Flash fiction stories Nr. 196

Flash fiction stories – martie 2021 (III)

Reach content for Google search „Flash fiction”



Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Ana
Gabriela Ghiuță

 

Nu mi-a plăcut să fiu mamă. Când doctorul mi-a dat vestea, am simțit că viața mea s-a terminat, mai mult decât simt acum, la aproape 70 de ani, pe patul ăsta de spital. Iar pe vremea aia, nu era ușor să scapi de o sarcină nedorită, noi eram și tineri, nu am vrut să îmi risc viața sau libertatea. Ana a venit în lumea asta în tăcere deplină, vânătă, fără suflare, protestul ei pasiv împotriva unei sarcini nedorite și netrăite. În spital am văzut-o numai printr-un geam, că așa era în anii ’70. Am văzut-o, dar nu am simțit nimic deosebit, nu am simțit-o ca „a mea”. Mă întreb acum dacă am simțit-o vreodată. După trei zile, mi-au pus-o în brațe și m-au externat. Era mică și ușoară ca o pană. Nu știam ce să fac cu ea, nimeni nu m-a învățat. În prima zi acasă, a plâns și iar a plâns. O priveam printre gratiile pătuțului și mă întrebam cu ce am greșit să merit asta! Îi dădeam laptele, o schimbam, dar ea continua să plângă. Și eu odată cu ea.

Așa a început relația mea cu Ana, o luptă permanentă una cu alta. La 3 luni, am dus-o la creșă, a fost o ușurare pentru mine. 12 ore pe zi, cât predam geografia elevilor mei și apoi cât mai făceam ceva prin casă, în timpul ăsta mă puteam preface că nimic nu s-a schimbat, că sunt tot eu cea de dinainte. Dar bineînțeles că seara trebuia să mă duc să o iau, și atunci începea iadul. Nimic nu îi convenea, nimeni nu putea să-i intre în voie, plângea și iar plângea.

Respir greu, iar amintirile cu Ana mă dor. Știu că am ajuns la sfârșit, o văd în privirea asistentelor, o simt în oase. Și din toată viața mea lungă și fericită, doar amintirile cu Ana își fac loc în mintea mea acum.

A venit să mă vadă. Ea, care a refuzat să vină cât eram în putere, a venit să mă vadă așa, bătrână și neputincioasă. A băgat capul pe ușă, tot ea cea dintotdeauna, grăsuță și nevopsită. După cap a urmat burta imensă și țuguiată. Cred că șocul a fost de vină – cum să nu-i spui mamei tale că ești însărcinată – așa că pur și simplu mi-a scăpat:

-Măi mamă, dar ai tripleți?

Câteva secunde nu a spus nimic. Am văzut schimbarea pe fața ei, cea fără fond de ten. Poate dacă s-ar machia și ea din când în când nu ar mai fi așa urâțică.

-Nu, mamă, e o fetiță, am 7 luni.

Ce ar mai fi fost de spus. Știe foarte bine părerea mea. Eu cu ea nu m-am îngrășat deloc, până și în sala de travaliu am intrat rujată și coafată.

Ana a plecat după 20 de minute. Am stat și am schimbat banalități, ca doi străini. A plecat promițând că mai vine, dar au trecut deja aproape 2 luni și nu a venit.

Trebuie să mă odihnesc, amintirile astea îmi fac rău. Poate am greșit și eu, dar nici ea nu a fost chiar copilul ideal. Răutăcioasă în copilărie, înceată la învățătură, rebelă ca adolescentă, a plecat după primul vagabond care a vrăjit-o. A aruncat la gunoi tot, toate sacrificiile pe care le-am făcut noi să o creștem.

Mă doare un umăr și îmi schimb greoi poziția pe pernă. Aș face mai bine acum, dacă ar fi să o iau de la capăt. Da, aș învăța-o să nu se mai ia după toți golanii. Un junghi în piept, tremur. Mă doare, inima îmi sparge pieptul. Mă sufoc, ceață. Când Ana era mică, nu putea adormi fără cățelul croșetat de buni… Ba nu, asta eram eu! Ana cum adormea? Nu mai țin minte! Mă agăț disperată de acest ultim gând! Cum adormea Ana? Îmi dau seama că nu vreau să mor acum. Știu că se apropie, dar n-o vreau, nu se poate termina totul așa, mai vreau o gură de aer, o șansă cu Ana! Dacă o mai văd o singură dată, pot repara. Un monitor începe să țiuie. Urechile mă dor. I-am spus că o iubesc? Oare când i-am spus ultima dată că o iubesc? O asistentă grăbită. „Repede”, șoptesc, „sunați-o pe Ana”. Totul se întunecă, plâng, „Ana, chemați-o pe Ana.” Mă sufoc, mă scufund! Văd lumini. M-au dus iar în sala de operații, încearcă să îmi cumpere viață. Nu vreau să intru în operație fără să o văd pe Ana! Încerc să țip, dar sunetul nu iese, gâtul mi s-a strâns dureros. Mă doare și mi-e frică, mi-e groaznic de frică! Oasele îmi intră în mine, mă strâng, mă strivesc, simt panică, mă lupt. Am ceva în nas și în gât – mă intubează, nu pot vorbi. Zgomote în jurul meu, mi-e frică, mi-e frig, atât de frig. Ana, doar 5 secunde mai cer cu ea, de atât mai am nevoie. Nu se poate termina așa, nu accept să n-o mai văd niciodată!

Aerul îmi umple, în sfârșit, plămânii și e atât de parfumat, respir cu nesaț și plâng. Văd umbre neclare. Clipesc des, strâng ochii. O umbră se apropie. Ea e! E transpirată toată, fața ei dolofană e roșie și plânge. „Ana”, încerc să zic, dar undeva un copil plânge și nu mă aud, și mi-e frig, sunt obosită, nu pot gândi, sunt udă toată și mi-e frig!

-Puiule, zice Ana. Așa cum îi spuneam eu când era mică.

„Ana” – încerc să zic. Dar ea mă ia în brațe și mă ține strâns la pieptul ei. Zgomotele s-au oprit, nu îmi mai e frig, simt o căldură, o liniște cum de mult n-am mai simțit.

„Ana” – încerc iar. Dar la pieptul ei e așa de cald și de bine, iar fetița mea miroase a ea, a nou și a dragoste și a lapte. Și mă cuprinde un somn cum de mult n-am mai simțit. Nu mai pot lupta, mă las în voia lui.  „Te iubesc, Ana.” Nu-i nimic, bine că e aici, îi spun când mă trezesc.

Plimbare în trei prin Barri Gòtic
Mihaela Buruiană

 

Eram două femei îndrăgostite de același bărbat, dar numai eu știam asta în timp ce ne plimbam toți trei pe străduțele înguste și pietruite din centrul vechi al Barcelonei, mișcându-ne șoldurile milimetric pentru a evita în ultimul moment câte un grup gălăgios de turiști sau câte un cuplu de amorezi, ea și el ținându-se de mână, vorbind și râzând, oprindu-se din când în când să se uite în vreo vitrină, eu pe lângă ei, observându-le fiecare gest, pândind o cât de mică urmă de fisură în relația aia enervant de frumoasă de la început, când te uiți cu ochi zâmbitori la celălalt și nu-ți poți dezlipi gura de a lui, uitându-mă înciudată în altă parte când ei se sărutau, preocupată brusc de vreun magnet cu Sagrada Familia ori de vreo dansatoare miniaturală de flamenco, expuse în fața magazinelor, sau legându-mi șireturile nedezlegate, doar ca să nu recunosc ce era atât de clar în fața mea, că el o alesese pe ea și eu n-aveam decât să accept asta sau să-mi continui singură plimbarea, cu ochelarii de soare mascându-mi privirea abătută, cu mâinile în buzunarele gecii de piele, o turistă oarecare ce se plimbă prin Barri Gòtic cu rucsacul în spate, curioasă să vadă bisericile lor ascuțite și sumbre, învecinate cu terasele gălăgioase chiar și la sfârșit de octombrie, când sezonul s-a încheiat de mult, dar turiștii continuă să vină, chiar dacă în tot acest timp îmi doream ca degetele mele să fie strânse ușor în mâna lui, ca în urechea mea să șoptească el și buzele mele să le atingă, ca mijlocul meu să fie cuprins de brațul lui și ghidat ușor printre oameni, în schimb, degetele mele stăteau strânse în pumni, ascunse în căptușeala buzunarelor, buzele mi se subțiaseră și se încrețiseră peste dinții încleștați, iar mijlocul abia rezista să nu se întindă pe jos acolo, pe pavajul ros de milioane de pași, printre clădirile insuportabil de frumoase, fiindcă frumusețea e dureroasă atunci când n-o poți împărți cu persoana iubită și devine chiar hidoasă când persoana iubită o împarte cu altcineva, de față cu tine, căci ei erau orbi la orice altceva, doar eu fierbeam în sinea mea, incapabilă să mă rup de ei, ca să mă eliberez, gândindu-mă că ei își doresc, de fapt, să scape repede de mine sub un pretext oarecare: un aranjament prealabil, o întâlnire cu un localnic, un bilet la un spectacol, o rezervare la restaurant, ceva care să nu mă poată include și pe mine, și întrebându-mă ce caut eu acolo, până la urmă, de ce am acceptat să merg cu ei, ca și cum am fi fost cei mai buni prieteni din lume, fără iubiri secrete, fără gelozii isterice care se consumă pe muțește, fără invidii și regrete care să-mi strice toată plăcerea de a fi într‑un oraș fantastic de frumos, făcându-mă să ratez tot, fiindcă stăteam ca proasta lângă ei, îngrijorându-mă în permanență că voi fi trădată de tremurul vocii și de privirea tâmpă, străduindu-mă să-mi camuflez suferința cu câte un comentariu sau o sugestie sau o glumă neinspirată și blestemându-mă apoi în gând pentru stupiditatea lor, dar ce altceva puteam să fac, ce altceva puteam să spun, că da, e adevărat, sunt nefericită și geloasă de când bărbatul de care eram îndrăgostită mi-a cunoscut prietena și de atunci n-a mai avut ochi decât pentru ea, știam din facultate că nimeni nu rezistă șarmului ei, de asta și evitasem să le fac cunoștință, dar acum era prea târziu și, dacă era prea târziu, atunci de ce mă mai țineam după ei suferind ca un câine bătut, ce speram să se întâmple, altceva decât să-mi risc prietenia cu amândoi, și atunci mi-am dat seama că demersul meu nu avea niciun rost, că trebuia să mă opresc atunci și acolo, să inventez o scuză și să fac cale întoarsă la hotel și acasă și să-mi iau definitiv gândul de la el, ca să pun odată capăt coșmarului în care trăiam de atâtea săptămâni, dar obosită de tumultul din mintea mea și de forța revelației, i-am pierdut din ochi și, pentru o fracțiune de secundă, m‑am bucurat, crezând că m-am rătăcit de ei măcar cât să beau un vin și să-mi pun ordine în gânduri, așa că m-am așezat la o masă de la o terasă din apropiere, cu intenția să‑mi comand o paella și o sangria și de data asta să privesc oamenii pur și simplu, fără vreun motiv ascuns, să-i observ fie și pentru a-mi abate gândurile de la durerea mea atât de proaspătă, să încerc să văd lumea în afara bulei mele de săpun, când m-am trezit strigată și bătută pe umăr și m-am întors speriată spre două chipuri zâmbitoare, ah, aici erai, credeam că te-am pierdut, ce faci, voiai să scapi de noi, te plictisim, vrei să plecăm, ha, ha, dar să știi că și mie mi-e foame, hai să vedem ce au ăștia aici, pare bună mâncarea, dar unde nu e bună în Barcelona, să tot mănânci și să bei, că doar așa e în vacanță… dar ce-i cu tine, ești cam palidă, ți-e rău?

Maestrul minciunilor
Ionuț Manea 

 

Nu văzusem un băiat ca tine până atunci. Era seară și luminile gălbui din gară îmi lăsau senzația că ești mai înalt. Aveai un mers straniu. Te-ai așezat lângă noi și am simțit că miroși urât. A tutun și a mâncare, așa cum miroase mahalaua. Erai prost îmbrăcat, nu că ar fi contat, dar, în schimb, erai bine legat, ochii tăi mari erau insistenți, parcă m-ar fi dezbrăcat pe loc, unde mai pui că din când în când trenurile șuierau a dor de ducă. Voiam, inițial, să fac mișto de tine cu prietenul meu de atunci. Chipul tău pătat de umbre, lunguieț și stafidit. O față comună, dar cu urme clare de om bolnav, convalescent, venit parcă în urma unor încercări grele. Când prietenul meu a plecat, te-ai apropiat mai mult, cu aceeași față încercată, neabătut, sigur pe el. Și mi-ai cerut un foc. Ai articulat greu cuvintele, de parcă erai speriat. Am simțit că în tine este o pasăre pe moarte, care se zbate în toate părțile, și taie cu aripile sale carnea.

*

Nu este nimic nou în iubire, poate doar carnea ta moale, pe care uneori o sărut și o mestec în somn. Nu este nimic nou în ochii tăi, Lidia, poate doar grimasele colțurilor, trăirile intense care ți-au consumat plămânii, pieptul generos, obosit de atâtea mâini străine și diferite, umerii osoși. Cu fața îndreptată spre tavanul ars de foc, în Casa Gunoaielor, am găsit că trupul tău, subit, a încetat să mai fie atrăgător. Este inert și miroase a veselă de bucătărie. Este greu. Îți port trupul în somn ca pe un medalion de carne. Înfrigurat, mă trezesc din somn și îl găsesc în aceeași poziție, deși sper la nesfârșit să-l văd viu, să se ridice singur și să mă scuipe, să mă înjure. El stă nemișcat și poartă aceeași mantie informă a morții. Același gust sec al vieții de pe fund. Același viitor sumbru fără perspective, uscat și lipsit de viață, previzibil. În curând, m-am gândit, va începe o nouă viață, viața proprie, personală, va hrăni generații de viermi, în pământul topit de ploi, generații de speranță, va hrăni tot ce va atinge, la umbra unor copaci, în cel mai bun caz. Va fi un rezervor de fericire. Dar o altfel de fericire, una necunoscută, adânc îngropată. Uneori, deasupra moviliței peste care vor crește flori de nu-mă-uita, vor lua picnicul tinerii îndrăgostiți, naivi și proaspeți, care vor sfârși la fel, nefericiți și uscați.

*

Prima ta minciună a fost siropoasă. M-ai ademenit în Casa Gunoaielor, vorbind doar despre iubire. Dar nu vorbeai despre ea cum fac toți ceilalți. Vorbeai ca despre o stafie simpatică, pe care am îngropat-o noi, în crângul din spatele casei. ,,Iubirea are nevoie de timp și libertate, pentru a crea cele mai frumoase flori.” Mi-ai citat din Boreslav Prus. Și gesticulai, vai cum tăiai aerul, cu mișcări dezarticulate și violente, mâini grele pe care le voi încerca și eu în curând, le vei încolăci în jurul gâtului meu și-l vei strânge ca într-o menghină. Și fața mi-ai îngropat-o, prima dată, în pieptul tău costeliv, în pulovărul ațos de la atâtea spălări, care mirosea a vagon împuțit și a semințe prăjite. Și am știut că acolo îmi voi afla sfârșitul. Și nu am avut nimic împotrivă.

Câinele vagabond
Grig Salvan

 

Sunt doar un câine vagabond. N-ar fi o nenorocire faptul că nimeni nu-mi dă de mâncare din mâinile sale. Mă descurc și singur, așa cum pot. Nu-mi pasă că n-am casă, n-am curte, n-am cușcă. Libertatea nu mă sperie. Dar nimic nu-i mai trist pe lumea asta decât un câine ca mine fără stăpân! Să n-am ochii în care să mă uit și să mă văd, glasul de care să ascult, mâna pe care s-o simt bătându-mă, prietenoasă, după ceafă. Încurajările și comenzile, chiar și înjurăturile, nervii ori bățul uneori, atunci când stăpânul e nemulțumit de mine, ori numai de viața lui și se răzbună pe mine.

Am avut și eu un stăpân. Nu cel mai bun, dar măcar era unul. Cam sucit și nestatornic, mai bea uneori de supărare, că o ducea rău cu banii, că l-a părăsit nevasta, mă mai lovea cu piciorul când voiam să mă apropii de el, să-i arăt că-mi pasă și să-i dau de înțeles că nu-i singur pe lumea asta. Dar măcar aveam pe cineva să-mi vorbească, să mă laude ori să mă înjure, să mă ia cu el la câmp ori la pădure, la braconat, chiar și la cârciumă unde stăteam cu el până ce-și bea suta de rachiu și-mi dădea și mie un os de ros de la masă.

