Atelier Nr. 150

Guillaume Apollinaire (II)

Literomania vă propune două eseuri – semnate de Octavian Soviany – consacrate poeților din care a tradus de-a lungul timpului. În acest număr, puteți citi a doua parte a eseului dedicat lui Guillaume Apollinaire. (Literomania)

 

Guillaume Apollinaire
II

Un alt principiu fundamental care stă la baza poeziei moderne, alături de cel al „fanteziei dictatoriale” – arăta tot Friedrich – este acela al disonanţei, care se manifestă în planuri multiple: la nivelul eului liric, între poem şi elementele lui componente precum şi între aceste elemente, între poem şi titlul său (Apollinaire nefiind tocmai inocent nici în această privinţă!). În „Alcooluri”, trăirile contradictorii ale eului sunt lesne de trecut în revistă şi nu am pretenţia la o inventariere exhaustivă. Fervoarea religioasă (Dumnezeu ştie cât de sinceră!) şi cârteala faţă de dogme care merge uneori până  aproape de blasfemie. Femeia adulată şi detestată în acelaşi timp (ca în „Cântarea celui rău-iubit”). Exploziile de vitalitate (o vitalitate problematică totuşi, de vreme  pare să aibă nevoie aproape tot timpul de stimulente) şi căderile de energie vitală, concretizate în crize apăsătoare de melancolie. „Foamea de real” şi voluptăţile de cititor înrăit. Dispoziţiile elegiace alternând cu năstruşniciile. Toate par să-i aparţină unui om „cu o mie de suflete”, astfel încât ajungi să te întrebi în cele din urmă (întrebare de altfel perfect inutilă) sub care dintre aceste măşti se ascunde adevăratul Apollinaire, iar răspunsul nu poate fi decât că sub toate. Nu scria oare Gide în „Fructele pământului”: „Nathanael, nu-l căuta pe Dumnezeu altundeva decât pretutindeni”?

Principiul disonanţei are însă în cazul lui Apollinaire consecinţe mult mai importante la nivelul textului poetic, care e alcătuit din secvenţe între care nu există adesea legături logice aparente, iar această căutată incoerenţă se realizează prin două mijloace esenţiale, prezente în câteva dintre marile poeme din cuprinsul volumului („Zonă”, „Cântarea celui rău-iubit”, „Tâlharul”, „Schivnicul”): alternarea persoanei I cu persoana a II-a şi trecerea permanentă  a formelor verbale de la prezent la trecut şi invers. Dar Apollinaire nu se opreşte aici atunci când e vorba de dinamitarea sintaxei  tradiţionale a poemului, care capătă tot mai mult în „Alcooluri” aspectul unui mozaic între ale cărui piese se creează mai degrabă tensiuni decât consonanţe. Astfel poetul trece cu nonşalanţă, în cadrul aceluiaşi text, de la secvenţele rimate şi de la solemnitatea alexandrinului la versul alb, sare cu o dexteritate de acrobat dintr-un registru stilistic în altul, alternează expresiile colocviale cu neologismele rare şi cu termenii erudiţi.

Acest fragmentarism este dus cel mai departe în „Vâlvătaia” şi în „Logodne”, despre care e greu de spus dacă sunt poeme în sine sau cicluri de poeme, căci reţeta textului secvenţional este dusă acum până la ultimele ei consecinţe. Astfel în „Vâlvătaia” nu mai intervin, ca în „Cântarea celui rău-iubit” sau în „Emigrantul din Landor Road”, doar schimbările de ton şi registru: poetul adoptă o structură discontinuă, alcătuită  din trei părţi, clar delimitate, iar versurile şi strofele regulate alternează cu versurile libere, rimate sau nu. Cât despre „Logodne”, acestea au caracterul unui veritabil colaj, incluzând în cele nouă secvenţe ale lor (după cum ne încredinţează comentatorii) versuri preluate din poeme mai vechi precum şi din două manuscrise intitulate „Les paroles étoiles”, respectiv „Le Pyrée”. Şi totuşi (adresându-i-se lui Madeleine Pagès) poetul socotea că acest ansamblu, atât de eterogen şi de discontinuu la prima vedere, este „cel mai nou, cel mai liric, cel mai profund”, anticipând (am adăuga noi) formula poemelor vizionare din „Caligrame”.

