Flash fiction stories – aprilie 2025: „Zgomote” de Nic Popescu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Zgomote

Nic Popescu

Îi vede de departe. Parchează din mers bicicleta galbenă la gardul rupt din fața blocului, smulge sacoșa și buchetul din coș, fuge spre intrarea în scară. Intră, îi tremură mâna, emoție și artrită, nimerește greu broasca, cei doi se apropie. Descuie iute și face doi pași în casă.

Taman la timp. Doamna Mirela trage aer pe gura larg deschisă. Cu spatele lipit de ușă, îi aude. El bate tare cu bocancii de armată pe gresia tocită, în fața ușii ei.

Inima îi sare-n extrasistole, ca în copilărie, când tatăl ei, meșter tâmplar, îi interzisese să se joace cu uneltele din atelier. Ea învățase să le mânuiască pe furiș, știa unde se potrivesc toate șuruburile din cutii. A rămas pasiunea ei, are în geantă șurubelnițe în loc de farduri.

Își descalță pantofii, lățiți de monturi. Gaura din ciorap e acolo: „iar trebuie să-i cârpesc, a doua oară săptămâna asta. La pensia asta iau alții.”

Zâmbește, știe că nu va fi așa. Ar trebui să renunțe la ceva și ea la cafea nu renunță. Pune apă în ibricul roșu, cu smalțul sărit în formă de fluture. Respiră bucurie din pachetul abia desfăcut. Ciulește urechile. În maximum șapte minute va auzi zgomotele.

El e Miai, așa îi spun copiii din bloc. Nimeni nu l-a văzut fără șapca gri pe cap. Decolorată, murată de ploi, cu urechi prinse-n nasturi. Vara, urechile șepcii stau ridicate. Iarna, le lasă și le leagă cu un șiret sub bărbie. De câteva zile, i s-a rupt un nasture și o ureche stă căzută, ca la un cocker spaniel. Miai era doar instalatorul blocului, pe el îl chemau când se spărgea câte-o țeavă. De un timp, Miai e mai mult de-atât…

Ea e Geta, administratoarea blocului. Mai are cinci ani până la pensie și-i apără cu unghiile tăiate din carne și dinții scobiți de parodontoză. Poartă pantaloni de trening largi, iar iarna, un fes de lână fără moț. Vara, umblă cu părul în neorânduială, ca o zgripțuroaică. Cei mai bătrâni din bloc povestesc că au văzut-o zâmbind. De când a lovit-o pasiunea pentru Miai, totul s-a schimbat. Nu mai salută pe nimeni. Curățenia blocului se face cu firma lui Miai, a adăugat un cod CAEN și s-a ocupat Geta ca oferta lui să fie cea mai bună.

Geta și Miai visează la o casă a lor. Se îmbracă de la „second”, trag de tomberoane noaptea, să nu-i vadă lumea și să le ceară socoteală pentru mizeria din bloc. Mâzgălesc cu mopul scările blocului, pun în apa murdară deodorant ieftin, care miroase a pipi de pisică. Dacă o întreabă cineva despre fondul de rulment, Geta bombăne și face stânga-mprejur. Doamna Mirela i-a cerut să îl treacă pe Miai la întreținere. El i-a pus mâna în piept și i-a zis „proastă bătrână”. În fiecare noapte, Miai vine la Geta. Intră ca un hoț, tropăie tare la ușa ei și urcă. Ei într-o cameră, soțul paralizat al Getei, în cealaltă.

Doamna Mirela e singură, soțul ei, domnul Ilie, a murit acum trei ani. Imediat după ce au ieșit amândoi la pensie de la Mobilux. A făcut un infarct discret, la fel cum a trăit. Ea l-a plâns și a învățat să trăiască singură. Copii n-au avut, s-a alinat la povești cu doamnele din parc, cu ceașca de cafea și cu emisiunile de muzică clasică de la radio.

A săpat și greblat pământul din fața scării. A pus flori, le-a udat, a marcat cu pietre vopsite în alb straturile.

Geta și Miai i-au retezat pe jumătate tulpinile florilor și le-au lăsat să moară, pistil lângă pistil. Doamna Mirela le-a găsit căzute și a aflat cine a făcut asta de la vecina din blocul vecin, doamna Ortansa vede tot. A plâns ca la moartea domnului Ilie, a făcut 19 cu 12 tensiune, a fost la Urgențe. Când s-a întors, le-a cerut socoteală.

-De ce ați făcut asta? Le pusesem să fie frumos și la noi.

-E bine așa cum e. Le dai și altora idei. Nu ne plac florile. Și nici tu, a spus ea și și-a tras fesul peste fruntea îngustă.

Joia se încasează întreținerea la parterul scării F. Miercurea, nu, dar doamna Mirela aude zgomotele, bucătăria ei e perete în perete cu „biroul” Getei. Cafeaua slabă e gata, doamna Mirela o toarnă în cana cu„Sărutul” lui Klimt.

Imediat le aude. Scârțâit de scaun, șoapte, geamătul ei, geamătul lui, scârțâit. O scot din minți sunetele astea, dar, în mod ciudat, o și atrag. Scârțâit, gemete, scârțâit, mai tare.Scârțâit, gemete…

Aude un altfel de zgomot, ceva rupt, apoi un urlet. Și încă unul, de animal prins în capcană.

Ușa de-alături se deschide, cineva bate într-a ei cu pumnii. Doamna Mirela își strânge halatul de molton, târșâie papucii, deschide. Apare capul lui Miai, fără fes, e plin de sânge pe puloverul cu iz de naftalină. O împinge spre camera alăturată.

Doamna Mirela vede spătarul rupt al scaunului. Dulapul metalic e deschis. Probabil sub presiunea celor nouăzeci de kile pasionale ale lui Miai, țeasta Getei a fost secționată de tabla subțire a unui raft. Corpul îi zace într-o baltă mare de sânge, negru și vîscos. În mână ține șapca lui Mihai, un ultim fetiș. Ochii îi sunt deschiși, pe masă e lista de întreținere pe septembrie.

„O fi terminat?” Doamna Mirela scutură din cap, rușinată de gând. O dezmeticește strigătul neomenesc al lui Miai:

-Eu ce fac acum?

-Sună la 112, nu sta.

Cămașa i-a ieșit prin prohab, bărbia e zdrobită. Și-ar smulge tot din cap, dar nu mai are nici șapcă, nici păr. Sună, se bâlbâie, închide, urlă iar, dă buzna pe ușa blocului. Aleargă către stradă agitând mîinile și țipă „Ea a vrut!”. Fuge în continuare, se aud zgomote de frâne, impactul unei ciocniri, un corp proiectat prin aer, claxoane, alte urlete.

Se adună lumea din bloc. Ușa casieriei rămâne deschisă, cei care aruncă priviri înăuntru se trag înapoi și-și fac cruce.

Doamna Mirela aduce buchetul din casă, îl pune la capul Getei.

-N-am lumânare, zice către ceilalți.

Când s-a aplecat după buchet, pe doamna Mirela a săgetat-o durerea de spate. La fel ca atunci când venise scaunul bengos, comandat de Geta pentru birou. Curierul lăsase nițel scaunul la ușa doamnei Mirela, iar ea se aplecase câteva secunde să-l admire.

Se aud altfel de zgomote, sirene, ambulanță, poliție, se întețesc, asta nu-i place. „Ne trebuie alt administrator”, o lovește un gând.

Își pune mîinile la urechi și intră în casă.

Nic Popescu este copywriter și antrenor de tenis. A publicat romanul „Eu, două femei și niciun câine” la Editura pentru Artă și Literatură, în 2024, nominalizat la Festival du premier roman de Chambéry-2025. A publicat volumul de microficțiuni „Scurt pe doi”, în colaborare cu Laura Stanciu, la Editura pentru Artă și Literatură, în 2024. A participat, cu o proză scurtă, la volumul „Suprapun realități, spun minciuni”, la Editura pentru Artă și Literatură, în 2025. Tot în 2025, a participat, cu o proză scurtă, la volumul „Cicada”, apărut la Editura Dezarticulat.