Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 212-213

Giusina, cămila de București (fragment)

Reach content for Google search „giusina camila de bucuresti”, „andreea micu”



Giusina nu este o cămilă ca oricare alta. Ea locuiește în Marele Orient și lucrează pentru Marele Șeic, un motan arătos și fandosit care își ocupă timpul cu petreceri și colecționează diamante. Iar Struzl von Strudel, soțul Giusinei, este un struț încântător, cel mai mare specialist în ștrudele din lume, Cofetar-șef al Marelui Șeic. Dar povestea de dragoste a cămilei și a struțului, condimentată cu aventurile împiedicatului Caspartu, fiul acestora, ia o întorsătură neașteptată când Struzl von Strudel este răpit de o bandă de răufăcători care promit să îl ducă în cel mai bogat oraș al lumii.

Care este însă orașul cel mai bogat al lumii? București, desigur, pentru că doar acolo câinii umblă cu covrigi în coadă.

 

Capitolul 5 
În care Giusina și Caspartu ajung în București

 

(…) Giusina era nedumerită. Cinci mijloace de transport ca să ajungă la Grădina Zoologică? În viața ei nu mai mersese nici cu metroul, nici cu tramvaiul, nici cu autobuzul, darămite să le încerce pe toate într-o singură zi! Într-adevăr, Bucureștiul era un oraș-minune!

Dar când Giusina a ieșit din aeroport, îndreptându-se spre stradă, priveliștea ce se întindea în fața ei a lăsat-o fără grai. Orașul era ticsit de mașini, de toate formele, culorile și mărimile. Mai ciudat însă era că niciuna dintre ele nu părea să se miște. Toate stăteau blocate, așezate una lângă alta, de parcă ar fi fost statui. Din vreme în vreme, se puneau în mișcare, într-un ritm lent, adormitor. Nu mai era loc nici să arunci un ac.

Giusina era fascinată. Șirul interminabil de autoturisme a dus-o imediat cu gândul la caravanele deșertului. Dar în deșert nu văzuse nicicând atâtea cămile înșirate într-o singură călătorie. Însemna că locuitorii acestui oraș erau, într-adevăr, bogați, dacă își permiteau să călătorească mereu în mașini. Cine știe ce lucruri de preț se ascundeau prin portbagaje? Și în ce destinații importante trebuiau să ajungă cu mașinile lor! De-ar fi văzut Marele Șeic cum stătea treaba prin București, ar fi rămas și el cu gura căscată.

Caspartu, entuziasmat și el de aventură, a făcut semn unui taxi oprit în parcarea aeroportului.

– Ne primiți în mașina dumneavoastră? a întrebat cămila, în timp ce Caspartu se instalase deja comod pe bancheta din spate. Dorim să ajungem la Grădina Zoologică.

– Desigur! i-a poftit taximetristul, lovind cu palmele volanul, în ritmul unei melodii asemănătoare cu cele ascultate de Marele Șeic la petrecerile sale orientale. Dar vă previn, trebuie să vă țineți bine. Drumul este… ca în București!

Și, zicând acestea, șoferul de taxi a băgat mașina în viteză cu un huruit asurzitor, făcându-și loc șmecherește într-o coloană interminabilă de mașini. Când coloana a pornit la semnalul verde al semaforului, toate mașinile au început să gonească într-o cursă mai ceva ca cele peste dunele deșertului. Claxoanele vuiau, camioanele le luau fața automobilelor mai mici, iar șoferii se agitau la volane, privind amenințător, când în stânga, când în dreapta. Șoferul de taxi nu era nici el mai prejos. El accelera pe șosea, pentru ca, doar peste câteva secunde, să frâneze brusc la vreo curbă ori la apariția unui pieton neașteptat pe zebră. De fiecare dată când era depășit, dădea cu pumnul în volan și încerca să ajungă din nou primul în coloana de mașini. Stânga, dreapta, marșarier, depășire prin cartier. Și iar stânga, și iar dreapta, înc-o curbă, înc-un hop! În timpul acesta, Giusina și Caspartu se țineau cu greu de maneta de siguranță, încercând să își țină echilibrul fără să iasă prin parbriz (pentru că centurile de siguranță nu funcționau!).

– Mamă, sunt atât de încântat! Cred că nici în parcurile de distracții nu sunt trenulețele atât de palpitante ca acest taxi! Mai vreau ! Să mă mai duci! a spus Caspartu, râzând când o frână îl lipește brutal de portieră.

– Domnule taximetrist, așa e mereu pe drumurile din București? l-a întrebat Giusina pe șoferul vitezoman.

– Doamnă, da, așa e în fiecare zi. Se numește TRAFIC, a răspuns acesta, în timp ce dădea sonorul radioului mai tare.

– Minunat! a zis Giusina, mulțumită că, în București, Caspartu avea să se simtă mereu ca într-un film de acțiune cu curse de mașini.


Citește și Giusina, cămila de București (fragment) (I)

 


Taxiul ajunsese între timp în stația de autobuz. De aici, cămila și struțo-cămila urmau să meargă mai departe către Grădina Zoologică.

Stația era plină ochi de călători, nerăbdători să se urce în autobuzul care tocmai sosise. Cei doi vizitatori s-au lăsat împinși înăuntru, aproape sufocându-se din pricina înghesuielii. Treptat, călătorii și-au găsit câte un loc pe scaun, iar cei rămași în picioare și-au putut întinde în voie oasele. Asta însă doar până la următoarea stație, când noii doritori de aventuri pe străzile orașului s-au aventurat în interior, umplând autobuzul până la refuz.

– E ca și cum aș fi din nou în mijlocul deșertului, i-a șoptit Giusina lui Caspartu. A închis ochii, pentru că aerul era irespirabil. Se încălzise totul în jur, iar pe nas parcă îi intra foc. Oooo! Caravanele cu cămile plecate în călătorii! Oooo! Dulci amintiri! Sufocarea aceea plăcută pe care numai în deșert o simțeai. Ba nu! O simțeai și într-un autobuz, în București!

– Mămico, așa transpirai și tu în timpul călătoriilor prin deșert, când transportai cufere cu bogății pentru Marele Șeic din deșert? a întrebat-o Caspartu.

– Da, iubitul meu, da, a zis Giusina, în timp ce o picătură de sudoare îi curgea între sprâncene. Știu că nu te-am luat cu mine niciodată până acum într-o astfel de călătorie. Ești încă mic, iar deșertul e plin de pericole. Dar, iată, e suficient să ne suim într-un autobuz și e ca și cum am fi amândoi în deșert! Căldură, nădușeală, senzație de leșin. Dar fără alte pericole.

– Așa e, a chicotit Caspartu, coborând sprinten din autobuz. Acum este rândul tramvaiului! Oare ce surprize ne mai așteaptă aici?

Curiozitatea lui Caspartu a fost imediat satisfăcută. Pentru că, deși aveau doar 3 km de parcurs, tramvaiul, cu antenele sale legate de un fir ciudat, se mișca asemenea unei cămile prin deșert. Se unduia la curbe, țârâia din toate încheieturile, tremura la opriri și zăngănea când pleca de pe loc. Era atât de diferit de taxiul cel îndrăzneț. Dar la fel de plăcut. Pentru că, după toată agitația, era nevoie și de un pic de calm. Giusina a început să moțăie în picioare. Încă puțin și urma întâlnirea cu struțul inimii sale.

– Mamă, mă simt atât de bine în tramvai! E ca și cum aș dansa vals cu tata! Oare cum știe tramvaiul să se miște ca într-un vals vienez? a întrebat Caspartu fascinat.

– Dragul meu, doar suntem în București! Nimic nu trebuie să te mai mire, i-a răspuns Giusina, pregătită să descopere minunățiile următorului mijloc de transport aflat pe harta lor.

Metroul. Celebrul metrou. Giusina auzise multe legende despre el, pentru că în Marele Orient nu exista niciunul. Știa că în cele mai bogate țări europene, metrourile erau cel mai rapid mijloc de transport al orașelor. O fascina viteza cu care mergeau pe sub pământ, nevăzute de călătorii de la suprafață. Și iat-o acum, chiar la gura de metrou, coborând cu nerăbdare scările rulante, atentă să nu se rostogolească. Iar stația de metrou, o splendoare! Din micile magazine înghesuite unul într-altul ieșeau aburi de plăcinte (poate și ștrudele?), prăjituri și cărnuri fripte. Violoniști concentrați pe arcuș se mișcau frenetic, uluindu-i pe călătorii grăbiți cu armonia muzicii. Iar o doamnă cu o voce impunătoare se auzea când de pe un peron, când de pe altul, îndrumându-i pe călători să aleagă metroul potrivit: „Atenție se închid ușile! Urmează stația …”.

– Probabil e șefa metrourilor și toți ascultă de ea! și-a zis Giusina, uimită de universul subteran ce se întindea în fața ochilor săi.

– Hai să ne urcăm în metrou! a trezit-o Caspartu din visare, indicându-i un panou pe care se vedea scrisă stația „Grădina Zoologică”.

Cămila a pășit cu grație în metrou, atentă să nu își prindă coada în ușile automate. Iar când șarpele subteran și-a început drumul sub pământ, unduindu-se în ritmul șinelor, Giusina a rămas de-a dreptul cu gura căscată.

– Ciudat! Nimeni nu pare mirat de minunea asta, a șoptit și Caspartu, privind călătorii care își vedeau în continuare de treburi: unii citeau, alții apăsau insistent cu degetul pe niște ecrane mici, holbându-se la literele mici din ele, iar restul moțăiau pe scaune, nepăsători. Singurul călător care i-a atras atenția era unul mai vârstnic, care încerca să îndese într-o plasă colorată capul unei găini. O găină vie, se pare, pentru că tot încerca să își scoată creasta afară, în căutarea unei guri de aer.

– Nu vă supărați, l-a întrebat Giusina pe proprietarul găinii. Mergeți la grădina zoologică?

– Nu, nu, cucoană. Merg acasă, i-a răspuns acesta, zbătându-se în continuare să vâre găina la locul ei.

Dar nu mai era timp de alte întrebări. Metroul rapid ca un fulger ajunsese deja la destinație. Atenție, se deschideau ușile, iar Giusina și Caspartu se îndreptau deja spre rastelul de biciclete de la suprafață. Încă un kilometru până la Grădina Zoologică.

Împinși de dorința de a-l întâlni cât mai repede pe Struzl van Strudel, cei doi pedalau ca vântul și ca gândul. Aerul curat le inunda nările. Răcoarea le pătrundea prin blană și pene. Roțile tresăltau la întâlnirea cu gropile și ridicăturile din asfalt. Dar acesta nu era un deranj, nicicum! Ba dimpotrivă, cei doi aventurieri își aminteau de dunele deșertului. O bucurie!

 

Fragment din volumul „Giusina, cămila de București” de Andreea Micu, ilustraţii de Bajko Attila, Editura Baroque Books & Arts, 2019

 

Susține Literomania

Despre autor

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.