„Noua sintaxă” preconizată de Apollinaire include, fireşte, şi renunţarea la semnele de punctuaţie. Şi totuşi, nu poetul „Alcoolurilor” a fost, aşa cum se afirmă de obicei, primul care a avut o asemenea iniţiativă, cel puţin în contextul poeziei franceze. Ideea de a renunţa la punctuaţia tradiţională i-a venit de fapt lui Apollinaire după ce a asistat la o lectură a lui Blaise Cendrars (cel care o făcuse înaintea lui), iar paternitatea care i se atribuie în această privinţă este rezultatul întâmplării, determinată, pur şi simplu, de faptul că „Alcoolurile” au apărut înaintea cărţii lui Cendrars „Proza Transsiberianului”.

Importantă nu este însă paternitatea procedeului (chestiunea priorităţii este întotdeauna discutabilă), ci faptul că el se integrează organic în structura poeticii lui Apollinaire. În absenţa semnelor de punctuaţie, textele lui capătă o anumită fluiditate caracteristică, contrabalansând oarecum rupturile sintactice şi semantice care intervin la tot pasul și generând, în acelaşi timp, ambiguităţi care fac posibile mai multe chei de lectură. Şi s-ar mai putea spune şi că prin suprimarea semnelor de punctuaţie Apollinaire a împins principiul simbolist al muzicalităţii până la ultimele lui consecinţe.

În ceea ce priveşte titlul volumului, trebuie făcută precizarea că el a trecut, de-a lungul timpului, prin mai multe metamorfoze. În 1904 poetul anunţa apariţia unei plachete intitulate „Vântul Rinului”, patru ani mai târziu Gustave Kahn vorbea despre apropiata reunire a poemelor lui Apollinaire sub titlul „Romanul celui rău-iubit”, în sfârşit, în 1910 poetul se decide pentru „Eau-de-vie” („Rachiu”), care va fi transformat în „Alcooluri” doar pe ultima sută de metri. În opinia lui Jean-Michel Maulpoix titlul se justifică prin referinţele explicite care se fac la alcool şi la efectele lui în poeme ca „Zonă” sau „Vendemiar”, prin evocarea frecventă a cârciumilor, tavernelor, cafenelelor sau a viilor renane, prin imaginile care se referă la sete sau la actul de a bea, dar mai ales prin faptul că în imaginarul lui Apollinaire alcoolul se identifică în cele din urmă cu viaţa. În „Zonă” se afirmă cât de poate de limpede: „Şi tu bei acest spirt bei chiar viaţa ta care/ Ţi se varsă pe gât ca rachiul de tare” („Vendemiar”). Combustiile alcoolice au aşadar rolul de a stimula procesele vitale şi de a genera gigantizarea personajului liric, care capătă aspectul uriaşului însetat, a unui Setilă în variantă pariziană: „Ascultaţi-mă eu sunt gâtlejul Parisului/Şi o să beau iar dacă am chef tot Universul” („Vendemiar”). Acelaşi proces de gigantizare generează autobiografiile fabuloase din poeme ca „Merlin şi bătrâna”, „Tâlharul” şi „Schivnicul”, care au ca temă condiţia poetului, personaj investit  de Apollinaire cu calităţi mesianice, căci se pare că în viziunea lui, ca şi în aceea a lui Dostoievski, frumosul şi numai frumosul mai poate mântui lumea. Nu este însă mai puţin adevărat că „gigantizarea” la care fac referinţă  este nefirească, are ceva din stranietatea unui raccourci şi totodată din aspectul bolnăvicios al excrescenţelor tumorale. Ea este efectul unei vitalităţi suspecte, amplificate artificios cu ajutorul stimulenţilor, iar o asemenea vitalitate simulată, nenaturală, este una dintre mărcile distinctive ale decadentismului. Dar să nu ne grăbim cu etichetările. Apollinaire este mare şi tocmai pentru că poezia lui refuză cu obstinaţie orice etichetă.

Susține Literomania

Despre autor

Octavian Soviany

Octavian Soviany

Născut in 1954, la Brașov, Octavian Soviany a debutat în 1983, la Editura Dacia, cu placheta de versuri „Ucenicia bătrânului alchimist”.
Scrie poezie, romane, piese de teatru și lucrări de critică literară. La Editura Cartea Românească a publicat volumele de versuri „Dilecta” (2006) și „Călcâiul lui Magellan” (2014), precum și romanele „Arhivele de la Monte Negro” (2011), „Viața lui Kostas Venetis” (2011), „Moartea lui Siegfried” (2015), „Năluca” (2016).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: