Flash fiction stories

Flash fiction stories – octombrie 2017

Pentru că, în ultimul timp, am primit multe texte care merită publicate, Literomania vă propune, începând cu numărul 43 al revistei, o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). 

Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris! 

 

După-amiază în cartier

Anca Goja

Stau toţi cu privirile aţintite spre fereastra de la etajul întâi. Peste intersecţie pluteşte un aer indecis. Vremea e nici bună, nici rea, cât timp dintre norii tiviţi cu lumină albă răzbate un soare molâu, incapabil să facă după-amiaza mai prietenoasă. În văzduh se amestecă mirosul de zacuscă, care tocmai fierbe în bucătăria locatarei de la etajul al doilea, aerul duhnitor adus de vânt dinspre containerele de la capătul străzii şi izul de medicamente al dispensarului de la parter. Cuvintele tărăgănate ale preotului de la biserica din intersecţie, amplificate de sistemul de sonorizare, sunt duse de vânt de-a lungul străzilor şi răspândite în tot cartierul. Sub soarele bolnăvicios, blocurile par cenuşii şi duşmănoase, ca şi cum forfota oamenilor, proaspăt scăpaţi de la serviciu şi adăpostiţi în burţile lor, le-ar indispune.

Şi totuşi, intersecţia nu e pustie. Prin faţa blocului se plimbă domnul T., mai scund acum decât în urmă cu câţiva ani, căci spatele i s-a cocârjat. A rămas şchiop în urma unui accident de maşină (atunci i-a murit şi singurul fiu) şi iese în fiecare după-amiază la plimbare, ajutat de un baston din lemn de nuc. Din când în când, aruncă ocheade spre fereastra de la etajul întâi. Se întâlneşte cu fostul poliţist, pensionat devreme, şi îl salută cu o mişcare a capului. Domnul C., poliţistul, are obrajii buhăiţi şi nasul stacojiu. Şade pe gardul din faţa micului spaţiu verde şi soarbe dintr-o doză de bere. Stă cu ochii pe geamul Fiatului parcat în faţa sa, în care se reflectă fereastra de la etajul întâi. Peste drum, se pregăteşte să traverseze F., fosta femeie de serviciu a blocului. Împinge scaunul cu rotile în care şade fiică-sa, o femeie la vreo 40 de ani, cu chip şi minte de fetiţă şi un beteşug la picioare. În timp ce trec strada prin loc nepermis, F. şi fiică-sa privesc în sus, spre fereastra deschisă. Apoi, F. spune „Bună ziua!”, şi vorbele ei se aud tare şi vesel. Destinatarul lor e domnul M., un tip trecut de a doua tinereţe, cu părul grizonat şi uşor ondulat, dar cu o figură care exprimă o oarecare fragilitate. În cartier nu l-a văzut nimeni, niciodată, singur sau cu vreo femeie; e mereu însoţit de bichonul lui alb, care pare la fel de sensibil şi de voios ca el. De data asta, însă, domnul M. are privirea tristă, la fel ca toţi ceilalţi din intersecţie. O aţinteşte când asupra bichonului, care caută un loc potrivit unde să se uşureze, când asupra ferestrei ce străluceşte tăios sub razele soarelui.

La fereastră, pieptănându-şi alene părul lung, castaniu, cu reflexii aurii, stă  Corina. În ultimele luni a înflorit: s-a transformat pe nesimţite dintr-o copilă timidă într-o adolescentă serafică, cu ochi ciocolatii, catifelaţi, un trup pietros şi pasul uşor, de parcă ar pluti pe deasupra tuturor. Acum, în timp ce îşi descâlceşte pletele, ascultă pierdută glasul preotului care răzbate din boxe. De mâine pleacă la mănăstire.

 

Întârziatul

Anca Goja

Am crezut întotdeauna că punctualitatea stă la baza civilizaţiei. De asta am şi divorţat de Sebi, el nu era niciodată punctual. Din cei şapte ani cât am fost căsătoriţi, jumătate mi i-am petrecut aşteptându-l.

Mi-am dat seama că nu e nicio speranţă să se îndrepte când a întârziat la nunta noastră. Stăteam în pragul bisericii, cu buclele pline de fixativ, duhnind a parfum scump şi încercând să nu-mi deranjez straturile de voal suprapuse ale rochiei, şi îl aşteptam. Rudele mă tot întrebau dacă nunta se mai ţine, mama avea lacrimi în ochi, iar eu învăţam ce înseamnă ura. Într-un final, a apărut, m-a luat de braţ şi mi-a şoptit la ureche: „Ţi-am zis că şireturile alea nu se potriveau, a trebuit să umblu prin tot oraşul după unele ca lumea”. Iar eu îmi spuneam că primul lucru pe care îl voi fi făcut după ce mă voi fi văzut căsătorită era să-l spânzur cu şireturile alea nenorocite.