Dar într-o zi, m-a alungat de-acasă, nici azi nu știu pentru ce. Aruncând cu reteveie după mine, m-a scos în stradă în șuturi, apoi a închis nervos poarta și s-a retras, bodogănind, înăuntru. Am sărit gardul înapoi, aș fi vrut să-i cer iertare pentru ceva, orice, deși nu știam ce rău făcusem. A ieșit la mine cu cârligul de la sobă în mână și m-a croit pe spinare de am mers o vreme îndoit de șale. Și m-a scos iar în stradă. Nu m-am supărat. Durerea de șale mi-a trecut repede și am așteptat să-i treacă și lui supărarea. Dar supărarea nu i-a trecut. Am mai vagabondat o vreme prin cartier și pe câmp, dar m-am simțit atât de singur și părăsit încât m-am întors iar la poarta stăpânului meu. A ieșit din casă și l-am văzut zâmbind. Am fost foarte fericit o clipă, convins că supărarea pe mine i-a trecut. Dar de la spate a scos arma și a tras două focuri spre mine, printre ostrețele gardului. Nu m-a rănit, dar atunci în sufletul meu s-a rupt ceva pentru totdeauna. Nu a fost supărare, a fost doar dorința de a nu-l mai vedea niciodată atât de trist și de supărat din cauza mea.

Umblu de multă vreme hai-hui. De mâncare mă mai descurc, prin ghenele de gunoi și pe la tomberoane, mai primesc pomană de la oamenii mai omenoși și de la copiii mai prietenoși. Dar cei mai mulți mă alungă, strigă după mine, mai încasez lovituri de picioare, bețe ori bolovani. Nu simt durere decât foarte puțin, mai rău mă doare că n-am un stăpân. Dacă nu unul mare, măcar un copil, care să-mi arate prietenie și să am cui arăta toată afecțiunea mea.

Într-o zi, am crezut că am găsit unul și că am prins pe Dumnezeu de un picior. Era un geambaș de cai care pusese ochii pe mine în vreme ce bântuiam prin târgul de animale unde mai găseam resturi de mâncare. M-a amăgit cu un sandviș mâncat pe jumătate, mi-a legat o curea de gât și m-a agățat după căruța lui. Așa m-a dus până acasă, de-am ajuns cu picioarele zdrelite de asprimea drumului și de atâta alergătură în fuga cailor, apoi m-a închis într-un grajd întunecos, alături de caii lui. N-am mai văzut soarele și n-am mai simțit aerul de afară multă vreme. Când m-a scos în curte, într-o zi de primăvară, odată cu caii lui, am sărit gardul și dus am fost. Nu așa stăpân mi-am dorit, pe care să-l văd doar o dată la două zile, atunci când venea cu vasul de mâncare, fără o vorbă bună, în rest fiind nevoit să-mi omor timpul, legat în întuneric.

Dar acum mi-e, în sfârșit, mult mai bine. Tot bântuind eu prin boschetele din parcul cartierului mărginaș, am găsit un om al străzii. Amărât, murdar, trist și înfometat ca și mine. Ne potrivim. Mă primește cu drag sub folia care-i ține de acoperiș, eu îi mai țin de cald în nopțile reci de toamnă târzie. E foarte slab și foarte bolnav, poate n-o mai duce mult că nici de cerșit nu mai e în stare, pentru că umblă foarte greu pe picioarele-i strâmbe și nevolnice. Uneori n-are nimic de mâncare, într-o seară am găsit o franzelă neîncepută în spatele unui restaurant și i-am adus-o la picioare. S-a bucurat foarte tare și m-a mângâiat îndelung pe spinare. Atunci am fost poate mai fericit decât oricând. Dar tare mi-e teamă că nu o va mai duce mult. Stau și eu mai mult cu el, nu mai umblu de ici-colo, mi-e teamă să-l mai las singur. Nu mai pot să-l părăsesc în halul în care este și răbdăm amândoi de foame de vreme îndelungată. Dar măcar suntem împreună și ne ținem de cald, acum că tocmai s-a instalat iarna, cu zăpada groasă și nopțile ei friguroase.

 

E o dimineață geroasă de început de iarnă grea. Prin parcul de la marginea cartierului, gunoierii au declanșat o curățenie generală și adună resturile ce se mai văd prin zăpada căzută peste noapte. Printre boschetele acum desfrunzite, unul dintre oamenii de la salubritate zărește o movilă ceva mai înaltă ieșind din zăpadă, acoperită parțial cu o folie de plastic. Se apropie și vede un om și un câine, slabi, țepeni, înghețați bocnă, împietriți parcă într-o duioasă îmbrățișare ca pentru eternitate.

 

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.