Flash fiction stories – aprilie 2022

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

A zecea operație

Grig Salvan

Autobuzul, plin de navetiști matinali care se îndreaptă spre locurile lor de muncă din Bistrița, intră clătinându-se greoi în Autogara din Năsăud, încă adormită și cufundată în noapte, cu puțini călători rătăcitori, bântuind ca niște umbre pe peroane și prin sala de așteptare. Va face o escală de circa douăzeci de minute în așteptarea altor cete de navetiști, până la ora la care își va continua drumul spre Bistrița.

E o dimineață de toamnă târzie, e abia ora șase, încă e întuneric deplin, până la ziuă mai este aproape o oră, bieții oameni, treziți cu noaptea în cap, moțăie acum pe scaune, unii, cu capul pe spate și gura căscată, alții, gârboviți și cu capul în piept, trezindu-se din când în când speriați și bodogănind ceva de neînțeles, între vis și realitate.

Doar câțiva n-au somn și au chef de vorbă, discutând între ei, vreo câțiva bărbați ceva mai tineri și vreo două femei, și ele cu sămânță de vorbă de dimineață. Un bărbat mai în vârstă, dornic de afirmare, voinic și sfătos nevoie mare, îi ia pe cei câțiva mai treji drept public ascultător și începe tot felul de povești, spre enervarea celor somnoroși, cărora le scade treptat cheful de somn și le crește gradul de iritare la adresa celor ce n-au somn la ora asta, oră la care toată lumea doarme încă.

Bătrânul povestitor înșiruie amintiri din alte vremi, de când era flăcău, tot soiul de întâmplări miraculoase, multe cu siguranță inventate cu scopul vădit de a impresiona auditoriul cu vasta lui experiență de viață.

– Ai fost un bărbat puternic la viața matale, moșule! îl laudă unul dintre ascultători.

– Fosta-i, lele, cât ai fost! răspunde lăudărosul povestitor. Eram mare și tare cândva, sănătos și vânjos, mâncam cât doi și munceam cât trei, mâncam un miel ori un ied fript pe zi, dar căram în spate un copac tăiat din pădure, cu crengi cu tot, și o claie de fân cu parul ei cu tot smuls din pământ.

– Măi, măi! Strașnic bărbat ai mai fost dumneata! exclamă admirativ una dintre femei.

– Asta până m-am îmbolnăvit… se lamentează bătrânul.

– Ai fost și beteag? se miră unul dintre pasageri.

– Oho, numai câte beteșuguri am avut! se laudă bătrânul. Am avut nouă operații! Și încă ce operații!

Și începe a înșira, pe rând, cu lux de amănunte, ce operații a avut el de-a lungul timpului, toate grele și toate potențial mortale, dar din care a renăscut mereu ca pasărea Phoenix din propria-i cenușă, ca o dovadă clară că el e o adevărată forță a naturii.

– Prima operație a fost una de apendicită, dar nu așa o simplă apendicită, una foarte periculoasă, cu infecție mare, de era să mor, am intrat în comă, dar mi-am revenit repede, de s-au mirat și doctorii de mine. A doua a fost că mi-am rupt un picior pe-o coastă, încercând să țin cu spatele carul cu fân, să nu se răstoarne. Dar piciorul operat mi s-o vindecat repede și bine, de-i mai tare acum decât cel neoperat! C-așa-s io, îmi revin tot timpul după fiecare operație mai bine ca înainte. A treia a fost una de hernie.

– Ia mai taci, măi, omule, că ne omori cu operațiile matale! comentează unul din spatele autobuzului cu o voce groasă și somnoroasă. Alți somnoroși îi țin isonul, bombănind la adresa povestitorului limbut.

Dar unul dintre curioși îl provoacă iarăși pe bătrân:

– Și cum a fost cu hernia?

– Păi, cum să fie?, o crepat pielița de pe mațe din ridicătură mare și mi s-o vărsat tot conținutul din burtă. Altul mai slab, în locul meu, era mort, dar eu am scăpat cu bine. Apoi, a patra o fost o operație de inimă.

– Fi-ți-ar operațiile de râs! sare altul dintre pasageri, mai nervos ca cel de dinainte. Mai termină, naibii, cu ele și culcă-te și mata, nu vezi că încă-i noapte?