Acum întârzie la propria înmormântare. Au scris în ziar că s-ar putea să fi fost ucis. Nevastă-sa e principalul suspect. N-o pot acuza: dacă a lăsat-o să-l aştepte în pat, fierbinte şi umedă, în timp ce el îşi analiza nuanţa smalţului dinţilor în oglindă, îşi tăia părul din nas cu forfecuţa de unghii şi îşi scotea punctele negre de pe piept, înseamnă că a avut toate motivele să-i vină de petrecanie. Dacă n-aş şti că nu mă suportă, m-aş duce chiar acum la ea şi i-aş spune: „Draga mea, nu-ţi face probleme, nici nu ştii câţi oameni îţi mulţumesc în gând în momentul ăsta”. Ea ar începe să plângă, eu mi-aş aminti de vremurile când eram îndrăgostiţi şi mi-ar da şi mie lacrimile, şi aşa ne-ar mai trece şi nouă timpul.

Uite, în sfârşit aduc sicriul. E închis. Mai bine aşa, prefer să nu-i mai văd moaca; nici în tinereţe nu era frumos, darămite acum, bătrân şi mort pe deasupra. Mă strecor printre oamenii din capelă, până când ajung aproape de sicriu. Îl prind de braţ pe cel mai bun prieten al lui Sebi, Flo, şi îl întreb ce s-a întâmplat. Îşi lipeşte buzele de urechea mea şi îmi spune: „Când am vrut să aducem sicriul de la apartament la capelă, am scăpat copârşeul pe scări. S-a deschis, şi Sebi s-a rostogolit pe scări până jos. Cusătura de la burtă, ştii, cea de la autopsie, i s-a desfăcut. Maţele, ficatul şi rinichii i s-au împrăştiat în scara blocului. Toate ca toate, dar mirosul era insuportabil. Până i-am strâns organele şi i le-am băgat înapoi, a durat ceva. Apoi cineva a trebuit să-l coasă la loc. Nevastă-sa nu a vrut, aşa că a căzut măgăreaţa pe mine. Eu nu ştiu coase decât în cruciuliţă. Aşa că a mai trecut un ceas. Nu e el de vină, săracul. Aşa a fost să fie”. 

 

Sosirea Necromantului

Daniel Coste

Nu era de mirare că ceruse o cameră cu cadă când sosise la han. Putoarea morții îi însoțea pe el și pe cei doi însoțitori ai lui. Dar asta însemna că dispunea și de galbeni, care nu mi-ar fi stricat.

Fiindcă în grajd caii turbau de prezența cadavrelor umblătoare care-l slujeau, i-am cazat în lemnărie, pe niște țoale. Nu aveau nevoie de căldură, sau hrană, și nu vorbeau.

Am rămas să mă holbez la acele făpturi… o femeie înveșmântată în voaluri ce nu lăsa niște ierburi din mâini, celălalt părea o veritabilă gardă de corp, bineînțeles fără prea multă armură, căci era deja mort.

–Nu ai vrea o însoțitoare în seara asta? l-am întrebat după ce mi-a dat numele.

–Ești bine-venită, îmi zise cu răgușeală printre buzele crăpate într-un zâmbet, dincolo de care nu toți dinții erau la loc.

 

Apa era fierbinte, dar când m-am apropiat de corpul lui, o răceală mormântală mă pătrunse prin sâni și burtă. M-am retras fără voie, stropind în afară. Am decis să folosesc doar mâinile, fascinată de rănile ce le avea pe pielea albă ca laptele, neafectată de baia aburindă.

­–Ce treburi ai pe aici?

–Avem o misie aici. Sunt două morminte deschise în cimitir și va trebui să îi punem la loc pe cei ce au ieșit.

Nu răspundea încercărilor mele, așa că renunțasem. Hotărâsem că îi va fi suficient doar să-i spăl trupul istovit, puturos.

–Ies bani mulți din magia asta?

–Mulți…

–Spune-mi despre companionii tăi.

–Sunt morți, dacă asta vrei să știi. Femeia îmi prepară ierburi și licori, cel masiv a fost un mercenar, acum el face treaba murdară, și mai aveam un tânăr pe care îl trimit să găsească noi misii, unde e nevoie, căci e mai credibil, dar a dispărut. Îl voi căuta mâine.

–Ceilalți nu știu nimic?

–Ăștia nu înțeleg multe…

 

Trezit devreme, nu ceruse mâncare, plăti și dădu să plece.

–Dacă celălalt dă pe aici, spune-i să meargă la cimitir, vom fi acolo.

Întoarse spatele hanului, pornind la pas, cu cei doi morți în urmă. Însă nu puteam să-l las așa cu una, cu două. Cine știe ce nebunie mă cuprinse, dar neapărat voiam să văd ce farmece avea să facă. Am plecat în urma lui, când hangiul nu se uitase.

Pe un delușor mohorât aștepta țintirimul, cu țăruși putrezi pentru fiecare mort. Zării iute două gropi, țărușii căzuți, și Necromantul îngenuncheat asupra lor. Într-o parte, un tânăr cu pielea buboasă, dar palidă ca moartea, îi vorbea, companionii în spatele lui. M-am apropiat.

–… va trebui să te întorci, de asta am venit aici, zise tânărul, cu înrudită răgușeală. Tovarășii tăi au venit și te-au înjunghiat, iar eu… n-am putut să rămân fără tine. Dar tu nu ești necromant, eu sunt. Dar vei rămâne în veci tatăl meu, și te voi iubi!

–Și celălalt mormânt?

–De acolo am ieșit eu. Dar nu mă voi întoarce.

Cu privirea împăienjenită și cu mișcări rare, vizitatorul de la han ridică țărușul ca să-i văd numele scrijelit în lemnul putred.

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu