Flash fiction stories Nr. 192

Flash fiction stories – februarie 2021 (III)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Tudorică Grozăvescu, scriitor
Mihaela Buruiană

 

Să trăiți! Permiteți? Mulțumesc. Aaaaoleu! De la o vârstă trosnesc toate oasele. Ei, nu arăt! Da’ dumneata cât îmi dai? Hă hă! Șaptezeci și trei împliniți acu’ o lună, deja merg pe șapteșpatru. Mersi, la fel! Și mata? Șaișapte? Ești tânăr! Hă hă! Vii des p’aci prin parc? Io vin în fiecare zi, de aici îmi iau inspirația. Dă-mi voie să mă prezint: Tudorică Grozăvescu, scriitor. Am scos patru cărți de poezii, o monografie și un roman, acum îl scriu pe al doilea. Mulțumesc.

Dom’le, știi vorba aia, viața mea e un roman? Ei, a mea chiar a fost. Da’ pe unde n-am ajuns, da’ ce n-am făcut… Bine, am fost și instalator, și constructor, și șofer, mă rog, cum s-au întortocheat drumurile vieții, da’ io dintotdeauna mi-am dorit să scriu. Și pe unde mă duceam, aveam un caiet la mine și-mi notam acolo când aveam inspirație. Și acu’, la pensie, le-am adunat pe toate și mi-am zis că gata, e momentul să nu mai amân visul. Am fost cu manuscrisele peste tot, da’ toți vrea bani să le publice. Am cerut sponsorizare și io de la patronii ăștia de la noi, m-am gândit să mă duc și la Becali, că-i om bun și am văzut că dă la lume, da’ tocmai atunci l-a închis ăștia. Ei, pân’ la urmă am găsit un ins la Buzău care are o editură și a fost de acord să publice, da’ fără corectură. Păi ce-mi trebe mie corectură, că io vroiam numai să am cartea, s-o dau la prieteni și cunoscuți. Adică asta a fost la început, că pe urmă am și vândut, da. Vrei să-ți recit una? Că le știu pe toate, am o memorie de elefant. Ia ascultă aici:

Limba noastră strămoșească
De la daci avere o avem
Limba noastră românească
Noi de veacuri o păstrăm. 

Limba noastră din străbuni
Dulce este precum mierea
Cu ea creștem tot mai buni
Că așa ne este vrerea. 

Peste tot în lumea largă
Limba noastră o vorbim
Ea ne este tot mai dragă
Și s-o prețuim noi știm. 

Ea ne e stindard în viață
Drum de aur strămoșesc
Este o pasăre măiastră
De pe plaiul românesc. 

Ei, ți-a plăcut? Păi da, dom’le, că ăștia din ziua de azi nu mai știe ce e patriotismul! Nici limba română, n-ai văzut ce-o stâlcește? Și la televizor numai engleză toată ziua, de nu mai înțelegi nimic. Că mereu zic cu nevastă-mea: De ce nu vorbește, dom’le, pe românește, suntem români sau engleji? Ce atâta engleză? Am ajuns din zece cuvinte să pricep numa’ jumate.

Cine? Nevastă-mea? Ei, nu prea le are ea cu astea, cu poeziile. I le citesc eu, da’ ea-i mai… cum îi zice, că-mi scapă cuvântul acum, io am o memorie de elefant, da’ uite că acu’ am un lapsus din ăla de uit. Așa, dom’le, practică, asta era. Io-s ăla romantic din familie. Și numai pe ea am iubit-o toată viața, nu ca acum, că tineretu ăsta sare de la una la alta, țac-pac, sau decât se culcă, pardon de expresie, fără să se mai ia. Cică libertate! Libertate prost înțeleasă, aia ie! Hai să-ți zic și una de dragoste, de care îi scriu lu’ nevastă-mea:

Să pot întinde mâna
S-o pun pe fruntea ta
Încetu, la o parte
Șuvițele ți-aș da. 

Suavă vei rămâne
Curată ca un crin
Icoană de iubire
La care eu mă-nchin. 

Să pot întinde mâna
Ca părul să-ți mângâi
Ți-aș da din ceruri luna
Să-ți fie căpătâi. 

Să pot întinde mâna
Ca mijlocul să ți-l strâng
În veci să-mi fii stăpână
Când brațele-ți mă frâng. 

Dar visele-s deșarte
Și-n suflet și în gând
Că tu ești prea departe
Ca să te văd curând. 

P’asta am făcut-o când lucram la Oradea și eram și io tânăr și mi-era dor de ea. Suflet sensibil, dom’le, să știi! Că d’aia am plecat și de la ăștia, de la cenaclu. Aici, la Casa de Cultură, că știi care-i treaba? Scriitorii ăștia au niște orgoliiiii…. Îți dă în cap, dom’le, cum te vede că te ridici puțin, că scoți o carte, gata, de ce tu să ai succes și ei nu? Și sar cu critica, că-i așa, că-i pe dincolo, da’ dacă-s ei așa deștepți, ei de ce n-a scos? Uite că io am scos. Am făcut rost de bani – m-am împrumutat, nevastă-mea nici nu știe, i-am zis că am primit o sponsorizare – și am fost frumos la Buzău, la amicu’ ăla al meu la care am mai publicat, și uite că am făcut și lansare. Da, tot la Casa de Cultură, a vorbit și, cum îl cheamă, dom’le, profesorul ăla de română de la liceu’ doi, în fine, l-am rugat să-mi facă prefața și să zică două vorbe la lansare. Acu’, drept să-ți spui, nici nu prea știu ce a zis, că aveam și emoții, recunosc, și io-s și cam surd de-o ureche, d’aia mă trag mereu aproape de mata. Da’ cred c-a zis ce trebuie, că lumea a râs, el e mai glumeț, așa. Bine, le are și cu băutura. Da’ ce să-i faci? Toma, dom’le, hai că mi-am adus aminte, ți-am zis că am o memorie de elefant.

Ce zici? Romanul? Păi despre viața mea, nu ți-am spus, cum am muncit eu de tânăr, cum am călătorit prin toată țara, cum m-am îndrăgostit de nevastă-mea și – Ce? Dacă l-a citit nevastă-mea? Ei, nu l-a citit, că zice că n-are răbdare. Că știe deja ce s-a întâmplat, de ce să mai treacă o dată prin toate alea? Da’ io țin la amintiri, ce dacă au fost și greutăți? Le-am dat lu fi-miu și lu’ noră’mea, să afle și ei, și ăla micu’ când o crește mai mare, despre cine am fost io, să nu mi se piardă urma. Și p’ormă l-am împărțit la rude, la prieteni, la vecini, am mai dat și prin tren și pe la biblioteci, am împărțit și io pe unde am putut. De vândut, nu prea se vinde, că n-are lumea bani, e săracă.

Da’ nu-i nimic, uite, acu’ mai scriu unul, un SF, că mie-mi place SF-ul. Fii atent, îți zic subiectul, da’ să nu mi-l furi, hă hă hă. Nu, am glumit. Dom’le, scriu despre un grup de exploratori, d’ăștia de intră în peșteri, cum le zice, speologi, așa, care dau peste o comoară. Și comoara asta a fost a dacilor și are puteri din astea paranormale. Îi pun și un motto din Coruț. Cum dom’le, n-ai auzit de Pavel Coruț? Pfuai, neapărat să-l cauți și să-l citești! Extraordinar scrie, extraordinar! Eu am toate cărțile lui, două rafturi pline.

Ce, tre’ să pleci? Te așteaptă nevasta la masă? Da, da, ei, eu mai stau aici pe bancă, mă mai uit la lume, nu mă duc încă acasă, că e supărată pe mine, o las să-i treacă nervii. Păi, i-am zis că mai scot o carte și-i fac lansare, da’ m-a întrebat de unde am bani, că s-a învățat minte și acu’ îmi cere pensia, s-o țină ea. Io pregătisem o poveste, s-o îmbrobodesc, da’ a observat, a dracu’, că nu mai am verigheta. Vezi mata, io voiam să-i zic peste câteva zile c-am pierdut-o, da’ așa, ce s-o mai dau cotită, am recunoscut c-am amanetat-o. Auzi, dacă vii și mâine pe la aceeași oră, îți aduc un exemplar din cartea asta nouă, îți dau și autograf. Sau vino la lansare, îți fac și reducere, că te cunosc. Tre’ să scot banii pe carte, să iau verigheta înapoi. Auzi, stai să te mai întreb ceva! Ce-s cu casele astea de pariuri, dom’le? Aș încerca și io, am auzit că poți să faci bani buni din asta. Aoleo! Zici? Că io mă gândeam că, dacă nu am mult la mine, nu pot să pierd mult. Doar n-o să-mi ia casa. Nu?

Răzbunarea
Emilia Crosman

 

Mișu era un motan alb ca zăpada și pufos ca o jucărie de pluș. Avea pe spate o pată neagră în formă de inimă, care se îmbina armonios cu coada de aceeași culoare. Blând de felul lui, nu tolera să fie batjocorit. Întotdeauna știuse să-și facă dreptate și obținuse  respectul întregului neam pisicesc folosindu-se de abilitățile sale diplomatice sau, în cazuri de forță majoră, de ghearele sale ascuțite. Pe lângă însușirile minunate menționate mai sus, Mișu al nostru poseda și abilitatea de a cuceri cu ușurință inimile pisicilor de orice vârstă și se folosea de acest avantaj de câte ori simțea, în nările lui dilatate de plăcere, parfumul dragostei. Mai bine zis, avea o inimă mare, dedată plăcerilor lumești și se plimba mereu însoțit de un alai de admiratoare. Acest lucru îi făcea o deosebită plăcere. Pentru a le menține vie admirația, își unduia mândru trupul său agil. Dragul de el, lăsa în urma lui inimi frânte și miorlăituri stridente și nici nu-i trecea prin minte că-i va veni rândul să ofteze sau să-și plece capul de rușine. Ce vină avea dacă, în timpul perioadei de curtare pisicească, vedea în fața ochilor săi doar obiectul afecțiunii și nu-i păsa de lacrimile pisicilor îndrăgostite de dânsul? Era nevinovat, curat ca lacrima. Nu avea mustrări de conștiință și trăia fericit cântând pe sub mustățile sale zburlite: Ochii văd, inima cere/ Sunt motan, nu simt durere…

Azi așa, mâine așa, până când a apărut în fața ochilor săi languroși, de prădător fără pereche, o pisică neobișnuit de frumoasă, care a început să-l ademenească în fel și chip: i-a făcut ochi dulci, i-a dansat unduindu-se ca o salcie în bătaia vântului și a mieunat fermecător. Mișu era pierdut. Inima îi bătea cu putere și a înțeles ce avea de făcut. A pornit la atac ca din pușcă, dar, spre surprinderea lui, domnița îl respingea cu șiretenie de câte ori cuteza să se apropie de ea, dând ușor din coadă a refuz sau privindu-l cu vădit dispreț.

Tot fiind ademenit și îndepărtat, servit cu bezele și scuipat, a început să simtă cum îl cuprinde o furie oarbă și cum îl năpădesc tot felul de gânduri negre care-l îndeamnă la răzbunare. Ura i-a ajuns deasupra urechilor și era atât de plin de amărăciune încât mătura praful de pe uliță și cu mustățile, nu doar cu coada. Cum putea el să mai dea ochii cu alți motani? S-a dus gloria lui!

 

În sfârșit, într-o bună zi, a prins momentul favorabil răzbunării și a început s-o fugărească pe mica vrăjitoare ca să-i arate el de ce este în stare un motan cu orgoliul făcut ferfeliță de pisici frumoase și viclene. Simțea o satisfacție așa de mare văzând-o cum se dă de ceasul morții, încât nici nu se gândea să se oprească din alergat chiar dacă zgâtia cea mică a stăpânilor arunca cu bolovani și cu bidoane de plastic după dânsul, urlând că bestia albă a turbat și vrea să ucidă o pisicuță nevinovată.

Ce circ! Ce rușine! Însă nu avea de gând să renunțe. Era o luptă pe viață și pe moarte. Dacă-i reușea planul, avea să-și recapete onoarea…

