Flash fiction stories Nr. 188

Flash fiction stories – ianuarie 2021 (III)

Reach content for Google search „Flash fiction”

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Covorul
Mihaela Buruiană

Când crede că nu o vede nimeni, Florina se uită cu coada ochiului la bara de covoare, unde Marius lovește cu sete un persan mare și decolorat. Mușchii brațelor i se umflă pe ritmul pocnetului și al ecoului: POC-poc-poc, POC-poc-poc! Praful se ridică în nori mici și înecăcioși, care se risipesc în aerul nehotărât de primăvară: deși strălucește soarele, frigul iernii încă nu s-a înmuiat de tot. După câteva lovituri, Marius schimbă mâna, dar cu dreapta nu rezistă prea mult, că el e stângaci. POC-poc-poc, POC-poc-poc!

-Florinaaaa! Hai odată, că e rândul tău.

-Aici sunt!

Stă la poartă cu câteva fete de aceeași vârstă din sat și joacă Flori, fete sau băieți. Ionela și Gina sunt în fața ei și o așteaptă să aleagă un număr.

-Ăăăăămmmm, trei.

Trei e numărul ei norocos. S-a născut pe trei a treia, iar după-amiaza, după ce vine de la școală, stă cu ochii pe ceas, dar prefăcându-se că se uită numai din întâmplare, ca să prindă exact ora trei. Dacă reușește, îi merge bine. În ultima vreme, tot caută să se uite la fix, indiferent de oră, și atunci  declară mulțumită: „Mă iubește!”

-Ai ghicit. Ce alegi?

-Ăăăămmmmm, băieți, răspunde ea înroșindu-se puțin.

-Gata, știu, știu, zice Gina, trăgând-o pe Ionela cu putere după ea, ca să aleagă fiecare câte un nume.

Florina mai aruncă o privire spre bară. Marius s-a mutat în partea cealaltă și pocnetul paletei pe covorul gros continuă, în ritmul inimii ei. POC-poc-poc, POC-poc-poc.

-Marius sau Dănuț? se aude tare întrebarea Ginei, care nu-și poate stăpâni o chicoteală.

-Ăăăămmm, se face ea că se gândește, ca și cum, de fapt, nu i-ar plăcea niciunul și ar fi nevoită să aleagă una din două rele.

Chicotelile fetelor se întețesc. Gina strigă spre vecinul lor „Florina te-alege pe tineeeee”, dar el e prea ocupat și nu aude. Sau nu le bagă în seamă, că-s puștoaice față de el. Florina se înroșește toată și se supără.

-Să știi că nici nu-mi place de el. Îl aleg pe Daniel, uite așa, na!

Ionela, care alesese numele fratelui ei mai mic, face acum echipă cu Florina. Fetele vor să aleagă un număr care n-a mai fost, dar dinspre bară se aude vocea groasă a băiatului, care o cheamă. Florina îndreaptă arătătorul spre ea și ridică sprâncenele a mirare. Sigur cu ea are treabă? Da, vino încoace! Fata îi întoarce spatele Ionelei și se duce spre el, străduindu-se să nu alerge. Obrajii îi ard și nu știe dacă să se apere dinainte, dând vina pe glumele proaste ale Ginei, sau să aibă răbdare ca să vadă ce îi spune el.

Marius o privește din cap până-n picioare și o întreabă:

-Mă ajuți să strâng covorul? Și să-l duc în casă? E cam greu.

Florina doar dă din cap că da, parcă nu-și mai simte limba. Își suflecă mânecile și se duce într‑un capăt, de unde începe să răsucească. Din când în când, se uită spre el, să se asigure că face cum trebuie. El are o expresie serioasă și concentrată, nu se uită la ea. Când îl răsucesc pe tot, fiecare bagă capătul sub câte un braț și pornesc în tandem spre casa lui. Nu e mare distanța, dar covorul e destul de greu. Îl simte aspru pe pielea ei fină și, când îl smucește puțin ca să-l prindă mai bine, vede că i-a lăsat dungi roșii pe brațele dezgolite. Când trec prin fața grupului de fete, încep toate să strige, să râdă și să trimită bezele. Florinei îi vine să intre în pământ de rușine. Grăbește pasul, să nu le mai audă. Să vezi ce le face pe urmă!

Ajung în curtea lui și sprijină covorul de tocul ușii de la intrare. Florina are răsuflarea întretăiată, obrajii roșii și spatele ud de la efort. Dar zâmbește fiindcă a avut ocazia să fie singură cu el. E curioasă cum arată camera lui, ar vrea să vadă unde doarme, unde-și face lecțiile, ce spune locul ăla atât de personal despre el.

-Mersi, zice el scurt, întrerupând-o din visare.

-Îmi aduci un pahar cu apă? întreabă ea. Mi-e cam sete, îi explică ridicând dintr-un umăr și zâmbind.

Marius intră în bucătărie, de unde se aude zgomot de vase și vine miros de gătit. Ce bine că i‑a venit ideea cu apa! Așa poate să mai stea pe aici, poate rămân puțin de vorbă. Își așază bretonul și își netezește bluza pe sânii deja mari pentru o fată de clasa a șaptea. Alți băieți o necăjesc din cauză că este așa dezvoltată și o fac grasă și balenă, dar Marius nu a râs niciodată de ea. Ba odată a întrebat-o de ce poartă mereu numai pantaloni, că are picioare frumoase, ar trebui să poarte fuste. Ea s-a fâstâcit toată și a zbughit-o în casă, de unde a ieșit îmbrăcată în singura fustă pe care a găsit‑o, una tricotată de mama ei, dar Marius deja plecase. I-a părut rău, ar fi vrut s-o vadă și el așa, să‑i placă de ea în fustă. Acum vine cu paharul cu apă și i-l întinde.

-Uite! Vezi că-i rece.

Florina ia o gură și gâtul parcă îi este înțepat de o mie de ace ascuțite. Se uită la Marius și, în tăcerea care se lasă, se trezește întrebând:

-Cum de m-ai chemat pe mine să te ajut cu covorul?

Nu-i vine să creadă că a avut curajul ăsta, dar acum n-are ce face, lasă ochii în jos și așteaptă răspunsul. Dacă-i spune că și lui îi place de ea? Doamne, ce fericită ar fi atunci!

-Păi aveam nevoie de cineva cu forță să-l ridice. Tu erai cea mai… puternică dintre toate fetele alea.

Ca să-și oprească lacrimile, Florina strânge din ochi și ridică paharul la gură. Îl bea pe tot, aproape dintr-o suflare, iar senzația de gheață îi sfâșie gâtul și se duce mai sus, în frunte, unde se sparge în cioburi mici și ascuțite, ca o oglindă.

Lansarea romanului „Femeia de marțipan” de Radu Țuculescu
Baby-lașul
Emilia Crosman

Baby-lașul era un bărbat de vârstă mijlocie, masiv și cu o barbă ca a lui Tolstoi. El era o ființă extraordinar de lașă când se afla în prejma unor bebeluși, de aceea nu-i dezvăluim adevărata identitate. După cum vă imaginați, acesta spunea că este un bărbat adevărat și că nu se sperie de nimic. Practic, se născuse pentru a înfrunta cele mai dificile situații, plin de curaj și de sânge-rece. Oarecum avea dreptate, nu se sfia să ajute oamenii aflați în pericol sau să îmblânzească cele mai fioroase animale dacă îi stârneau interesul sau dacă considera că trebuie să facă acel lucru pentru a-și dovedi curajul în fața cârcotașilor care-l sfidau ocazional.

Păcat de el că, așa mare cum era, se speria ca un iepure de câmp care e orbit de farurile unei mașini atunci când îi apărea în cale un bebeluș. Nu conta dacă era băiețel sau fetiță, Baby-lașul înțepenea preț de câteva secunde și se făcea alb ca varul. Parcă l-ar fi picat cineva cu ceară sau l-ar fi tras pe roată. Iar, după ce își revenea puțin din amorțeală, își bulbuca ochii și urla ca o fiară rănită, după care se prăbușea la pământ, asemenea unui colos, oferind un spectacol grotesc celor din jurul lui. Așadar, Baby-lașul se ferea de bebeluși mai ceva ca de o pisică neagră sau de numărul 13. Groaza lui era atât de mare încât, dacă auzea scâncete de bebeluș în imediata lui apropiere, se pierdea cu firea și-și făcea cruce și cu limba ca și cum s-ar fi întâlnit cu necuratul în persoană.

Părinții lui au făcut mari eforturi să-l vindece de asemenea beteșug: l-au dus pe la doctori și vraci, la vrăjitoare și la biserică. Nimic. Nimic nu s-a schimbat. Mai bine zis, nu au fost schimbări în bine. Atât de mult l-au sâcâit și au încercat să-l facă bine, încât, cu prima ocazie, acesta și-a luat lumea în cap și s-a angajat ca bucătar pe un vas de croazieră. A străbătut întreaga lume și s-a însurat, după o noapte de beție, cu o artistă de cinema de s-au uimit toți cei care-l cunoșteau când au aflat asemenea veste. Ce a fost mai rău a urmat după nouă luni, când s-a născut primul și ultimul lui copil. Săraca femeie a plâns neconsolată când soțul ei a ieșit pur și simplu pe ușă și dus a fost. Nu l-a mai văzut de atunci.

Atât de mult s-a speriat Baby-lașul de viață, încât nu s-a mai apropiat de vreo femeie, știind ce puteri au acestea și, mai ales, ce grozăvii pot aduce pe lume. Simțea fiori pe șira spinării doar gândindu-se la bebeluși. Mai mult, când a găsit un album cu pozele lui din copilărie și l-a fixat cu privirea un bebeluș dolofan și gol așezat pe nisip, la mare, a făcut un scandal de a alertat toți vecinii și, după aceea, a zăcut o lună cu privirea pierdută în gol și murmurând ocazional ceva ce părea a fi o incantație.

Când i-a sosit ceasul și a fost înmormântat, gurile rele spuneau că acesta a atins din greșeală un bebeluș în timp ce încerca să salveze de la înec o femeie și atât de tare s-a speriat că nu și-a mai revenit niciodată. Nu știm dacă așa s-a întâmplat sau dacă au fost doar zvonuri răspândite de răuvoitori, dar acum Baby-lașul se odihnește în pace (dacă nu cumva a dat și pe acolo de bebeluși). 

Cititoarea
Mariana Dobrică

Am cunoscut-o în tren. Mergeam în orașul ăla din nord, la o întâlnire cu cititorii, un punct  pe harta la care  mă uitasem cu o zi în urmă, calculând distanța, o etapă în  turneul ăla promovare a cărții care tocmai îmi apăruse, era frumos, dar și obositor, sau numai obositor.

Pentru că, da, v-ați prins, eram scriitor.

Scriitor

Cuvântul ăsta care e rostit cu un fel de dispreț de unii, din ce în ce mai mulți, și care are asupra altora, din ce în ce mai puțini, un efect magic aproape.

(Să cunoști un scriitor, în carne și oase, e o mare chestie, dacă reușești să îți faci și o fotografie cu el pe la cine știe ce eveniment e o și mai mare chestie, pui fotografia pe fb, primești o grămadă de like-uri, ești dintr-odată altcineva, mai important, mai deștept, mai nu știu cum, ceva din aura aia de „vedetă” se revarsă parcă și asupra ta, dacă, din capriciu, din viciu, din vanitate,  fiindcă te chinuie talentul și așa mai departe, mai și scrii, atunci… atunci… Dacă îl citești contează mai mult sau mai puțin.)

Cititor/cititoare

Se spune că femeile sunt mai bune cititoare decât bărbații.

Se spune că bărbații sunt mai buni scriitori decât femeile.

Se spune.

Femeia aia din tren era o cititoare. Dar, cred, v-ați prins și de asta.

Relația scriitor-cititor

Cititoarea aia din tren ținea pe picioare o carte deschisă. În momentul în care m-am așezat pe locul din fața ei, și-a întors capul de la fereastră, mi-a aruncat o privire scurtă și indiferentă, apoi s-a uitat din nou la forfota de pe peron. A mai privit o vreme pe fereastră, după ce trenul a părăsit gara, apoi a ridicat cartea deschisă și a început să citească, adică a reînceput să citească. De pe coperta a patra eu, scriitorul, mă vedeam pe mine, călătorul. Sau invers, de pe locul 45 din vagonul 3 al trenului interregio care ajungea într-un oraș din nord, eu, călătorul, mă uitam la mine, ăla de pe coperta ultimei mele cărți, pe care o tipă o citea chiar în fața mea.

Cititorul ideal?

Un fel de fantasmă a  oricărui scriitor.

Poate cel care a înțeles exact ce a vrut să spună autorul (ca să folosesc și eu exasperanta exprimare școlărească),

poate cel care observă orice întorsătură a frazei, fiecare subtilitate stilistică,

poate cel care se regăsește în vreun personaj,

poate cel care caută dincolo de cuvinte, bănuind un mesaj ascuns,

poate cel care se întoarce, pentru o recitire,

poate cel care nu se întoarce, de teamă că o recitire ar distruge farmecul primei lecturi,

poate cel care, pe măsură ce se apropie de sfârșit, citește mai lent, mai așezat, ghicind sau nu finalul, vrând poate numai să mai prelungească încă un timp povestea, să nu se întoarcă la realitate,

poate cel care…

Cum arăta cititoarea aia a mea?  Dacă m-ar întreba cineva, i-aș spune că nu are nicio importanță. Cum nu are nicio importanță nici cum arăt eu.

Totuși, fiindcă sunt scriitorul, care scrie o proză scurtă despre un scriitor și o cititoare, o să o descriu/imaginez așa cum vor mușchii mei de scriitor.

Era o tipă grăsuță, pardon, plinuță, pardon, nu prea slabă, pardon, supraponderală, pardon, rubensiană, pardon, dolofană, pardon. De ce pardon? Fiindcă, de la un timp, trebuie să ai grijă cu cuvintele pe care le folosești, infinită grijă, și cuvintele, iubitele cuvinte, care ți se par potrivite pentru a descrie într-un anume fel o realitate, sau ți se pare că sună bine, pot deveni cei mai mari dușmani ai tăi.

Era îmbrăcată în niște blugi rupți și un tricou negru lălâu, de pe care părea să se scurgă un mare fluture alb pictat (sau de pe pieptul ei generos), un fluture care mai bătea ușor din aripi, agonizant, la fiecare mișcare a trunchiului ei de femeie grăsuță-plinuță-nupreaslabă-supraponderală-rubensiană-dolofană-pardon și de cititoare ideală.

Actul lecturii

Că și cu lectura asta e o chestie. Există un fel de ritual al cititului, ar spune unii, cum este și un fel de ritual al scrisului, ar spune, spun, de fapt, scriitorii.

În timp ce trenul interregio care ajungea într-un oraș din nord străbătea kilometrii unui peisaj mereu schimbător, cititoarea mea citea, făcând abstracție de tot ce se întâmplă în jurul ei. A deranjat-o conductorul, căruia i-a spus că îi verificase biletul. A mai deranjat-o și un alt călător, care a urcat din gara unui oraș mare, în care trenul a staționat opt minute, care s-a așezat lângă ea și care a vorbit vreo zece minute la telefon cu un anume George despre vânzări de băuturi alcoolice și targeturi, apoi, alte vreo zece minute, despre concediu, destinații de vacanță, cei doi copii, Rebeca și Andrei, cu o anume Elena. L-a privit de câteva ori iritată, poate îi era greu să urmărească povestea de dragoste a Nanei, personajul feminin al cărții mele, cuvintele rostite se suprapuneau peste cuvintele tipărite și se crea un amalgam. A mai deranjat-o (!?) apoi sunetul insistent al propriului telefon, dintr-o geantă fistichie, la care a răspuns totuși calm, avea o voce joasă și caldă, a răspuns mai mult monosilabic, a mai spus, șoptit-șoptit, că nu se poate maimuțări în tren, cu declarații de dragoste, dar o să o facă peste puțin timp, când trenul va ajunge la destinație, apoi a început din nou să citească despre Nana. Și-a mai întrerupt lectura, privind pe fereastră, s-a uitat și la mine, fugitiv, cu o frumoasă privire verde, de câteva ori.

Și, pentru că hotărâsem că era o cititoare ideală, aș fi înjghebat o conversație cu ea. Poate era și puțină (sau mai multă) curiozitate de scriitor. Ce urme lăsa în ea cartea mea?, realiza că Nana era, de fapt, un alter ego al scriitorului, o călinesciană „oglindă de argint”? (hai, că m-au apucat referințele culturale, ca și cum cititorii cărții mele ar trebui să fi citit „Enigma Otiliei”, ca să știe la ce mă refer).

Când trenul s-a apropiat de gara orașului din nord, și-a întrerupt lectura, s-a ridicat, era mai înaltă decât crezusem/imaginasem, dar tot nu ajungea să își ia rucsacul pus în plasa de bagaje de deasupra, am ajutat-o eu, mi-a mulțumit, și-a agățat și geanta aia fistichie de gât, fluturele de pe tricou bătea din aripi agonizant, strivit de ea, lăsase cartea pe scaun, a luat-o, m-a privit din nou verde și frumos, m-a întrebat dacă vreau să îi dau un autograf, știuse tot timpul că sunt scriitorul, voiam, am întrebat-o cum o cheamă, Nana, mi-a răspuns.

-Nana?

-Nana!

Ultimul glonte l-am dat eu, Tanya (I)
Alexandru Higyed

Mirosul de detergent și umezeală l-a trezit pe T. cu douăzeci de minute mai devreme decât de obicei. Fumul de țigară e încă proaspăt. „Nu se poate să fi fost mai mult de zece minute”, își spune în timp ce ia capul de pe birou. Nu a dormit foarte mult în ultima vreme. E ocupat cu tot felul. Și acum nu se poate concentra. Cea mai urâtă migrenă din ultima săptămână îi lovește tâmplele ca un gong. La fiecare suflare, gâtul i se transformă într-un perforator de cauciucuri. „Ar trebui să le las dracului.” Gaura de supraveghere e rabatată și cafeaua de pe birou s-a răcit. Se ridică de pe scaun. Mâinile nu i se pot desprinde de masă. Se prinde de mânerul găurii de supraveghere. Împinge. Răsucește. Aia e. Mirosul de câine putrezit încă se simte, imprimat pe perna de pe scaun. Odată așezat, ochii i-au tresărit când au văzut poza. Nu asta îl interesează în mod special, ci pata de ulei de pe ea. Ocupă jumătate din peisaj. Toate cele treizeci și patru de linii paralele sunt acum o porție de cartofi prăjiți distribuită prost în tigaie. Înainte să plece, i-a lăsat o ultimă amintire. O imagine cu ultimul moment în care el era fericit, mândru, recunoscător.

De data asta reușește să se ridice mai ușor. Apa era de-un maro mâlos cu care T. pare să fie destul de familiar. Se uită în oglindă și duce degetul la unul dintre coșurile de pe frunte. Sângele începe să îi curgă lent spre sprânceană. Întinde brațul spre rola de hârtie igienică și rupe o bucată cu care reușește să oprescă șuvoiul chiar înainte să ajungă la pupilă. Deasupra patului atârnă rucsacul militar semi-deschis. Puteai să vezi un dosar alb. „54”. Cu un gest rapid T. îl apucă exact înainte să cadă. Îl aruncă pe birou și se așază din nou pe scaun. Scoate o filă albă din dosar. Un strop de sânge cade și se împrăștie pe foaie. Odată cu stropul, cade și capul lui. Lovește masa cu putere. Lovește masa până când durerea îi oprește pumnul în aer. Se lasă pe spate și, cu mâinile încrucișate, începe să-și bată umărul cu mâna stângă. Un ritm tot mai alert. Se uită din nou la cele cinci poze și se încruntă. „Nu! Treizeci și cinci! Atât avea!” Își pune cotul pe masă și indexul îi atinge vărful nasului. Dintr-odată era mai calm. „Destul” și închide dosarul. Se așază din nou pe scaun și apucă pixul. Începe să mâzgălească masa „Tanya, 35 ani”. Un rânjet i se imprimă pe față și dintr-odată se oprește. Radioul e așezat nu departe de noptieră. Îl pornește mereu înainte să înceapă să citească. Cei de la radio nu zic nimic despre asta. Așa că, la fiecare două-trei ore, trebuia să verifice. Am înțeles că aveți dovezi cu capul pe pernă închide ochii mânjit de ulei, credeți că ar fi o dovadă care aduce mâna peste frune și apoi ascultă ce știm este că iese pe o ușă ceea ce era în mintea lui e inexplicabil un psihopat, nu ne putem explica altfel. Bagă mâna în buzunar, scoate o foaie de hârtie și începe să citească.

Mă gândeam, T., destul de mult în ultima vreme. Nu sunt sigură dacă cineva ca mine ar trebui să gândească atât de mult. Îți mai aduci aminte ce-a zis înainte plece? Cu acea privire de un roșu stricat. Cum atingea mâna mamei și țipa! Sau urla? Nu eram capabilă să fac diferența atunci. Încă îmi amintesc vesta lui kaki și sceptrul de pe umărul lui în vârful căruia avea o margaretă roșie. D-astea vedeai doar la noi în casă. N-am mai văzut alta de atunci, T. Dar acum știu ce era: o mitralieră. Mosin – Nagant M1944 Carabine. Și deasupra: un steag. Înțeleg acum cât de greu era pentru el să o care. Grea precum povara pe care Dumnezeu i-a dat-o oricărui preot născut în vremea noastră. Îmi amintesc conturul maro. Mânerul nu era din lemn. De fapt, știu. Era făcut din carne putrezită. Auzeam gemetele în timp ce trăgea spre mine. Teroarea pe care o simți atunci când glontele vine spre tine, T., și teroarea pe care o simte un copil care nu a primit borș la cină nu sunt atât de diferite. Atunci am realizat că noi, eu și cu tine, T., eram doar rămășițele unui foc de armă. Trebuia să-i privim pumnii cum spărgeau mânerul ușii și pășea prin iarba înghețată din curte. Iarba îmi înțepa degetele ca niște țânțari. „Tu, veveriță” mi-a spus. „Nu-ți bate capul. Să-ți pară bine că plec. Ar fi mult mai rău dacă ne-am întâlni din nou.” Și m-a lăsat acolo să îi înghit cuvintele. Singură, liniștită, încercând să îl înțeleg. Acum știu, T.. Mi-aș dori să nu fi știut, dar știu. L-am întâlnit pe partea cealaltă nu de mult. Aceeași uniformă, aceeași expresie, aceeași dezamăgire pe față ca aceea pe care ne-o arăta mama în zilele de post când ne prindea că mâncam ouă, sau beam lapte înainte de culcare. Totuși, era mult mai sălbatic. Ridurile i se întinseseră până după urechi. Nu mai vedeam nimic uman în el. Ochii îi luceau ca ai unui bețiv gata să mai ceară o halbă. 

Sânii mei au simțit praful străzilor din Lumea Nouă prea mult timp. Nu mai am lapte pe care să-l pot da copiilor, cu excepția celor care își odihnesc iepurașii pe grămezile de cadavre. Și am văzut multe grămezi, T.. Mirosul de putregai a devenit cafeaua mea de dimineață. Cafea putredă și cadavre în loc de sare pe ouă. Așa arată diminețile mele, T.

„Ultimul glonte l-am dat eu, Tanya”, spune T. în timp ce se îndrepta spre toaletă. „I-am spus mamei tot când m-am întors. Nu știa. A trebuit să-i spună și atunci am pierdut-o de tot. A căzut, Tanya. Picioarele i s-au înmuiat. Nu am vrut. Îmi pare rău.”

Sumar Literomania nr. 188

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: