cunoscut prin tine. Însă hălăduiam pe străzi, era așa de cald și bine, eu eram student, departe de Bucureștiul mult prea îmbâcsit, cu trafic și femei nenaturale, vulgare, vopsite ca la circ. În dreptul cafenelei, ceva m-a împins – da, împins, ca din afara voinței mele – să intru să beau repede ceva, să mă răcoresc, mi se părea că acel gang prin care se întrezăreau băncuțele și mesele în semi-obscuritatea curții interioare e o poartă spre ceva din altă lume. Ce bine ar fi mers o limonadă! Sau o cafea rece, sau o apă minerală, eram așa de însetat de zici că secasem tot pe dinăuntru, deși nu cred să fi fost mai mult de 20 de minute de când plecasem din cămin. Fiind pe trotuarul opus, deslușeam oareșce siluete la mese, dar păreau să fie și destule locuri libere, așa că am traversat și, cu pas de om grăbit, care merge direct la țintă, am trecut prin poarta fermecată și am pătruns în Eden. Nu te-am văzut din prima, erai puțin ferită de siluetele celorlalți. Te-am auzit. De fapt, ți-am auzit clinchetul brățărilor și bricheta ori de câte ori îți aprindeai o țigară. Doar tu fumai. Singură la o masă plină de bărbați, doar tu fumai. Ce bine ar fi fost să fi rămas doar cu sunetele. Mi-aș fi terminat limonada, aș fi plecat liniștit acasă, aș fi sunat-o pe Alina sau pe Ana sau poate chiar pe Corina, dacă celelalte două nu ar fi răspuns, știi tu, amorurile mele din București, le-aș fi mințit pe fiecare în parte că le iubesc mai mult ca pe orice, și, fericit, m-aș fi pus la somn. Dar eu a trebuit să mă uit înspre tine, voiam și eu să știu cine poartă brățări care scot asemenea clinchete minunate, mi-aminteau de clopoțeii din curtea mamei care răsunau la fiecare adiere de vânt. Ce păr! Am văzut o claie brun roșcată, aspră și totuși catifelată, cum îmi imaginez că e blana unui tigru, sau a unei pantere, controlată neglijent de o podoabă în ton cu părul, de zici că era făcută numai și numai pentru el. Erai întoarsă, nu îți vedeam fața și nu eram chiar aproape de masa voastră, îți vedeam doar părul și mâinile când fumai, vorbind și gesticulând larg, și m-a apucat gelozia. Ce le ziceai lor așa de amuzant de râdeau toți, bărbatul din dreapta ta se înclina intim pe umărul tău, îți putea simți șuvițele de păr care se eliberaseră din coc. Am avut un gând atunci. Că șuvițele alea ard la atingere. Când te mișcai lumina cădea felurit pe ele, de arătau roșii ca focul. Trebuiau să ardă la atingere. La început credeam că m-am tâmpit, că nu mai aud bine, nu reușeam să pricep nimic din cese spunea. Apoi te-am auzit iar pe tine, vorbind clar, le explicai ceva foarte serios, ca o profesoară unor elevi corigenți. Nu știu cum am ajuns la concluzia asta, poate din modul în care se uitau la tine, nemișcați. Parcă încremenise toată lumea, nu se mai auzea nimic altceva. Nu vorbeai în română. Sentenționai așa… cum să spun, ca fapt divers, în ungurește. Eu nu cunosc o boabă de maghiară, doar nu sunt degeaba de la București. Nu îți dădeai importanță. Prin însuși fapt al existenței tale, înmărmurai omenirea. Apoi, brusc, te-ai întors, mi se păruse, înspre mine. Inima îmi urcase în gât și nu mai puteam s-o înghit la loc. M-a fulgerat un alt gând, că poate m-o fi observat careva de la masă că mă holbez, ți-o fi făcut vreun semn, eu știu… Dar nu, te întorseseși doar să cauți ceva în sacul din cânepă vopsită, hand-made, care îți atârna de spătarul scaunului. Personal, eu nu mai văzusem așa ceva. La tine mă refer. Îmi închipuisem deja că ai pielea de fildeș, mâinile îți erau albe ca marmura, zici că nu văzuseră în veci soarele, dar ochii ăia negri și alungiți ca de pisică aveau ceva oriental, dar nu chiar, nu îmi dădeam exact seama ce. Mi se păreau sălbatici. N-o să mai văd în viața mea așa ochi. Nu mă miră că toți tăceau când vorbeai tu. Făceai farmece. La mine nu te-ai uitat, sau poate că da, nimeni nu își amintește momentul când i s-au făcut farmece. Au trecut ceasurile peste mine fără să-mi dau seama. Nici nu bănuiam privirile doamnei care mă servise. Se uita la mine suspect, trăsesem de o limonadă la infinit. Tu plecasei de mult, cu alaiul tău cu tot. Am plecat și eu. Am mers de-a lungul străzii fără scop precis, mi-am luat covrigi cu susan, o Cola, și am colindat aiurea până târziu spre seară. Cam asta am făcut de atunci, am luat la pas tot Clujul, în lung și-n lat, dar nici măcar o singură dată nu te-am mai văzut. Am mai trecut chiar și pe lângă cafenea, dar gangul nu mai era o poartă spre altceva, ci doar un gang unde dorm aurolacii iarna. Lipsea ceva.

O drăgaică, în carne și oase.

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.