Avanpremieră

Greva păcătoșilor (fragment)

– Ai făcut ce-ai făcut, îi zise Sahib lui Jalal, și tot ai intrat peste Zamira.

– Iertare, preacinstite, dar așa mi-a cerut Bilha.

Iar Bilha, privind la Sahib:

– Te pomenești c-oi fi gelos!

Simha dădu să se bage și ea, însă Sahib i-o tăie:

– Cu tine o să am ceva de vorbit! Cum se simte ebionita?

Fierbințeala îi mai trecuse, dar nu de tot. Simha și Bilha o spălaseră, trăseseră basti afară și nu păstraseră decât intestinul vârât în stomac. Urina se limpezise și cursese din belșug, ceea ce era un semn bun, dar, după ce scoseseră încă o bucată de săgeată din rană, febra crescuse din nou.

– A mai rămas ceva înăuntru, zise Simha, de acolo face febră.

– Mare e puterea lui Allah! își plesni Jalal palmele. Simha e doar un copil (și nici măcar nu-i băiat!), dar zici că e tabib în toată regula…

– Dacă era băiat, poate că nu mai vorbea atât, se burzului Sahib, aplecându-se asupra Zamirei.

Chipul i se dezumflase, iar Sahib simți un tremur în inimă: oare cât de mari i-or fi ochii? se trezi el că se întrebă. Deodată, o boare ciudată stârni rotocoale în fumul de muștar din odaie, iar Zamira suflă mai iute și scoase mâna de sub pătură – avea degete lungi și subțiri. Fir-ar să fie, e o bolnavă ca oricare alta, își zise Sahib, întorcând privirea spre Bilha, de parc-ar fi căutat o scăpare. De câți ani sunt cu Bilha? Câte mii de parasange am mers prin lume cu ea? Domnul, dacă există, mi-a oferit cel mai mare dar când mi-a trimis-o. Îi zâmbi. Bilha îi zâmbi și ea, iar el simți că se înduioșează. Îmbătrânesc, își zise, uită-te la mine, mă tulbur din orice… Dădu s-o examineze pe Zamira ca un tabib ce era, numai că nu se putu abține să nu stăruie cu privirea asupra genelor ei lungi și a gurii întredeschise: dinții îi erau albi precum perlele, iar dincolo de dinți, îi trecu lui Sahib prin minte un gând neliniștitor, era cerul gurii, nevăzut, ascuns, așteptând.

Din nou se iscă boarea aceea stranie. Mai bine nu-i mai privesc chipul, își zise Sahib, dar în clipa aceea ebionita întredeschise ochii. Sunt triști, crezu el, dar se dezmetici, dându-și seama că tânăra n-avea cum să fie veselă sau mâhnită: ea nu putea să vadă nimic, doar ieșea și se cufunda în somnul născut din boală și din prafurile pe care el însuși, Sahib, i le vâra în trup.

Ce scria în Samhita despre întâlnirile dintre medici și pacientele zguduitor de frumoase? În primul rând, medicii n-aveau voie să se lase pradă emoțiilor, dar dacă pacientele, totuși, erau din cale-afară de bine croite, medicii erau îndemnați să le găsească cusururi, ceea ce nu trebuia să fie prea greu, căci exercițiul examinării bolnavilor se solda cu o putere de înțelegere a formelor trupești care altora le era refuzată. De pildă, la o privire atentă, Zamira avea sânii prea mari și gambele prea subțiri, ca să nu mai vorbim de șoldurile cam lătărețe; cât despre chip, ah, chipul acela, cu ochi mari, cu trăsături precise, cu bărbie pătrată și cu frunte înaltă – chipul acela nu putea să se alcătuiască astfel decât în jurul unui suflet meschin, practic, ba chiar înclinat spre negoț.
Ce altceva mai scria în poem? Mai scria că legătura nepotrivită dintre medic și o bolnavă frumoasă tulbura vindecarea, asta când nu tulbura, de-a dreptul, curgerea clipelor, lucru pe care lui Sahib i-l adeverise și maestrul Yogendra, prin viu grai. Asemenea necazuri se petreceau fiindcă medicul era silit, prin natura lucrurilor, să-și atingă pacienta, să-i vorbească și s-o descoasă, aceasta fiind esența artei îngrijirii bolnavilor, drept care femeia își deschidea sufletul, spunea de toate și se lăsa în puterea lui, nepricepând că felul lui de a fi era o trebuință firească, ba chiar imaginându-și că poziția ei de supusă, dată de boală, era totuna cu afecțiunea, făcând- o să-și imagineze cine știe ce miracole, din cele ce iau naștere între bărbați și femei, în plină sănătate. Cu alte cuvinte, femeia nu-și dădea seama că însăși situația ei nefericită o dădea pe mâna lecuitorului, oferindu-i explicații pe care, altminteri, nu le împărtășea nici bărbatului ei. „Ea o să creadă că-i dragoste, căci boala dă alt înțeles vorbelor, din pricina compasiunii lui,“ zicea Yogendra, „dar tu, dragul meu Barzillai, să nu încurajezi așa ceva, nu care cumva să rupi balamalele puse de zei între oameni. Dacă vezi, însă, că puterea frumuseții e prea mare, iată ce ai de făcut: închipuiește-ți-o că sforăie, că se screme în latrină, că bârfește, că se scobește în nas sau că dă gaze pe jos, căci nici măcar femeia cea mai frumoasă nu e ferită de fiziologie.“

Mai bine nu mă mai gândesc deloc la ea, își zise Sahib, neîndrăznind să și-o închipuie pe ebionită chircită deasupra haznalei. Să uit c-o cheamă Zamira, să nu mă gândesc c-o să-i vorbesc sau c-o
s-o întâlnesc într-un loc unde-o să fim doar noi doi – asta trebuie să fac, căci sunt în stare să mă îndrăgostesc doar dacă visez prea mult la ea sau dacă-i pun în gură cuvinte, care nici n-au cum
să-i treacă prin cap. Dar mintea îl luă pe sus. Îi veni să-i treacă mâna prin păr, să-i aranjeze șuvițele, iar în suflet i se învălmășiră imagini ce-i dădeau viață: e din Hadramaut, a plecat de acasă cu caravana, a scăpat de tâlhari, s-a chinuit într-un ascunziș și a auzit de bărbatul care urcă pe Nanga Parbat…

– Ia s-o mai consultăm, zise, dând la o parte cearșaful ce o acoperea.

Coapsa era încă umflată, iar rana din care Bilha și Simha scoseseră bucata de săgeată lăsa să se scurgă un puroi cenușiu, gros. Sahib îl luă pe deget, văzu că-i lipicios, îl mirosi, îl gustă.

– Ai dreptate, isteațo! De aici vine fierbințeala, îi spuse fiică-sii. Ia dă-mi o sondă moale!

Simha se repezi să-i aducă oala cu sonde, pusă la fiert într-un colț.

– Ține-i coapsa ridicată, fără s-o miști, îi zise Sahib lui Jalal, trăgând de piciorul Zamirei într-o parte și-n sus, de parcă tânăra s-ar fi împreunat pe jumătate. Iar tu dă-mi suvasti yantra! îi ceru Simhei.

Suvasti yantra semăna cu o pară și era făcută dintr-o vezică de bou, prevăzută la capăt cu un oscior de rândunică, scobit pe dinăuntru. Sahib depărtă marginile plăgii. Zamira mormăi, dând
să-și retragă piciorul, și din nou se simți boarea aceea care de acum părea că răcorește odaia.

– Pulbere de mac în nări, se uită Sahib la Bilha, dar ebionita începu să se zvârcolească. Jalal, ți-am zis s-o ții bine!

– Ebioniții obișnuiesc să bea vin, zise Bilha. De-aia n-o ia somnul.

– Nu e de la băutură, clătină Sahib din cap. O doare… Ține-o și de șolduri, Jalal! Simha, hai, ia tu suvasti yantra și dă-i drumul.

Bilha își drese glasul, însă nu zise nimic. S-a supărat mami că lucrez prea aproape de părțile femeiești, își spuse Simha, înghițind în sec și se căzni să vâre osciorul în rană. Osciorul lunecă înăuntru, păru să se proptească în ceva, dar Simha îl răsuci și pătrunse adânc. Un val de puroi bufni, revărsându-se pe pielea de bivoliță ce acoperea piedestalul. Noroc că nu-i sânge, se gândi Simha, simțind c-o trec toate apele. Strânse vezica de bou, aerul pătrunse în rană, gâlgâind, și un nou val de puroi ieși pe lângă oscior, răspândind o duhoare ce te pișca în nări.

– Gata, lasă-mă pe mine! zise Sahib și, vârând capul între picioarele Zamirei, scoase vezica de pe oscior, puse buzele în jurul osciorului și supse. Apoi scuipă pe jos o gură de puroi și potrivi suvasti yantra la loc pe oscior.

Femeia icni.

– Macul! o rugă Sahib pe Bilha și împinse brusc osciorul, mai adânc.

Curse sânge, iar Sahib blestemă, căci încă nu simțea vârful săgeții.

– A dispărut, nenorocitul! Se plimbă prin carnea femeii, așa cum face orice corp străin… Ei, ce facem acum, Simha?

– Îi pui în rană pâine mucegăită? Îi pui miere? Îi pui și una, și alta.

– Tu ce alegi?

Simha aduse pâine mucegăită, o frământă în cocoloașe mici și le îndesă în rană, una câte una, cu ajutorul unei sonde înguste, din argint, cu tălpică în capăt. Luă apoi suvasti yantra, umplu vezica de bou cu miere și cu vin de curmale, și-o strânse cu putere, împingând clisa dulceagă înăuntru.

– Panseaz-o, isteațo! zise Sahib. Să știi că, dacă n-o operăm, moare… Ți-am spus de Rajiv, chirurgul din Pataliputra, care și-a tăiat un deget de la picior, după ce a pierdut un pacient sărac, pe care nu-l știa nimeni?

 

Despre autor

Florin Chirculescu

Florin Chirculescu

Florin CHIRCULESCU (de profesie medic chirurg) s-a născut la București pe 26 martie 1960. A debutat cu proză scurtă în anul 1993, în revista sf JSF. A câștigat Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995, după care Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul „Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine”, tipărit la aceeași editură. De-a lungul anilor, au urmat alte distincții. A colaborat cu reviste de specialitate, unde a publicat nuvele și povestiri, și a fost redactor-șef al revistei „Nautilus”. Cu pseudonimul Sebastian A. Corn a semnat volumele: „2484 Quirinal Ave” (Nemira, 1996), „Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine” (Nemira, 1998), „Cel mai înalt turn din Babylon” (Nemira, 2002), „Imperiul Marelui Graal” (Nemira, 2006), câștigător al Premiului Vladimir Colin în 2006, „Vindecătorul” (Cartea Românească, 2008), „Skipper de interzonă” (Millenium, 2012), „Ne vom întoarce în Muribecca” (Nemira, 2014), „Iovik” (Millenium, 2014), „Eucronoza și alte nuvele” (Millenium, 2017). „Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu” este prima operă de ficțiune pe care o semnează cu numele său real.

Scrie un comentariu