Cel admonestat, parcă rușinat, tace câteva clipe. Apoi prinde iar glas, ceva mai timid:

– Mai am cinci… că-s nouă de toate…

Toți izbucnesc în râs, atât ascultătorii fideli, cât și cei mai somnoroși, cărora le-a sărit somnul, dar le-a trecut și enervarea:

– Bine că nu-s zece de toate! o dă unul pe glumă și toți pasagerii bufnesc iar în râs.

– No… și zi-i, cum o fost cu inima?… intervine alt curios, îndemnându-l iar pe bătrân.

– Ohooo, cu inima o fost grav de tot, am fost ca mort două zile și a treia zi am înviat din morți ca Iisus Christos.

Lumea râde iar, amuzată de harul povestitorului, care continuă apoi cu operația prin care o mână tăiată aproape de tot i-a fost cusută la loc, cum i-au reparat doctorii rănile provocate de urs, când a fost într-o vară cu oile pe munte, cum i-au reparat splina ruptă când un buștean a căzut peste el la pădure, cum i-au cârpit un plămân găurit, și încheie într-un târziu, triumfal, cu cea de-a noua operație de care a trecut cu brio.

– Bine că ți-o ajutat bunul Dumnezeu și ai trecut cu bine de toate. Ce înseamnă să fii un bărbat curajos! îl blagoslovește una dintre femei. Acum ești mai tare și mai sănătos ca înainte, după ce le-ai învins pe toate!

– Acum, bade, ești ca un zimbru, ai scăpat de toate bolile și necazurile, nu se mai leagă vreun beteșug de mata, să-ți dea Dumnezeu viață lungă și fără nici o altă operație și reparație! îl alduiește un altul. Dar acum unde te duci? îl întreabă el.

– La Bistrița… răspunde omul, moale, oarecum trist.

– A, vrei să te plimbi pe la oraș, acum că ești sănătos tun.

– Nu, răspunde bătrânul.

– Dar pentru ce? continuă celălalt, curios.

– Mă duc să mă operez la un ochi…

Toată lumea se scutură de râs, șoferul pornește motorul și autobuzul pornește voios spre Bistrița, purtând cu el veselia tuturor.

Fugara

Maria Sava

Încă-i mai suna în urechi acel îndemn pe care şi noaptea-l visa: „Vorgheşti omeneşti!” Niciodată n-a înţeles de ce cuvintele pe care le învăţase acasă nu erau „omeneşti”. De ce vânzătoarea de la pâine a privit-o în scârbă când a cerut: „vă rog daţi o pâni!” S-a uitat la ea aşa cum te uiţi la un vierme şi i-a aruncat o pâine veche şi tare ca piatra, care s-a rostogolit de pe tejghea până aproape de uşa prăvăliei. Avea doar şase ani, dar imaginea pâinii aruncate în silă n-avea s-o uite toată viaţa. Mama o certa de fiecare dată când vedea că arunca câte un colţişor de pâine la păsărele: „Mari pacat, Liusea! Pânea-i hrana lui Iisus şi n-are voie s-atingă pamântu’”. Vânzătoarea asta „ruscă” i-o aruncase în faţă de parcă ar fi cerşit-o. Şi nu era adevărat, ea nu venise la cerşit: pusese frumuşel pe tejghea cele câteva copeici pe care le ţinuse strâns în mână. Exact de-o pâine, cât îi dăduse mama. A luat pâinea de pe jos şi-a plecat către casă cu lacrimile şiroind pe obrazul palid de copil prost hrănit.

A pus pâinea pe masa din paravan şi s-a aşezat pe-un scăunel alături de mama care, copleșită de gânduri, alegea fasole pentru masa de seară. Într-un târziu, a întrebat-o încetişor: „Mamă, ci-nseamnă „vorgheşti omeneşti”? Di ce nu sîntem şî noi oameni? Di ci nu vorghim „omeneşti”?” Femeia a-nţeles ce i se întâmplase copilei. Era un lucru obişnuit ca Valentina, vânzătoarea „ruscă” de la pâine, să le ceară moldovenilor să vorbească „omeneşte”. Ruseşte, adică. Limba română nu încăpea în mintea ei de venetică şi, de la înălţimea rangului pe care i-l oferea meseria de vânzătoare de pâine, îşi impunea propria limbă celor ce-i călcau pragul. Asta era politica naţională, iar Valentina, ca o bună comunistă ce era, îşi îndeplinea datoria cu aroganţa cuceritorului. În toamnă,copila a mers la şcoala rusească să înveţe a vorbi şi a scrie „omeneşte”.

Viaţa m-a pus faţă în faţă cu Liusea, revelându-mi lucruri la care nici nu mă gândisem vreodată. Era la vârsta când femeile, în general, visează la întemeierea unei familii,dar ea avea deja un copil de șapte ani. Chipul obosit, după o săptămână de hăituială prin mlaştinile de la graniţa Ungariei cu Austria, o arăta ca fiind trecută de 40 de ani. Şi copilul… Doamne! Am rămas mută de uimire… Cum putuse să-l tragă după ea fiind atât de mic? În tentativa de-a fugi în Occident, luase în calcul şi posibilitatea de-a fi prinsă şi întoarsă înapoi. Banii îi ajunseseră doar pentru drumul până-n Ungaria. O prietenă din Chișinău, Tatiana, rudă îndepărtată de-a Liusiei, îi dăduse adresa mea. Ştia c-aş fi ajutat-o fără să stau pe gânduri. M-am trezit cu ea la uşă, epuizată, flămândă, ţinând strâns de mână băieţelul care, pur şi simplu, dormea din picioare. Femeia cu chip împietrit pe care străjuiau doi ochi de un verde tulbure, dincolo de care nu puteam citi ce era în sufletul ei, m-a prins de mână și n-a mai scos un cuvânt. Am tras-o în casă și, în timp ce Serioja, băieţelul ei, a adormit cu cana de lapte în mână, am încercat să-i alin cumva durerea. Mă privea lung, străduindu-se să-mi urmărească cuvintele pe buze. Era evident că nu pricepea mai nimic din ce-i spuneam. Mi s-a uscat gura subit şi, parcă, nu-mi mai găseam nici eu cuvintele. Am întrebat-o fără nicio noimă:

– Eşti rusoaică?

– Net, vseo, ia moldovancî. Ia, ni moldovineşti, ni rusî… M-o dat mama la şcoalî rusî… Aşa o zîs o ruscî, vecinî di la mama… S-agiung ghini… ia nu ştiu rusî, nu ştiu moldoveneascî, nu ştiu nica… vseo!

Priveam şi nu-mi venea să cred: am avut revelaţia că fiinţa din faţa mea nu ştia să vorbească curat în nici o limbă și am simțit că mi se rupe inima în două…

– Cum de-ai avut curaj să pleci aşa în lume, fără bani, fără mâncare, fără haine şi cu un copil după tine? Nu ți-ar fi fost dor de casa ta?

După un timp de gândire, a pătruns sensul întrebării mele, a tresărit c-o umbră de tristeţe pe chip și mi-a răspuns c-o voce stinsă:

– Dor? Ci dor? Io n-am dor! N-am nica… N-am comnatî, n-am om că-i fujit la Israel, n-am muncî, n-am nica… da’ acolo, nu ştiu ci fac… Io n-am limbî: nu vorghesc rusî bunî, nici moldovineascî…Nu-i nici o limbî… N-am sovisti… Io nu-nţăleg sî citesc ghini, da’ vreau sî plec, cî omu nieu zâci cî după trii ani mă vedi… Ş-apî cum? Vseo?

Sărman suflet chinuit! Făcea eforturi vizibile să-mi transmită ceea ce gândea şi cum plănuise ea să evadeze într-o lume în care şi-ar fi recăpătat demnitatea de om şi respectul celor din jur. Ştia că nici o umilinţă nu le-ar fi putut depăşi pe cele trăite în propria ţară. „Dincolo”, şi-ar fi recăpătat „sovistea” și orice limbă ar fi vorbit, era „omenească”:

– Da’ io am vrut sî lucru acasî… Sâ grijăsc copil, omu` s-aducî denghi… Da’ io n-am limbî, n-am muncî. Am fost ruscî, amu îs moldovancî la paşaport. Mărg la Germania sî spăl podeli… Vseo! Tăti fimeili di la Moldova mărg di spalî podeli.

În lumea la care visase, ar fi scăpat și de povara de-a se tot întreba cine este: „ruscă”- aşa cum fusese, acasă, învăţată să spună pentru a ajunge „ghini”, sau „moldovancă”- cum îi scriseseră la paşaport noile autorități? Cât despre limbă… neavând memoria limbii materne, probabil ar fi putut renaşte în limba locului, alături de copilul cu care fugise în necunoscut, pentru a nu purta mai departe crucea de străin în propria ţară.