Flash fiction stories – aprilie 2022 (III)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

O vânzătoare pentru tine, una pentru mine

Andrei Gogu

Sindromul protagonistului: asta avem mai toți în doze mai mici sau mai mari. Fiecare crede că este personajul principal într-o peliculă mai mult sau mai puțin bugetată. De obicei a doua. De câte ori nu ne-am uitat la ceilalți ca la figuranți?„Eh, ce știe el? Eh, n-are el treabă. Nu știi ce-i bun. Nu ai citit/mâncat/vizitat/văzut/auzit/ascultat/cumpărat ASTA? Ai trăit într-o peșteră?”

Dau mai încet podcastul din căști în caz că iar îmi zice paznicul ceva de rucsac la intrare. Merg la același Mega Image de vreo patru ani. Cunosc chipurile și comportamentul tuturor vânzătoarelor. Intru în magazin aproape de ora de închidere, epuizat după slujbă. Aleg apatic produsele. Mă uit spre casa de marcat și o văd pe femeia din seara aceasta. Nu e nimeni în spatele meu și nu e nevoie să mă grăbesc vinovat că nu pot plăti și strânge produsele simultan. Îmi dau seama că e obosită și plictisită și transpirată. Din felul în care îmi vorbește și din privirea maternă pare că are cel puțin un copil. Petele de pe piele îmi spun că fumează, dar le dau la o parte, pe ele și ridurile vârstei de 40 de ani, și îmi dau seama că a fost foarte frumoasă acum ceva ani. Îmi pune cumpărăturile în pungă, un gest pe care celelalte nu-l fac, și îmi reconfirm că e amabilă. Nu ne grăbește nimeni, așa că fac o observație despre cât de bine e că magazinele nu se mai închid la ora 18. Mă aprobă, îmi zâmbește și îmi spune că e mulțumită și ea de lipsa de aglomerație.

Are părul bogat și sănătos. O urmă albă a fost lăsată de verigheta pe care ori nu o poartă azi la muncă, ori nu o va mai purta niciodată. Știu că are certuri fiindcă am auzit dinspre depozit fragmente din conversația cu soțul, Cătălin. Știu că nu a avut niciodată poza la panoul cu angajatul lunii. Știu că șeful nu o place din felul în care o bârfește răstit cu alte colege și din faptul că mereu lucrează de sărbători. Știu că are Fb fiindcă i-am văzut o notificare acum doi ani, când stătea pe telefon. În unele dimineți o văd în spatele magazinului bându-și cafeaua cu colegii ei. Ce vede ea?

Își dă seama din cumpărăturile mele din ultimii patru ani că sunt dependent de zahăr, dar că am oarecum bani fiindcă mereu cumpăr din alea scumpe: Slavery Free. Plătesc triplu pentru ciocolată pentru ca, în altă parte a lumii, un copil să nu fie exploatat. Știe că alte dependențe alimentare n-am și că gătesc, fiindcă cumpăr legume, carne și condimente. Știe că am avut cel puțin două iubite în ultimii patru ani pentru că ne-a văzut mâinile afectuoase. Știe când muncesc și când sunt liber, fiindcă în unele zile vin îmbrăcat cu niște haine de parcă amestec ciment, și în altele la costum. Că nu am lăsat niciun alt client să se bage în fața mea și că m-am certat pentru asta. Ghicește probabil în ce săptămână e ziua mea, pentru că doar atunci cumpăr alcool și snackuri în cantități mari. Știe că am schimbat slujbele de cel puțin două ori, pentru că am avut carduri diferite de bonuri de masă. Că banca nu mi-am schimbat-o. Când nu am bani și rostesc încet, să nu m-audă cei de la coadă, ultimii 2,50 lei de pe card.Că niciodată nu cumpăr ouă fără o bucată de brânză. Că am gingii sensibile. Că n-am cumpărat niciodată prezervative. Că nu mănânc suficiente fructe. Că am o pisică, fiindcă cumpăr nisip și pliculețe. Că nu mă interesează niciun fel de promoție, fiindcă mereu refuz punctele. Nici nu mă mai întreabă. Și nici de pungă, fiindcă știe că mi-o aduc pe a mea. Că atunci când sunt cu vreo iubită nu am barbă și că mi-o las să crească atunci când sunt singur. Femeia asta probabil mă cunoaște mai bine decât două treimi din familia mea.

— Mulțumesc că mă ajutați cu astea. Mă bucur că nu mai e nimeni în spate care să mă grăbească.

— Haha, da, dacă vreți, vă mai puteți duce după ceva ce-ați uitat! E liniștit la ora asta.

— N-am uitat nimic. E chiar plăcut așa, când nu e nimeni.

— Hoho, între 5 și 10 e nebunie! Abia dac-apuc să beau și io o gură de apă!

— Vă cred. Îmi imaginez că e grea slujba.

— Nu ți-aș dori-o.

Opa, a schimbat persoana. Ce repede se strecoară familiaritatea.

— Te-ai mutat recent aici?

— Ce?

— Întrebam dacă te-ai mutat recent prin zonă.

— Păi cum? Că-mi fac cumpărăturile de aici de patru ani! Nu mă recunoașteți?

— A, da, acum că spui, parcă. Oboseala, de!

Trenul „Prietenia” (amintiri din Epoca de Aur)

Maria Sava

Decembrie. Zorile sfâşie faţa nopţii împrăştiind o lumină rece şi murdară. În cameră, frig. Atât de frig, încât Sabina nu îndrăzneşte să deschidă ochii de teamă să nu-i pătrundă frigul până în suflet. Liniştea dimineţii e spartă de soneria asurzitoare a ceasului deşteptător. Îl pusese, ca de obicei, să sune la ora 4. Era ora când, asemeni unui robot, alerga pe scări, la vale, cu două sticle zdrăngănind, să le aşeze la „coadă”. Prima „coadă” a zilei: la lapte. Urma, apoi, la pâine – „una pe zi”, la ouă – „patru de persoană” şi la salam – „jumătate de kil”… când prindeai.

Caloriferul din cameră e dezmorţit cât să nu îngheţe apa din conducte. Afară, ceaţa pâcloasă, amestecată cu promoroacă creează un peisaj hibernal sinistru. Ar fi pus un radiator în priză numai că, seară de seară, de pe la miezul nopţii până se lumina de ziuă, curentul electric se întrerupea pentru a face economie. Țara trebuia să-și plătească datoriile externe!

Într-o pornire eroică, Sabina s-a dat jos din pat şi-a pornit bâjbâind către bucătărie să aprindă aragazul. Şi gazul abia pâlpîia. Cu o seară înainte, încercase să-şi încropească ceva de mîncare, dar nu reuşise, în câteva ore, decât să încălzească apa. Nici putere să se revolte nu mai avea. Toate simţurile îi erau anesteziate în timp ce-şi târa de la o zi la alta fiinţa împovărată de atîtea lipsuri.

Trăia în glorioasa „epocă de aur”! Fiecare zi semăna cu un obstacol dintr-o cursă de 100 metri garduri. Din instinct, ştia că nu trebuia să slăbească ritmul alergării: orice cădere echivala cu pierderea cursei. Scoase cele două sticle de lapte din cămară şi le puse la uşă. Îşi luă un chibrit şi-o lumânare şi porni bâjbîind pe trepte către parterul blocului, pipăind treaptă cu treaptă, cu degetele încleştate pe băierile sacoşei în care bălăngăneau cele două sticle goale. La etajul doi, cât pe ce să-l dea jos pe vecinul de la etajul de deasupra, care, ignorând întunericul, mergea ca orbetele pe scări. Noroc de zdrăngănitul sticlelor…

În spatele blocului, tronau câteva navete cu sticle de lapte, un lichid alb, apos, şi câteva cu borcane de iaurt, un fel de lapte înăcrit. Şi pentru cele câteva sticle aveau să se înfrunte aproape o sută de persoane, care aşteptau ca nişte roboţi rebegiţi de frig să apară vânzătoarea. Dintr-o privire, Sabina îşi dădu seama că n-are rost să se mai aşeze la coadă. Făcu cale-ntoarsă prin bezna rece din scara blocului şi, cu chiu cu vai, ajunse la uşa apartamentului. Îi pierise pofta de mâncare. Şi-a aprins o ţigară şi a rămas cu privirea pierdută în gol.

S-a făcut ora 6. Camera s-a umplut cu o lumină gălbuie, apăsătoare. Era timpul să se îmbrace şi să plece la serviciu. Sabina lucra la un birou din staţia de cale ferată pe post de secretară. În birou, intrai ca într-o gheţărie. Măcar avea curent electric şi putea să bea un ceai cald. Pe hol, colegii se delectau cu faimosul nechezol pe care Sabina nici să-l miroasă nu suporta. Încă mai purta în nări aroma de cafea din prăvălia lui Klein de unde îşi cumpăra, ehei, cu mulţi ani în urmă, „câte o sută de grame de cafea măcinată”.

Aşteptând să fiarbă apa pentru ceai, s-a îndreptat către fereastra dinspre liniile de cale ferată. În spatele ei, colegii discutau despre cozile la care au mai stat. Procurarea mâncării devenise unicul subiect de discuţie dintre ei. Orice altă temă încercai să abordezi, erai ignorat. Totul era prohibitiv, mai puţin borcanele cu spanac şi ghiveci, cu capacele pline de rahat de muscă, ce ocupau rafturile tuturor magazinelor. Numai când se gândea la ele, i se făcea rău.

Sabina s-a oprit în faţa ferestrei de parcă ar fi aşteptat pe cineva. S-a auzit un şuierat prelung şi-n gară a intrat trenul „Prietenia”: venea de la Moscova şi mergea la Sofia. Staţiona cam o jumătate de oră, în gară, până se schimba locomotiva. Nu semăna deloc cu trenurile noastre mâncate de rugină, cu geamuri sparte, cu uşi pe jumătate închise, în care iarna încremeneai de frig, iar vara te sufocai de cald. Şi feţele călătorilor erau diferite de cele pe care le puteai întâlni pe stradă. Ieşeau la geamuri surâzători, veseli, morfolind tot timpul câte ceva; pe mesele lor se vedeau fel de fel de pacheţele frumos ambalate, sticluţe cu sucuri sau alte băuturi…

Şi, în timp ce privea spre cei câţiva călători care scoseseră capul pe geam, discutând zgomotos, în faţa ochilor au început să se deruleze imagini dintr-un film absurd.

Un grup de copii de la orfelinatul de peste pod, îmbrăcaţi în faimoasele treninguri albastre şi cu tenişi în picioare, cu feţele învineţite de frig şi tremurând din toate încheieturile, s-au oprit sub geamul deschis. Aproape ca la o comandă au întins mâinile cerşind tânguitor: „mi-e foameee”. O voce din spatele Sabinei a şoptit: „bine că nu-s ai noştri!” Aşa era. Bine că nu erau ai noştri. Erau ai nimănui şi, de obicei, erau ţinuţi ascunşi, ca nişte leproşi. „Ai noştri” erau şoimi, pionieri, „viitorul de aur” al ţării…

Râzând, doi călători au venit cu câte un pumn de bomboane pe care le-au aruncat printre pietrele ascuţite dintre linii. Cu un chiot, liota de copii a început să se îmbrâncească şi să adune prada, scrijelindu-şi degetele. „Tovarăşii” din trenul „Prietenia” râdeau de le săltau burţile şi aruncau câte o mână de bomboane, însoţite de îndemnul: „Haraşo!” „Haraşo!”. Priviri flămânde, învineţite de ger, cătau cu ochii mari, înlăcrimaţi, către fereastra vagonului în timp ce, de pe degetele chircite, ridicate a rugă, li se prelingeau şuviţe roşii de sânge.

În momentul în care s-a auzit şuierul prelung al locomotivei, din spatele ultimului vagon a apărut Luca, măturătorul gării. Printre ceferişti umbla zvonul că era fiul retardat al unuia dintre şefi. Cu ochii ieşiţi din orbite şi urlând cât îl ţineau bojocii, Luca învârtea ameninţător măturoiul de nuiele pe deasupra capului. Ajuns în dreptul mogâldeţelor chircite printre linii, a început să pocnească în stânga şi în dreapta, de parcă ar fi ucis nişte gândaci. După fiecare plezneală, se auzeau icnete şi plânsete mocnite. Degetele învineţite de frig scormoneau printre pietrele ascuţite primind cu stoicism fiecare lovitură. Și oligofrenul urla dement: „Vă omooor băăă ! Vă omooor băăă !!”, răstimp în care loviturile se înteţeau. Privind la acel tablou suprarealist, Sabina simţi că-i alunecă pământul de sub picioare. Căută să se sprijine de ceva şi dădu cu ochii de mai vârstnicul Vlad, care, atras de urletele de afară, se oprise în dreptul ferestrei. Cu o voce joasă, răguşită, de parcă ar fi venit din altă lume, cu ochii fixaţi pe măturoiul ce pocnea cu ură spatele arcuit al unui copil îngenuncheat lângă şina de cale ferată, Sabina reuși să-i spună: „E prea mult… mult prea mult… Oprește-l, te rog!”.