Flash fiction stories – decembrie 2023: „Plitocel și Sobica” de Nicu Stanciu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Plitocel și Sobica

Nicu Stanciu

„Pe cine iubești mai mult, pe mami sau pe tati?” îl întrebau când unul, când altul.

„Pe Sobica”, răspundea Plitocel și apoi mergea și se tolănea sub ea și începea să toarcă.

O iubea pentru că îi ținea cald. Căldura ei era pentru el „acasă”.

Ai lui erau plecați mai tot timpul și el era doar cu ea, cu Sobica. Asta până când, începând dintr-o zi cu totul banală, nu i-a mai văzut deloc. Ajunsese să iubească până și mirosul înțepător de petrol cu care Nelu, neavând răbdare cu surcele și crenguțe, stropea vreascurile ca să se aprindă instantaneu.

„Piciule, pe tine nu te deranjează mirosul ăsta de industrie grea?” l-a întrebat bătrânul șoarece, care trăia într-o gaură în perete.

„Nu”, a mormăit Plitocel, ridicând spre el o pleoapă amorțită.

„Ascultă, nu vrei să mă omori?” se lamentă bătrânul.

„Să te omor?! De ce?” ridică Plitocel capul, speriat.

„Sunt bătrân și singur. Am cancer și alzhaimer și insuficiență cardiacă și mama naibii mai știe ce și viața mea nu mai are nici un sens. Mi-ai face un mare bine.”

„Îmi pare rău, eu nu mă ocup cu așa ceva.”

„Dar cu ce te ocupi?”

„Cu nimic. Stau la căldură.”

Într-o zi l-a văzut pe Nelu, băgând în sobă un șlap. Apoi a simțit un miros tare urât.

„Vai, ce putoare oribilă! Pe tine chiar nu te deranjează deloc faptul că Nelu ăsta bagă în tine orice?” a zis el revoltat către Sobica.

Mai crescuse oleacă și începuse să vadă, să simtă și să judece cu mintea lui. Însă Sobica nu i-a răspuns.

„De ce nu vorbești cu mine?” s-a răstit Plitocel.

„Pentru că e un obiect, nu e o ființă”, a răspuns șoarecele.

Din ziua următoare și-a propus să o facă să vorbească. O chestiona, îi cerea părerea, îi spunea glume. Dar ea nimic.

„Când ești tânăr, nu știi să prețuiești liniștea”, zicea șoarecele, privind, cu mâinile încrucișate, din deschizătura găurii.

„Zici numai tâmpenii și mă enervezi!” se răstea Plitocel.

„Și dacă te enervez, mă omori?”

„Nu.”

Timpul a trecut, însă Sobica tot nu scotea niciun cuvânt.

Într-o seară, la Nelu a venit Măria, vecina. Au schimbat două vorbe în bucătărie, apoi s-au dus în dormitor. Plitocel i-a urmărit, curios, dar n-a înțeles nimic din tot ce-a văzut. S-a întors sub Sobica lui și a rămas pe gânduri.

Mai târziu a adormit și a visat că Sobica devenise o femeie, la fel ca Măria, care avea grjă de el și începuse să vorbească.

Dimineața, la plecare, vecina l-a văzut pe Plitocel și l-a luat în brațe.

„Ce băiat frumos!”

Măria vorbea, dar nu înțelegea o iotă din limba lui Plitocel.

În câteva zile s-a obișnuit să adoarmă în brațele ei. O vreme a fost totul frumos…

Într-o zi, după-masa, a auzit gălăgie. A ieșit afară. Nelu se lupta cu Vetu, soțul Măriei, pe care Plitocel nu-l mai văzuse de mult, de când Vetu se făcuse șofer pe tir și umbla prin toată Europa.

Era o luptă ca între vikingi, cu topoare și scuturi. Scuturile erau capacele de la buțile în care se ține varza murată.

Nelu a făcut un pas greșit și Vetu la nimerit fix în moalele capului.

Apoi a venit poliția și l-a arestat pe Vetu.

Măria a plâns și peste câteva zile a plecat în satul ei, la părinți.

Trist, Plitocel s-a întors să doarmă sub Sobica lui.

„Suntem iar amândoi, chiar dacă tu nu vorbești”, i-a zis el Sobicăi.

„Ești tare ghinionist, flăcăule”, i-a zis șoarecele, apoi a căzut jos, mort.

N-a mai durat mult și într-o zi au venit niște oameni și au început să care din casă. Au luat mobila și tot ce au putut lua. Apoi, ultimul lucru, au luat-o pe Sobica.

„Stați! Ce faceți?” a strigat Plitocel.

Unul înjura cu ciudă. Cică Sobica era grea și-l dureau mâinile și spatele.

Au urcat-o pe Sobica în căruță și căruța a pornit-o pe drum.

Plitocel a luat-o la fugă după ei, strigând cu disperare:

„E ok și dacă nu vorbește, numai să nu mi-o luați!”

Ei nu l-au auzit. Sau nu l-au înțeles.

I-a urmărit până unde se termina satul, iar acolo n-a mai putut alerga și s-a oprit, gâfâind. Inima i se spărgea de piept. Și mai era ceva în el ce se spărgea, ceva mai adânc, dar nu știa ce era acel lucru, fiindcă nu-l mai simțise niciodată până atunci.

Afară era frig, se înserase și din hornurile caselor ieșeau fumuri albe, înalte până la cer.

Nicu Stanciu, născut în 1980, la Blaj, județul Alba, de profesie artist plastic și scriitor. A absolvit Universitatea de Artă și Design Cluj-Napoca în 2004. A început să scrie poezie la 8 ani, iar proză din 2010. A publicat volumul de poezie „Cuvinte”, în ediție limitată, două volume în limba engleză „Life, an Ocean” și „HERE”, și romanul „Colecționarul”, ultimele trei disponibile pe mai multe platforme online, inclusiv pe Kobo și Barnes&Noble.