Atelier Mittelstadt Nr. 167-168

Frizeriile din Medio-Monte (II)

medio-monte marian ilea

Ambulanţa ca o nălucă trece prin Urbe fără să aprindă girofarul de urgenţă. Vînzătorul de suc abandonează taraba şi urcă pe trotuar. Nu se întîmplă nimic. De la borna kilometrică zero, maşina cîrmeşte pe drumul Pădurii de stejari canadieni. Pînă la vila Bazil Măgura, sînt optsprezece kilometri. Sanitarii citesc ziarul local. Povera are şaptesprezece ani, studii întrerupte şi imaginaţie. Se aud frînele. Chirurgul deschide portierele. Secţia trei e într-un pavilion lîngă pădure. De pe targă, se vede umbra Pădurii de stejari canadieni. Povera nu ştie dacă are voie să gîndească în figuri de stil. Riscă. Pădurea de stejari canadieni, norul roşu lipicios, limbă de sare sîngerie ce acoperă pavilionul. Aşteaptă. Sanitarii se opresc să-şi aprindă ţigările. Meserie păcătoasă, fără bacşişuri de nici un fel. Slăbănoage ce pun carne pe ele după cîteva luni, ca la azil. O uşă, un cabinet medical. Dezlegaţi-o. Povera are gene lungi. Domnul Gester Fried Samuel. Simulezi. Somnul o să vină mai tîrziu. Cine eşti? Povera recunoaşte omul ce în urmă cu o săptămînă le-a făcut controlul medical. Clasa lor de fete, înghesuită pe nouă metri pătraţi unde mai încăpeau un pat, o saltea pneumatică, un scaun, un pupitru cu registre, asistenta medicală a şcolii şi domnul Gester Fried Samuel. Vă dezbrăcaţi la piele şi vă întindeţi pe saltea. S-au auzit chicoteli, mîinile fetelor umblau la nasturii bluzelor, fustele cădeau pe parchet de parcă aşteptaseră de cînd lumea această mişcare.

Fire de păr la subţiori. Priviri curioase spre colege şi spre prietene. Tu cum eşti? A, văd că la fel. Ţi s-a umflat şi ţie pieptul. Semănăm. Ce picioare slabe la tine… Ca picioroangele. Grasa are linii pe burtă, arată bine dezbrăcată. Prima din catalog. Întinde-te domnişoară. Foarte bine. Aparatul ţiuitor e rece şi alunecos ca o mănuşă de spălat vase. Foarte bine. Notează trei puncte roşii în carnet, doamnă asistentă. Să nu mai mănînci atît, domnişoară, că eşti la limita pragului de obezitate acceptată. Următoarea. Întinde-te. Relaxată. Aşa. Nu te muşcă nimeni. De ce stai încordată? Eu… Gura! Gester Fried Samuel ştie să fie sever. Dumneata, domnişoară, de ce nu te dezbraci? Arăţi ca o paparudă. Aruncă veşmintele verzi şi termină cu plînsul. Alta la rînd. Şi asta, trei puncte roşii, doamnă asistentă. Pe tine cum te cheamă? Povera. Povera şi mai cum? Povera şi atît. Nu cunosc familia. Intelectuali? Nu, fermieri, domnule. De ce te bagi neîntrebată în discuţie, doamnă asistentă? Cunosc familia, domnule Samuel. Nu fi obraznică. Povera e vecină cu mine. Nu contează. Eşti nonconformistă, Povera? Nu, domnule Fried. Dezbracă-te! Alte trei puncte roşii. Fetele astea de pînă acum sînt la fel. Întinde-te, Povera! Frumos! Salteaua pneumatică a cedat. A sărit dopul şi pierde aer. Ridică-te, fetiţo, s-o umflăm. Gester Fried Samuel are obrajii ca doi napi plini de firişoare de păr negru, aspru. Pompează aer. Povera, cu ochii pe degetele de la picioare. Salteaua umplută cu vînt din peşterile adînci unde vom merge în excursia gratuită de după absolvire. Aşează-te, domnişoară. Întinsă pe răsuflarea lui Gester Fried Samuel. Exemplar calitate superioară, să vedem mai departe, notează la rubrica specială; pielea de găină în lumina neoanelor. Ochii invidioşi ai întregii clase de fete. Uite ce ascundea Povera în veşmintele de stofă verde ieftină. Piele de catifea, fără un coş. Aparatul se plimbă şi nu ţiuie. Are buton de oprire. Gester Fried Samuel zîmbeşte anumitor gînduri. În sfîrşit, doamnă asistentă, trei puncte verzi în dreptul Poverei Ieremia Aaron. Domnule Samuel… Te rog, doamnă asistentă, aparatul nu minte, a costat o groază de bani şi, de altfel, l-ai auzit ţiuind pe celelalte trupuri. Ridică-te şi îmbracă-te, Povera.

Ustensilele medicale sînt înghesuite în mai multe cutii de carton, dulăpiorul cu medicamente deschis, fierul cornier ruginit. Povera aştepta, în fiecare pauză, pe coridorul de contact. Carson era terorizat de dorinţa ei de comunicare.

Carson: Învăţam în pauze; timpul de-acasă trecea cu creşterea cobailor şi cu alte experienţe fotografice. Au apărut notele mici.

Noi doi nu avem voie să ieşim la plimbare, la cofetărie sau la film, Carson?

Carson: N-avem timp.

Nu mă cauţi niciodată, dacă uit să vin într-o pauză, te bucuri. La anul vor fi clasele mixte şi mă voi cere cu tine. Aşa se aude.

Gester Fried Samuel are cincizeci şi trei de ani, costum vişiniu, cămaşă înflorată, solid, fost sportiv de caiac-canoe. Camera de abluţiune se află dincolo de uşa pe care o mînă neîndemînatică a scris cu vopsea roşie: PRIVATE!

Caut un nume pentru dumneata, domnişoară. Să vedem unde se va deschide dicţionarul. O să te botezăm în cultul berzelor. Îmi vei spune Pater Noster Sam.

Carson: te conduc pînă la uşă, Povera. Ne aşezăm pe trotuarul din faţa librăriei: “Mic-Gros-Papetărie”. Stăm de vorbă… De unde eşti de naştere, Povera?

Povera: Locurile cu păduri de foioase amestecate cu conifere, ce ştiu să tacă, unde vîntul de cîmpie nu-şi poate face de cap. Munţi rotunjiţi uşor de escaladat, rîul cu bacuri şi vaduri de trecere, căruţe trase de cai, turme de bivoliţe ce defilează prin apusuri solare, frizeria şi atelierul de coafură Ciurii şi despre oameni şi despre animale sălbatice mi-e teamă să-ţi vorbesc.

Carson: Vacanţele – te duci acolo?

Povera: N-am fost nicodată.

Carson: De unde le ştii?

Povera: Le ştiu, Carson. De acolo sînt şi nu de altundeva.

N-are să poată face nimic, atîta vreme cît îmi cunosc numele. Povera Ieremia Aaron. Să mă gîndesc doar la lucrul ăsta mărunt. Un nume nu poate ascunde pe nimeni. Pînă mă va găsi Carson, voi rezista fiecărei tentaţii. Pater Noster Samuel e părintele turmei pe care n-o cunosc. Am găsit, domnişoară. Ţi se potreiveşte. Are să-ţi placă şi-l vei adopta. Green. Inochentia Green. Cine eşti de-acuma Inochentia Green, Green, Pater Noster Sam. Cred că supunerea aparentă e o tactică bună. M-au adus într-un fel de instituţie unde ei sînt atoatediriguitori. Să nu uit: Povera Ieremia Aaron din Medio-Monte. Domnişoară Green, te joci de-a supunerea. Desveşmîntaţi-o şi treceţi-o în camera de abluţiune. Cei mai de temut în orice meserie, sînt cititorii de gînduri. Sanitarii au braţe puternice. Împotrivirile sînt neîntemeiate. Se cere supunere oarbă, fără trucuri. Uşa se deschide singură. Camera de abluţiune. Gester Fried Samuel rînjeşte.

Vînzătorul de suc alunga muştele de pe bidoanele năclăite. Numea felul acesta de activitate: reverie recreatoare. Cînd citea cartea lui de căpătîi, ce nu era nici literatură, nici religie, ci indicaţii terapeutice privind prevenirea varicelor, ideile i se învîrteau în cap şi elabora strategii. Numea felul acesta de activitate: reverie creatoare. S-a uitat speriat la ambulanţă: Fantoma Ambulanţei Oraşului. A reuşit să execute trei paşi de asigurare, lipindu-se de peretele clădirii Băncii Agricole – Sucursală. Toate organele-i interne se porniseră într-o mişcare de căluşei înnebuniţi. Bidoanele scăpaseră nevătămate. Muştele se adunaseră profitînd de neaşteptata pauză a vînătorii.

Carson: Am hotărît ca de azi înainte să citim aceleaşi cărţi, Povera.

Mulţumesc, Carson.

Carson: Dacă nu obţinem două exemplare la fel, vom citi ascunşi sub podul căilor ferate. Două ore pe zi. Cu voce tare.

Rose, Red, Maron, Black, Rouge, Noir… domnişoarele camerei rituale. Bazinul de marmură cu lumini ce vin din ape. Operatorul electrician înveleşte fiecare bec al reflectoarelor în foiţă de celofan verde. Fete îmbrăcate în mătăsuri colorate. Curcubeie dansînd cu mişcări lascive. Trupuri adormite. Povera Ieremia Aaron. Balerine rămase fără cap. Dansul acefalic şi vocea lui Pater Noster ce indică etapele ritualului. Toate se numesc Inochentia. Le deosebeşti după culoarea mătăsurilor. Peste gardul înalt din piatră: frizerie domnului Flaviu Demercsek Întîiul, al Doilea, al Treilea… După cele văzute şi simţite pînă la şaptesprezece ani, gîndurile Poverei se fixează la un tablou de Boticelli. Încearcă să-şi amintească fizionomii. Nu reuşeşte şi se lasă înconjurată de braţele moi ce o poartă spre bazin.  Aburi verzi, căldură umedă de calorifer spart. Într-un colţ, doi şoareci luptîndu-se cu firimituri de caşcaval şi lingîndu-şi blănile plouate. Povera Ieremia Aaron. Cîtă vreme numele nu-ţi poate fi furat, nici o forţă din afară nu acţionează, bine sau rău, pe dinăuntru. Te vei numi Green Inochentia, domnişoară. Am obosit căutîndu-ţi nume potrivit. Green. O să vină croitorul pentru măsurători definitive. Cum te numeşti? Green. Inochentia Green. Apa rituală e rece. Ca orice apă neîncălzită. I se spune rituală.

Dacă se spune ceva, Carson, nu înseamnă că acel ceva chiar există şi e chiar aşa.

Carson: Nu înţeleg, Povera.

Dacă spun despre un lucru că e într-un fel şi el e într-alt fel, înseamnă că mint.

Carson: Poate îl vezi în felul acela şi eşti de bună credinţă.

Şi dacă ştii că nu-i aşa tu îmi spui că mint?

Carson: Nu, Povera. Te las să-ţi dai seama de adevăr.

Care-i adevărul, Carson?

Carson: Adevărul e că peste trei minute trece un personal, Povera, şi că o să-i auzim roţile în creier.

Ştergeţi-o cu un prosop moale şi puneţi la lucru toate foenurile să nu răcească. Răspunde de acţiune Rose & White – vînticele călduţe.


Douăzeci de băieţi în faţa uşii atelierului şcolii. Nu-mi croisem pantalonul primit ca temă de lucru acasă, eram hotărît să invoc un motiv care să-mi asigure o dimineaţă şi o după-amiază liberă. Povera avea ore de stenodactilografie. N-o să mă găsească în pauza de masă. Te cocoţai deasupra maşinii de cusut. M-am rezemat de un plop, priveam fix la tomberonul abandonat pe terenul de sport. Semăna cu un cărucior de nou-născut. În nări aveam senzaţia că respir un aer stătut ce-mi acrea saliva. A murit domnul Haus, mi-a spus portăreasa imobilului. Găsisem motivul. Eram liniştit. Sărut-mîna doamnă Corst. Cofetăreasa măcina cafea boabe. Mirosul inunda strada principală din Medio-Monte. Domnul Corst înota în caimacul gros, pe nas era mînjit cu praf de năut. A strănutat. De cîte ori cîştigam ore de libertate, mă ascundeam printre sălciile de pe malul rîului, pîndeam alergăturile grăbite la treburile zilnice.

Purtam ochelari. Le spuneam atoatevăzătorii. Picăturile ajungeau în cerul gurii, spirtoase, simţeam usturimea în iris, mi se făcea rău. Doctorul deschidea ochiul cu forţa, degetele lui miroseau a mentă amestecată cu tutun. Citeşte aici, numărul ăsta e din multe cifre, mi se tulbura vederea. Stînd pe parchet, cu picioarele întinse sub unul dintre scaune, improvizam locuinţe în care să-mi ascund infirmitatea. Mă jucam cu o bilă găsită în carcasa crăpată a unui rulment. O rostogoleam dintr-un colţ al încăperii în celălalt. N-o vedeam. Am învăţat să o ascult. Duceam mîna la urechi, le simţeam grele şi alungite. Povera mă scotea la plimbare. Strînsoarea braţului, ca o cîrmă. Ai grijă, Carson, urmează opt trepte, numără-le, alte opt, deschide uşa… Carson era orb. Carson vedea spectre luminoase, linii groase roş-albastre, galben-violete, numai lumină chilugă. Carson descompunea lumina, era frizerul culorilor, un nevăzător aparte. La colţul clădirii, în intersecţie mă lovea curentul de aer. Zăream ca printr-o lupă case alungite, ascunţindu-se ca vîrful creioanelor înspre acoperiş, şi defilare de oşti migratoare. O să mă fure, Povera! De ce rîzi? Sute de căruţe cu coviltir, feţe rînjitoare de vizigoţi. Spaima se cuibărea în mine, era de-ajuns pentru cîteva zile. Dacă m-ar fi răpit, în scurtă vreme aş fi ajuns cerşetor la marginea drumului. N-aveau ce face cu orbii. Povera cumpăra sucuri de fructe, citea lecţiile cu glas tare, mă asculta. Striga la mine de cîte ori greşeam. Dimineaţa, călăream măgarul domnului Ieremia Aaron prin oraş. Mă însoţeau copiii cartierului. Domnul Ciurii dădea îngrijorat din mîna stîngă. Aşezat pe un scăunel în faţa frizeriei din centru. Închideam ochii. Carson e orb, auzeam şoaptele ca un bîzîit de ţînţar. Vedeam globuri de Crăciun răsucindu-se pe aţe, oglindindu-mă, turtindu-mi faţa. Gata băiete, am ajuns.

Peste ani, mi-am spus că acelea fuseseră nişte călătorii simbolice, din care aş fi putut trage unele învăţături.

Cînd am sfîrşit Institutul Teologic, am primit două luni de libertate, înainte de hirotonisire. Povera vorbea cu papagalul. Eu eram îndrăgostit. Seminariştii umblau tunşi regulamentar. Se opreau în faţa vînzătoarei de îngheţată şi fata le trăgea cu ochiul. Ştiau că e femeie. Fusese violată la cincisprezece ani, de către un ungur bătrîn. Era ceva, să poţi vedea zilnic o femeie violată. Merita să tot cobori şi să urci cea de-a patra colină a oraşului.

Povera, am terminat!

Seara ne-am făcut bagajele. Întîlnirea în gară. Mă chinuia o singură întrebare: dacă-şi luase papagalul. Nu-mi plăceau rivalii de nici un fel. Gările seamănă acelaşi miros, aceiaşi oameni, nu te spionează nimeni. Eram îmbrăcat în costumul meu negru, purtam pălărie şi cravată. Povera luase o rochie primită de la o mătuşă. Semăna cu o institutoare de la ţară. O ţineam de mînă. Aveam bani. Au trecut cîteva trenuri pînă am realizat că ne trebuie un acoperiş peste noapte. Urmau zile după zile, o curgere monotonă cînd nimeni nu va putea să ne rupă legăturile. Povera Ieremia Aaron se lăsa condusă. Mi-a şters ochelarii, se aburiseră. Cîteva nopţi se putea dormi la crucea roşie. Taxa era mică, odăile lungi, cu douăzeci de paturi. În sala de aşteptare se vindeau chifle şi prăjituri cu brînză. Lăsasem în bucătării două scrisori cu acelaşi conţinut. Folosisem indigoul. Trei exemplare din care păstrasem originalul.

Rugăm a nu ne căuta, a nu ne face greutăţi! Carson & Povera.

Am ascuns valizele sub paturi. Ne-am întins îmbrăcaţi. Mi-am aprins o ţigară, m-am răsucit, mă uitam la Povera. Dormea. Fumul se ridica la tavan, se împrăştia în încăpere.

Nu-i voie să fumezi, domnule Carson, în dormitoare dăunează sănătăţii altora.

Am visat cu tine, dragă Carson, mă ţineai de braţ, eu te priveam, se făcea că ai o burtă mare-mare, rotundă, că bei bere şi ai două cicatrici, una pe degetul arătător, alta pe umăr. Erai actor cunoscut. O femeie te arăta unui copil şi spunea: Arătos bărbat! Eu eram la braţul tău, te-ai fîstîcit, mi-am spus că o să-ţi arăt eu, dar s-a deschis uşa…

Trebuia să caut o gazdă. Dimineaţa era deprimant, lumea îşi făcea bagajele, nu-şi lua nimeni rămas-bun, seara veneau alţii, în paturile vecine. Am umblat pe străzi două zile. Am găsit o cameră mare cu pat Louis quatorze, alb, sobă de teracotă. N-am fost niciodată stăpîn de cameră. Am alergat prin magazine după perii, mătură, prafuri de spălat, de frecat şi sodă. Am deschis ferestrele. M-a prins seara trebăluind. Preţul era convenabil. Proprietăreasă – o zgripţuroaică zbîrcită ce locuia cu o fată bătrînă. Erau bîlbîite. Din cî.. înd în cî… înd cî… îte o gî.. îză. A fost întîia noapte de insomnie a Poverei, părăsită într-un dormitor al crucii roşii. Am frecat podelele, am bătut salteaua, sticla de lichior a fost o bună tovarăşă, cearceafuri şi pături luasem de-acasă, patul era uriaş. I-am spus Patul nostru comun, am adormit. M-am trezit cu mîncărime de piele. Era un purice, aşteptasem să termine. N-am mai putut, am aprins lumina. Norul de ploşniţe a umplut pereţii. N-am mai văzut ploşniţe pînă atunci. Dormeam cu lumina aprinsă. Am luat-o pe Povera în braţe, încercănată, speriată, am dus-o în oraş. Varul feţei Poverei. Am mîncat o ciorbă de burtă. Combaterea ploşniţelor este o problemă extrem de importantă pentru locatarii imobilelor vechi. Ploşniţele trăiesc în cuiburi.

Am cumpărat patru lighene şi soluţie. Se muiau picioarele patului. Au trecut zilele. Povera în cămaşa de noapte înflorată. Gîzele ne priveau hulpave. Flămînzite. Trei luni a ţinut mîncărimea pielii. Cred că erau tare înfometate, Carson, mi-a spus Povera. N-am reuşit să înţeleg dacă le compătimea pe bietele gîze sau pe mine. Îşi luase papagalul şi vioara. Făceam focul, ascultam melodii melancolice; babele băteau în pereţi, şopteam pînă noaptea tîrziu. Ne-am împrietenit cu ploşniţele. Cî… î… tee… vaaa… gî… îze, mi-a spus bîlbîita. Ne plimbam pe aleile parcului. Povera mă lua de mînă în cele mai neaşteptate momente, îmi alunga gîndurile. Am cîntat la vioară. Am apăsat prea tare şi am rupt o strună. Ce-o să facem noi de-acuma încolo, Carson? O să căutăm altă gazdă. În ochi îi sticlea bucuria. Mă gîndeam cu satisfacţie la ziua mutării. În centrul oraşului era un perete plin cu adrese de camere de închiriat. După aceea o să stăm liniştiţi pînă se termină banii şi o să scriem după alţii?

Meşterul croitor ne cerea să venim la ore în cămăşi albe, călcate. Eram singurul ochelarist. Mă simpatiza. Ai mutră de croitor adevărat, dragă Carson, primul croitor din întreaga şleahtă. Du-te la bătrînul Haus, o să-i ajungi pe nepricepuţi din urmă. Liber atîtea ore, nu mă interesa ziua de mîine. Pînă mîine erau minute multe. Întins pe iarbă, mîncam corn cu cremvurşti. Pe buza de sus rămînea o năclăială verde de grăsime cu muştar.

De-abia după zece zile i-a venit rîndul domnului Haus la crematoriu. Întins pe o targă ce semăna cu scîndura noastră de călcat rufe, palid, învelit cu un cearşaf alb ştampilat, aştepta liniştit la coadă. Am fost de două ori. Haus, fotograful amator, al cartierului nostru. Locuia la parter. Hainele pătate cu soluţii de developare şi fixare. Haus cel care băga porcul în bucătărie, cînd afară era furtună. Îl fugărea prin curte, îl apuca de urechi, îl trăgea după el în casa scărilor.

Să mergem, Carson, mi-a spus tata.

Nu mi-a plăcut să-l ştiu pe domnul Haus aşteptîndu-şi zece zile rîndul la crematoriu. Ceremonia a fost organizată de asociaţia fotografilor amatori din Urbe. Banii s-au obţinut din vînzarea aparaturii fotografice. Cînd l-am văzut din nou, era primul. Coada la fel de lungă. L-au aşezat pe grătare, au închis uşa. Funcţionează cu gaz, i-am spus Poverei atoateştiutor. Drumul pînă la cimitir – pe ploaie. Domnul Haus ajunsese cenuşă, se odihnea într-o urnă de marmură.

Ce faci aici, Carson? Mănînc, domnule Ieremia Aaron. I-am arătat cremvurştul aproape întreg. Ducea măgarul la plantaţia de tutun. N-ai şcoală, Carson? Astăzi nu, domnule Aaron. O s-o întrebe pe Povera. Se încetinise trecerea orelor. Timpul, greoi, umed. Trebuia s-o previn. Măgarul l-a tras între sălcii.

Am luat ochelarii în mînă. I-am cîntărit. Îmi amorţea nasul. Vedeam lumea din spatele gemuleţelor de sticlă.

Semeni cu un savant, Carson, mi-a spus Povera.

Ai mutră de croitor, dragă Carson.

Ai patru ochi, Carsone, strigau copiii cartierului.

Mîncam kilometri de felii de pîine cu untură. Nu-mi păsa. Vedeam bine. Ca să plătesc într-un fel darul acela, surzisem cu bună ştiinţă.

Pornesc în căutarea unei gazde, Povera. Bine, Carson. O să mă întorc doar cînd o găsesc. Bine, Carson. Pe masă aveam un coş din împletitură de paie de orez, în care aranjasem trei lămîi, două mere, un pumn de nuci, o sută grame de fondante. Ia un măr, Carson. Zidarii au omorît şoricelul domnului Haus, avea o gaură, cît două degetare, în perete.

O zi deloc rece, Carson. Noi am făcut focul, domnule Haus. Povestea cu focul e o întîmplare de pe vremea cînd eram sătul, băiete. Am găsit şase clienţi. Sub becul aparatului de mărit e zăpuşeală, o să te învăţ în seara asta tehnologia pozelor color. O să scoţi detalii sugestive, nene Haus? Pentru banii dumneavoastră, domnilor, vă voi oferi adevărul frumos colorat, bun de ascuns în albumul de familie. Băiete, meseria ar fi, ca să zic aşa, un fel de brăţară de aur. Eu am vrut să fiu frizer, am ajuns ce se vede. Asta-i tot o meserie legată de scaun, fixă. M-am gîndit să intru la o şcoală profesională. Astăzi o să scoatem portretul ăla al tău.

În mod deosebit ţineam la domnul Haus ca la cel de-al doilea tată al meu. El mi-a enunţat principiul de bază al existenţei oamenilor din Urbe: Locuitorii acestei aşezări, dragă băiete, se cred un fel de buric divin al planetei.    

Hirotonisirea trebuia să aibă loc în zece ianuarie. Două zile am lucrat la săpat şanţuri pentru o fundaţie. Noua gazdă locuia pe o stradă cu nume frumos. Maurice Cachin, 1 bis. În spatele poştei. O poartă de lemn, cu coridor cu viţă-de-vie. Clădire – vagon. N-avem vreme de aşteptat, doamnă Szolnok, ne putem muta într-o jumătate de oră. Preţul e cam piperat, domnule Carson. Vă plătesc înainte pe o lună. Cîinele Nelson era un brac german lucios. Sînt o fiinţă delicată şi educată, Carson, dacă ai gînduri bune. După ce am sunat l-am mîngîiat pe cap. Doamna Szolnok era văduvă. Te-am primit în gazdă, domnule Carson, deoarece i-ai plăcut lui Nelson. Ne-am mutat în seara aceea. Sobă cu gaz. Nelson simte oamenii buni, domnule Carson, are un instinct aparte. Am serbat mutarea cu două sticle de vin. Să nu vă aduc nimic din oraş, doamnă? Nu, mulţumesc, eu mi-am făcut cumpărăturile.

Carson, trezeşte-te, vino să vezi. Doamna Szolnok îi citea lui Nelson dintr-o carte de poveşti. Brackul era cu capul culcat în poala doamnei Szolnok, lîngă cutia cu bomboane de ciocolată a doamnei Szolnok.

Povera mergea zilnic la piaţă. Nelson o aştepta în faţa porţii. Se ridică pînă la urechea dreaptă, mi-o ronţăie, e un fel de salut.

Domnul Haus îmi apare în somn. Meseria e un fel de brăţară de aur, Carson. Se apropie Hirotonisirea. Povera nu ştie nimic. M-am întors acasă după miezul nopţii. Povera era trează, se uita pe fereastră. Să-ţi pun de mîncare… Am băut cam mult astăzi. Nu-i nimic, Carson. Cum, doamnă Povera, chiar nimic? Măcar o mustrare, o observaţie mică; domnule Carson, vreau să-ţi vorbesc numai dumitale. Cînd te-am primit în casă nu te-am crezut beţivan, dacă se mai repetă mă văd nevoită să-ţi restitui suma pentru chirie. N-o să se mai repete, doamnă Szolnok.

În termeni juridici ni se spunea concubini.

Ai întîrziat, catolicule, te-am aşteptat cu piesele aşezate cîteva ceasuri. Ia loc, Thacker. Preoţii protestanţi au marea ştiinţă de a apărea numai în momentele în care nu simţi nevoia să-i vezi.

Hotărîsem să termin, eram distant, pregăteam fuga. Povera spunea că aşa arată oamenii serioşi, cei care au familie. Îţi stă bine cu probleme, Carson. Banii erau pe sfîrşite. Un om trebuie să mănînce, Povera. Aşa-i cînd nu mănînci, ţi se face foame. Ca să mănînce trebuie să aibă bani, pentru asta îi trebuie o meserie, să ştie face ceva, să găsească de lucru undeva, noi trăim din banii lui Ieremia Aaron de aproape două luni de zile. Vrei să scriu după alţi bani, Carson? Nu, o să caut de lucru, o să cîştig, soţul îşi întreţine soţia. Povera roşea de plăcere.

Sîntem într-o seară de vineri. Aş fi vrut să-mi rămînă timp pentru a revizui cele scrise. Vinerea îmi pregătesc cuvîntarea de duminică. Sîmbătă o spun în faţa oglinzii, închid ochii, repet mecanic cuvintele, gesturile, nu strigă nimeni la mine, dacă greşesc o iau de la capăt sau mă fac a nu observa poticnirea sau tuşesc lung, uneori mă bucur, alteori mă opresc, reiau textul şi mă găndesc la altceva.

Carson, de-acuma ai învăţat lecţia pe de rost. Eu nu mă tem de vizigoţi. Ţi-e frică de vizigoţi, ei nu există numai în manualele de istorie.

Nu eşti atent, te uiţi la tavan, unde am ajuns cu cititul, Carson? Continuă. Carson ştie lecţiile pe de rost, e deştept foc. Un cap pătrat. În pauza asta, Povera nu te-a scos la plimbare. Ai rămas singur, ai stat de vorbă cu banca. Te înţelegi cu lemnele, băiete. Dacă n-o saluţi la sosire, se întristează.

Cu un cap pătrat, nu vrea să stea nici un băiat în bancă.

Mai sînt unsprezece zile pînă la Hirotonisire. O să fugi după ce vei desface sticla de şampanie a anului nou. Ai putea să laşi scrisoare de adio sub pomul de iarnă: Dragă doamnă Szolnok, împrejurări triste şi neprevăzute mă fac să plec din casa dumneavoastră, unde am găsit vorbă bună şi ospitalitate; am inima îndoită, mă caută remuşcările, explicaţi Poverei neaşteptata şi lunga mea absenţă, pînă o veţi preda domnului Ieremia Aaron, strada Interalianţei 11, ţineţi-o de vorbă, dacă se poate zile întregi.

Al dumneavoastră nevrednic T.S.D. Carson

 

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: