Flash fiction stories Nr. 158

Flash fiction stories – mai 2020

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

VISIBIL (Un remember dureros)
Teodor Fleșeru

 

Am avut azi-noapte un vis lung și chinuitor.

Se făcea că eram la mare, recepționer, șef de hotel fiind tipul acela cu chelie, după ce își tăiase șuvița.

Scriam noaptea când eram în tură, bătând la antica mașină de scris din biroul lu’șefu’, iar într-o dimineață, când mă pregăteam să urc în cameră, eu neatent și chiaun de somn, individul a citit unfragment din ce scrisesem, recunoscând bătătura propriei scule, un Triumph original.

Nici una, nici două, pune mâna pe telefon și sună la o agenție de sezonieri, spunându-le că recepționerul din tura de noapte trebuie să plece pentru că are treabă acasă, la Transilvania lui.

Cum să-mi faci tu mie una ca asta, bețiv ordinar, m-am rățoit eu la el, observând că tocmai pitise în birou, sub birou, o navetă cu sticle stil Giacometti și-și turnase un pahar de licoare ruginie.

Nu, nu-i whisky, s-a scuzat el, vădit afectat de explozia mea, și te rog nu mă lovi, a mai bâiguit individul, ridicând antebrațul în dreptul cheliei.

Ce era să mai zic, m-am înmuiat, mi-am dat seama că forțasem nota, că prea era hotelul lui, și-avea tot dreptul să dea afară pe cineva care bătuse la Triumful lui fără să-i ceară voie.

Mi-am luat rămas bun de la toate fetele din hotel, pe care le promovase și se lăuda că nu din misoginism sau crasă manipulare: cameriste, chelnerițe și recepționere,care dansau la petrecerea dată de el în cinstea demiterii mele, iar ele mi-au întins bilețele roz cu adrese de e-mail, promițându-mi că vor veni în vizită la Sibiu cu prima ocazie.

Sigur, fetelor?

Chose promise, chose faite!au strigat ele în cor.

Faite, fete, fete.

Tot atunci mi-am văzut și biletul de tren trimis de agenția de angajare-flotanți odată cu înlocuitoarea comandată – bilet cu două file, schimbare în București.

L-am rugat să-mi bage și mie o bere la pachet, că știe cât de greu te deplasezi pe culoar până la vagonul restaurant și înapoi. Cum să nu,a zis el, foarte drăguț, și mi-a vârât în rucsac o sticlă de whisky și una de bere. M-am uitat lung la el recunoscător și vinovat, iar el mi-a zâmbit, trăgându-mi cu ochiul pe jumătate închis.

Brusc, eram în București și nu mai găseam fila a doua de bilet, pentru Sibiu, m-am panicat teribil, dând vina pe turbarea mea inconștientă pe șefu’.

Încercam să mă trezesc dar nu reușeam. Mă întrebam ce noimă avea visul și de ce fusese distribuit individul acela în acest episod oniric,dar nu găseam nici un răspuns mulțumitor.

Cumva părea că eu îl nedreptățeam pe el.

Poate că asta a voia visul, să facă visibilă chestia cu întoarcerea celuilalt obraz, un gest mai degrabă poetic, de anihilare a unei posibile reconsiderări răuvoitoare. Totul apare altfel în vis, altfel adevărat, fără contradicții absurde, o viziune omnoscientă.

Până la urmă m-am înțeles cu nașu’, pe tren, l-am „convins” că plătisem și a doua filă, ce mai, m-am descurcat.

Trenul s-a pus în mișcare; împreună cu mulți oameni cu pancarte și lozinci, răcnind sloganuri și bătând tam-tamuri, era un du-te-vino grozav pe culoarele acceleratului care înainta atât de lent încât părea că se întoarce la mare.

Au încercat să mă aspire după ei, hai cu noi, că e haios la revoluție, ce morții mă-tii și-ai noștri!

N-am avut replică, dar în gând a înviat Kafka, ca atunci când l-au întrebat de ce nu se implică în mișcările sociale, demonstrațiile populare, iar omul întrupat din literatură le-a replicat că revoluțiile sunt ca inundațiile, cu cât mai întinse, cu atât mai adânc mâlul ulterior, al noii birocrații.

Când am ajuns în gară la… se vedea doar o pancartă mare inscripționată cu litere gotice, Hermannstadt și Szeben.

Sibiu dispăruse.

Din tren se revărsau cohorte de sași din Germania veniți în vizită pe pământul natal. Miroseau a bere și vorbeau foarte tare, ca niște microbiști de fotbal, trecând pe lângă mine hohotind.

Tot orașul vuia din cauza megafoanelor isterice.

Pe peron erau încolonați orfani adoptați în țări străine, urmând să fie îmbarcați în vagoane de dormit, mi-a șoptit educatoarea-translatoare. Să aibă și ei o casă de copii, că asta fusese rechiziționată, ca multe alte imobile, din care se revărsa o boare fetidă, dulceag duplicitară.

Orașul îmi fugea de sub picioare.

Și m-am trezit.

Degeaba.

Tocmai îi atârnau portretul, sus, pe Romisher Kaiser.

Klaus ist nicht mein Führer! am strigat fără voie, rușinat.

Mai am și alte vise, dar nu mă bântuie.

Copilul cu mască
Doina Magheţi

 

În dimineaţa asta e pace. Pace pe trotuare. Pace pe lângă trotuare. Pace în iarba din faţa geamului meu.

La capătul străzii văd un copil. Copilul e sfios. Poartă mască. Şi-a proptit trotineta de gard şi aşteaptă.

Mama iese grabită din mini-market, cu plasele pline.

Copilul o priveşte absent, îşi ia trotineta şi alunecă pe urmele ei.

Mama poartă pantofi roşii cu toc mic.

Ce frumoasă e mama!

Pantofii roşii se grăbesc. Tocurile mici scot sunete de clavecin. Ce sunete! Ce sunete!

Copacii acoperă tot cartierul.

Pisica de sub banca verde pândeşte. Pisica de sub banca verde are coada tăiată.

La fiecare fereastră din blocul de vizavi atârnă muşcate.

Când vântul dă năvală, muşcatele se balansează ca trapezistele în zbor.

Ce mare e cupola circului!

Mama deschide uşa,  trânteşte plasele pe masa din bucătărie şi-şi dezinfectează mâinile.

– Hai, treci la baie şi spală-te pe mâini!

Astăzi pregătim spanac!

Espero siempre
Tudor Neacșu

Postumia a fost nevasta lui nea Titus. Nu știe nimeni ce fel de viață a avut cu el, dar părea fericită. Poate întâmplările din tinerețea lui ar fi putut să o întristeze cumva. Se spunea despre el că atunci când intra pe aleea din cartier călare pe semicursiera Sputnik, cu părul în vânt și mirosind a săpun Duru, nevestele își luau palme peste ochi chiar și fără să fi făcut ceva nepotrivit. La toate acestea se adăuga și o istorie cu secretara primului secretar, dar care este mai bine să rămână nespusă.

Nea Titus a ieșit la pensie pe la 50 de ani. De fapt a ieșit cu ordonanță, iar din banii primiți și-a luat un Espero gri. Nu Cielo, Espero!

Își parca tacticos mașina la un metru de intrarea în scara blocului și cobora încet, elegant, iar din mașină se împrăștia în aer mirosul de brăduț Wunder-Baum. Mașina lui Titus era o bijuterie. Doar șapte – opt mii de kilometri la bord făcuți într-un an. Cu aer condiționat, cauciucuri Hankook noi, din fabrică, bord dat cu silicon, arbore cu came în chiulasă, motor cu injecție care se auzea precum un fus răsucit și care răspândea în tot cartierul zvonul nobil al hergheliei cu cei 95 de cai. Întorcea încă privirile doamnelor când ieșea în fața blocului cu o cârpă moale într-o mână și un bidon de Frutti-Fresh plin cu apă în cealaltă. Astfel alunga praful de pe capotă și o făcea să sclipească în soare. Era misterios și zâmbea tot timpul. Se încrunta și înjura doar atunci când scatiii și vrăbiile se găinățau pe capotă fără pic de rușine.

Într-o toamnă a ieșit din casă cu gândul să dea o tură și să alunge rugina de pe discurile de frână. Nu era în apele lui și a crezut că asta o să îi facă bine. Nu a apucat să bage mâna în buzunar după cheie. I s-a pus o gheară în piept, i s-a tulburat privirea și s-a prăbușit izbind portiera și rupând oglinda. Alarma instalată acum câteva săptămâni a început șă șuiere agresiv și a scos la ferestre toți curioșii de la bloc. Titus s-a chircit sub pragul mașinii, iar cârlionții gri i s-au amestecat cu praf și frunze moarte. „Pitpalacul”, a explicat unul dintre puținii lui amici veniți la priveghi, acolo unde a apărut și o coroană misterioasă, nesemnată, ce ar fi putut să fie trimisă de secretara fostului prim-secretar. Dar despre asta nimeni nu a comentat nimic.

Fără să vrea, la câteva luni, Postumia a început să atragă privirile bărbaților abia ieșiți la pensie sau cu ordonanță: femeie frumoasă, în putere, cu apartament și Espero de 1800 de centimetri cubi, cauciucuri Hankook aproape noi, arbore cu came în chiulasă, motor cu injecție…

Lumina verde și arta de-a privi
Narcisa Șichet

Îmi prind părul cu o clemă și aștept răbdătoare în balconul apartamentului meu. În fiecare seară, la 10:13, se aude o bubuitură urmată de o lumină verde. Îmi potrivesc perna în fotoliu și aștept să mă cuprindă vibrațiile sunetului care întârzie să apară. E 10:14. Începe să plouă mărunt și stropii îmi lipesc două șuvițe blonde de gât și apoi de piept.

Mă uit spre blocul vecin, două siluete întunecate așteaptă și ele lângă ferestre. Mă întreb involuntar dacă speră și ei să vadă același lucru. O mașină trece în josul străzii, o urmăresc cu privirea și observ că șoseaua se topește-n smoală și înghite vehiculul. Se aude apoi bubuitura, sună de parcă întreaga caroserie s-ar fi izbit de plăcile tectonice. Cana mea cu cafea începe să tremure ușor, până când valuri roșii se varsă peste masă și picură pe podea ca dintr-un cadavru. Privesc spre cele două umbre, care la rândul lor mă fixează cu privirea ca într-un acord tacit.

Din groapă țâșnește, în final, lumina verde ca dintr-un proiector gigantic. Îmi mut lejer privirea spre blocul vecin, unde șuvoaie de sânge se preling peste ferestre în lumina hipnotică. Observ o altă figură în dosul uneia dintre ele, în timp ce raze pale se reflectă în sticlă și îi surprind o secundă chipul. Familiaritatea trăsăturilor sale sunt atât de adânc impregnate în subconștientul meu, încât aproape îmi amintesc gesturi mărunte pe care obișnuia să le facă. Apoi îmi dau seama că ești tu și mă las purtată de un sentiment de anamneză.

Dacă ești tu, de ce nu ai spus nimic?

E 10:12. Mă ridic rapid din pat, îmi prind părul cu o clemă și mă așez pe fotoliul din balcon. Aștept bubuitura.

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.