Când să zică și el că și-a spălat rușinea, că nu va mai auzi bârfe șoptite pe la colțurile străzilor și că nu va mai râde nimeni de eșecul său amoros, ființa aceea perfidă a profitat de faptul că s-a deschis ușa casei și s-a strecurat ca o săgeată în singurul loc în care Mișu nu avea voie să intre. Numai el știa câte mături i-au aplicat stăpânii pe spinare până și-a învățat lecția. Dar nu, acum nu mai avea timp și nici nu-și dorea să renunțe la planul inițial. Gândul victoriei îi gâdilase deja orgoliul. S-a lins pe bot cu vădită satisfacție și țuști în casă. Dar, vai! S-a dovedit a fi cea mai mare prostie din existența lui pisicească: stăpânul, un bătrân aproape orb, a ieșit din casă și a închis ușa repede după el. Motanul se împiedicase de picioarele stăpânului când a intrat în casă și tragedia a fost inevitabilă: prețioasa lui coadă a fost strivită. După ce bătrânul și-a dat seama ce s-a întâmplat și a deschis ușa, bestia, turbată de durere, a fugit învârtindu-se și mieunând înfiorător.

Săracul Mișu a trăit toată viața târând după sine premiul cel mare adus de răzbunare: coada lui înțepenită în forma unui semn de întrebare. Mai mult, a fost insultat de întregul neam pisicesc și nici oamenii nu au fost mai blânzi cu dânsul. Pesemne că răzbunarea e arma prostului, a tras concluzia spășit bietul motan.

Numele
Mariana Dobrică

 

Ea bate câmpii despre nominalism, tu îi privești unghiile foarte albastre de la picioare, nominalismul era o doctrină din filozofia medievală sau cam așa ceva, tu numeri mărgeluțele albe cusute pe papucul ei de plajă, de la piciorul drept, erau douăzeci și opt, doar lucrurile individuale au existență reală, zice ea că zice doctrina aia, privirea ta urcă încet pe picioarele subțiri și bronzate, noțiunile generale sunt simple cuvinte, nume ale lucrurilor, continuă ea filozofarea, privirea ta se oprește neputincioasă puțin deasupra genunchilor, unde începea rochia, adică am citit „Numele trandafirului” și vreau să fac pe deșteapta, îți zâmbește, te apucă râsul, îi spui că te-ai prins, și nu te mai holba la picioarele mele, e o chestie serioasă nominalismul ăsta, își schimbă poziția corpului, acum stă picior peste picior și își tot mișcă talpa de la piciorul stâng, cel de deasupra, cu papuc cu tot, nu mai poți număra mărgeluțe albe, vezi doar că sunt mai puține, unele se descususeră, am citit cartea asta prin anul I de facultate, eram cam gâscă și nu am înțeles-o cu adevărat, dar toată lumea o ridica în slăvi, Umberto Eco în sus, Umberto Eco în jos, observi că pe genunchiul stâng are o cicatrice, ștearsă aproape, o linie subțire, tăiată la unul din capete de alte două linii mai mici, am cumpărat cartea de la o tarabă din gara unui orășel, așteptam un tren, avea întârziere, dar nu în halul în care au acum, i se mai ridicase puțin rochia și vezi o aluniță chiar lângă tivul ei, un tip bărbos, care stătea pe bancă lângă mine, m-a întrebat ce părere am despre carte, dar nu aveam niciuna, că citisem vreo treizeci de pagini, oricum, mi se părea greoaie, era primăvară și eu eram îndrăgostită, nu prea îmi stătea mintea la călugări morți, continuă ea cu explicațiile, începi să numeri cercurile verzi de pe rochia albă, însă nu o să reușești, ea  nu mai zice nimic, ia o țigară din pachetul de pe masă, o privește câteva momente nehotărâtă, să fumeze?, să nu fumeze?, fumează cam mult, ia și bricheta și încerca să o aprindă, dar nu merge, i-o întinzi pe a ta, de fapt o pui pe masă, la jumătatea distanței dintre voi, o ia și își aprinde țigara, apoi o așază, cu mișcări lente, chiar în locul de unde o luase și zice un mulțumesc, pe unghia arătătorului de la mâna dreaptă se vedea o pată de ojă foarte albastră, doar pe aia, restul erau curate-curate, iar pe inelar strălucește argintiu și rece un bănuț pe care se văd desenate semnele zodiacului, dacă ai zice ceva despre zodii probabil ar începe o discuție interminabilă pe tema asta, îi plac aiurelile de genul ăsta, hai să îți ghicesc în cafea, o auzi că zice, dacă are zaț și ai terminat-o, întoarce ceașca, o întrebi dacă știe, zice că da, dar nu ghicește ca ghicitoarele alea bătrâne, deși de la o ghicitoare bătrână a învățat, adică a furat asta, e o chestie care se fură, nu se învață, îi spui că nu crezi în vrăjelile astea, zice că nici ea, dar ați putea să vă umpleți timpul cu altceva, nu cu „stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”, vezi că știu și latină, adică știam, acum mai trântesc uneori citate într-o conversație, așa, de amorul artei, sunt o mulțime de teorii, interpretări, semnificații ale cărții, stinge țigara în scrumiera albastră de pe masă, oricum, și ghicitul în cafea presupune niște semnificații și niște asocieri, dar e mai amuzant, ce atâta teorie pe căldura asta?!, dacă diseci prea mult o carte, parcă la un moment dat își pierde farmecul, cred că de-aia se și plictisesc elevii la școală, întrebi de ce de-aia, zice că de prea multă teorie, de prea multă analiză, uneori de prea mult așa și nu altfel, hai, întoarce-ți ceașca, și o să îți ghicesc, o să îți spun chestii absurde sau banale, o să îți spun cine te iubește, ce drumuri o să faci, chiar dacă nu ai intenția să faci vreunul, ce vești minunate sau triste o să primești, cine o să vină în vizită, ce prieteni falși și adevărați ai, prostii de-astea în care nu o să crezi, cum nici eu nu o să cred, dar peste un timp mă vei suna să îmi zici că știi, chiar mă iubește tipa aia pe care am cunoscut-o pe un drum lung și neprevăzut, cel puțin așa zice, și e blondă, cum o vedeai tu în ceașcă, și s-a mai întâmplat și aia, tot cum ai zis, nu râde, o să vezi că o să ți se întâmple tot ce îți zic, fără să cred o iotă în cuvintele mele, îi zici bine, bine și începi să răsucești ceașca și o întorci în farfuria de pe masă, ea mai scoate o țigară din pachet, îi întinzi iar bricheta, își aprinde țigara și o pune la loc pe masă, la jumătatea distanței dintre voi, trebuie să așteptați câteva minute  să se depună zațul pe pereți, să se formeze drumurile, chipurile, sentimentele, literele, veștile, poveștile,  crucile, răscrucile, în jurul vostru începe să bată vântul galben de la ora 15, într-o mișcare circulară, care ridică de pe celelalte mese lingurițe și cești de cafea, sticle goale de bere, șervețele transformate în avioane zburând captive în cerc sau în batiste, batistele alea înlăcrimate de la revedere  sau de adio fluturate la ferestrele trenurilor, apoi trandafirii și vazele lor, „să nu uităm nicicând să iubim trandafirii”, te trezești fredonând în gând, apoi mese, apoi scaune, apoi frunze, apoi stropi de nisip, apoi nori, ea fumează calm, cu o privire absentă, gesturile pe care le face au ceva de ritual numai de ea știut, întoarce ceașca și toate obiectele alea zburătoare cad în hăul ei întunecat, chiar și tu, chiar și cuvintele pe care le rostește, să nu îmi mulțumești, nu se spune mulțumesc după ghicit, ghicitoarele adevărate nu au  nevoie de mulțumiri, cel puțin așa știu eu de la ghicitoarea mea cea bătrână și adevărată, voi plăti eu cafelele, fiindcă nici bani nu se dau, vai, în inima ta din fundul ceștii înflorește un trandafir întunecat, cuvinte, care cad odată cu tine, „stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”,  numele tradafirului, numele ei, numele meu, numele, numele, pe care nu le mai auzi…

Laika și camarazii
Alexandra Meckl

 

Cum pășești pe partea dreaptă, observi că primul mormânt nu aparține câinelui siberian, Laika, deși acesta constituie punctul de referință în turismul spațial, așa cum Eminescu e la noi la Bellu. Dai de o mică piatră, simbolică, pentru niște vieți minuscule, căci ce altă lespede poți pune unor musculițe de oțet? Au fost cei mai tari din generațiile lor. Un steag în miniatură american e înfipt lângă piatra funerară unde e gravat și anul când au ajuns cel mai departe de oameni, anume 20 Februarie, 1947. Lângă mormânțel, pe aceeași parte, se află parcela lui Albert al doilea, ajuns în spațiu doi ani mai târziu. Maimuța a orbitat și la întoarcere nu a reușit să străpungă atmosfera – a ars.

Mai toate antropoidele din „Leika și camarazii” poartă steagul american, iar câinii par a fi cetățeni ruși, niște comuniști lătrători, eroi ai U.R.S.S. Paralel cu Albert, cum treci de culoarul principal și intri pe porțiunea din stânga, te intersectezi cu locurile de odihnă ale Smelayei și Malyshkăi. Potaia Malyshka dăduse bir cu fugiții cu o zi înainte de lansare, dar a fost găsită la timp. Maidanezii Belka și Strelka, deși s-au întors cu bine din spațiu, au primit un loc pe satelitul artificial. Aceștia sunt îngrădiți separat, alături de monumentul șoarecilor anonimi, patruzeci și doi la număr, de un iepure gri și de doi șobolani, toți ajunși cu aceeași navă cosmică Korabl-Sputnik-2. Numele de Sputnik  pare să aibă o rezonanță, se atribuie lucrurilor făcute cu îndrăzneală și succes.

Dacă te plictisești de zona de stânga, tai înapoi culoarul de mijloc și ajungi pe partea americană, unde îți iese-n față mormântul lui Gordo, maimuța veveriță. Pe același rând, găsești o altă maimuță veveriță, Baker din Peru, cu partenerul ei de zbor Able, de data asta un rhesus din Kansas. Pe următorul rând, pietrele par mai mici. Dacă te apleci și încerci să focalizezi, observi pe prima încrustate desenele a două broaște-bou, cu data de 9 noiembrie 1970. Nu știu dacă îți vine să zâmbești, dar curiozitatea te împinge mai departe și zărești pe-a doua, o schiță a doi păianjeni. În dreptul primului scrie: Arabella, păianjen de grădină, iar în dreptul celuilalt: Anita. Pe următorul rând, bagi de seamă că e un singur mormânt cu steagul francez atașat, de mici dimensiuni. Acolo se odihnește Félicette, pisica nomadă aleasă pentru un destin aparte, dovedit în ‘63. Deși a fost trimisă într-o misiune spațială sub-orbitală, a prins un loc în cimitirul „Laika și camarazii”.

De aici înainte, următorul mormânt blochează culoarul, pe o poziție neutră. Pe 10 iulie 1985, zece salamandre a căror limbă le-a fost amputată, pentru a observa cum se recapătă organic în spațiu, au acompaniat satelitul Biom 7 din cadrul misiunii de cercetare biomedicală organizate de nouă țări.  Ocolești parcela șopârlelor și drumul principal este din nou bine delimitat. Te întorci spre dreapta și la intrare, pe un mic gărduleț, este agățat un panou pe care scrie NASA, secolul 21. Imediat după, se află sepulcrul a sute de tardigrazi, eroi care au rezistat în contact direct cu spațiul cosmic timp de zece zile. Cu un rând mai în spate, dai de un steag pe care scrie SpaceX și lângă, un monument de aramă cu un epitaf care se traduce „Doisprezece șoareci bărbăței, 26 August, 2016”.  Înainte să se termine culoarul de mijloc, schimbi pentru ultima oară zona, ajungi pe stânga, unde un mormânt comun al unor animale din specii diferite îți face cu ochiul. Capsula spațială Bion-M1 a Rusiei a trimis în 2013, printre rozătoare, șerpi, șopârle Gecko, și niște pești. Stai trei minute și îți imaginezi cum înoată peștii rusești în oceanul cosmic.

Ultima poartă din titan dă într-o curte largă, iar deasupra ei citești „Stația Spațială Internațională”. Intri și totul pare haotic, rândurile paralele au dispărut. Dai de piatra de cimitir a unor colonii de furnici trimise în zona de zero-gravitație pentru experimente studențești.  Mai încolo se poate localiza un monument din alamă cu un grup de șoricei tineri, desenați alături de o femelă. Sperma rozătoarelor a orbitat timp de 288 de zile și a fost conservată cu succes. La întoarcere, prin fecundare in-vitro, câțiva pui nătăfleți au venit pe lume fără nicio problemă medicală. Și dacă îți vine să spui că așa merg lucrurile, Vonnegut te-ar aproba. Și cum ai obosit și ți-ai pierdut răbdarea să faci salturi printre grămăjoare, îți miști ușor încheieturile mâinilor, parcă ți-au amorțit, te sprijini de monumentul de alamă în timp ce îți asculți bătăile inimii și respirația prinsă în înteriorul căștii, perfect conștient de liniștea vidului în care, ca un intrus, ți-ai făcut loc, ca o formă de existență cunoscută printre mobilele amorfe ce te înconjoară. Și când vrei să privești spre viață, ridici capul și remarci bila suspendată de safir sau de jad, cu foițe aurii și puf de vată amplasate pe ici, pe colo. Îți aduci instant aminte de cum ai apărut, om pe Pământ, acarian în univers.

Pe același satelit, la cinci metri depărtare de cimitirul „Laika și camarazii”, turistul poate vizita banca de spermă umană ținută pe post de rezervă în cazul în care Terra, cu Norvegia și cu semințele ei cu tot, vor fi iremediabil pierdute.

                                                   The Dark Man
                                                                  Ionuț Manea

 

It is getting dark. I am not happy with that. I am a silly girl with red hair and a piercing in my mouth. It is getting dark and he is near… I feel it. It’s like a strange smell or something like that. If I were  a wolf, I would be able to sniff it. When he is near, my heart is bouncing like a crazy monkey. I am slowly transforming, A river that flows slowly in some places and fast in others. A huge sun, grass, trees, and  few birds. Blood is in the river and I am a shiny seven-years-old girl. My mom is sitting next to me,sleeping. She’s over 40, but still beautiful. Dark hair, thin lips, sharp shoulders. She was the first to tell me about the dark man. It was a July morning with a molten sun. She was with him, sitting next to me. A tall, bald man. With black eyes. Fat and cocky. He was talking a little loud, always staring at you with his black eyes. Talking a lot about God, but not a true believer. A sticky, lying man. Nothing more. He said to me, on that day, in the middle of the forest, that sorrow can be cured by love. He put his hand on my shoulder and smiled. At that moment, I felt a black energy covering my body. A strange feeling for which there are no words. My mom loved him a lot. I saw it in her eyes. She was naive woman, but some things you can never change. Years passed by and the dark man stayed the same. He’s not growing older. Still smiles and talks about God. With light in his black eyes. With a sort of magic that floats around him. Sometimes I dream of him. With a body beyond any measure, with his eyes filled with dark powder. A dark powder that is contagious. It gets into my body. I will become dark like him. And no one can do anything about it. It’s beyond words. It’s a monstrous state that, paradoxically, grows on you. You become a shard of glass. Reflected over and over again. A wrapping paper is caught in the middle, where there are no sounds or faces. Only reflection, nothing more. There’s a black paste everywhere. The matter from which he is made.

Sometimes he`d tell my mother: ,, No one knows true sadness. Not even God”. And my mother would start crying.  I saw them one night. He had her tied to a chair, naked. With her breasts bruised by the rope. On that night I slept very hard. And the following nights…

The Nightmare began to repeat itself over and over again. Same nightmare. A carriage in which the three of us (mom, myself and the dark man) are singing: ,,The dark man has come/ To not let us go”. And after that nightmare, I knew he will be there in a few hours. Same speech about sadness and God, but the words didn’t matter- just the way he said them. A mesmerizing voice – as those heard at the radio or on TV. It closes in on you, like the rope around the neck. Without escape, a clear and fragile victim. Maybe I am too shy, maybe I have a weakness for him, maybe because of my mother`s death, I don`t know, it’s for sure that he is strong and I am weak.

He touches me, he kisses my forehead, my fingers, and my skin trembles like paper in the wind. I am lost and he knows that. I am lost like my mother… Shards and a strange silence. Darkness.

*

She was an innocent bunny. A little girl when I first met her. A strange, closed heart in a cage. Her mother, my then-girlfriend, was very severe. But that`s how separated parents are. After a few years, I met her again at the bus stop. Her mother had died of an overdose. The bunny inside her had grown. Same innocent eyes. I talked to her. About life, about her, about her bunny… After that, she invited me upstairs. A modest studio that smelled strange. Dirty and full of wet wipes. We made love all day. Who could refuse an eighteen-year-old girl? It was melted like a piece of butter in the summer. I couldn`t resist it. I unwrapped it and took the bunny out .

I haven`t seen her in many years. Sometimes I meet her in my dreams. She was scared and I do not know why…

Sumar Literomania nr. 192

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: