„…şi în literatura ţărănească – cea suprem sănătoasă şi curată, vă rog – erotica nu e excomunicată. Amintirea aceasta a unui fapt de experienţă extrem de elementară trebuie făcută, fiindcă, prin prostii diverse, pedagogic-sentimentale, se caută a se uita amănuntul patent că, în folclor, literatura erotică, de grad obscen clar, umple capitole de considerabile dimensiuni” – nota Paul Zarifopol în „Artişti şi idei literare române: Minulescu povestitor”, referindu-se la „un soi de estetică pedagogică şi «distinguée» prin care anume părţi ale publicului românesc literar cred de trebuinţă să se manifeste şi să se definească insistent”.
Volumul „Calul dracului. Povestiri şi istorioare erotice şi pitoreşti” de I.L. Caragiale (Ed. Levant, Bucureşti, 2007, antologie de Bogdan Bădulescu) dezvăluie, în acest sens, un Caragiale nu neapărat obscen, dar un Caragiale ludic şi senzual, priceput în a crea, după cum afirmă antologatorul într-o concisă prezentare a volumului, „imagini truculente ale stărilor şi gesturilor erotice”. La drept vorbind, opera lui Caragiale e dominată aproape în întregime de eros, chiar dacă de un eros de cele mai multe ori disimulat. Comediile sale au în centru cuplul (chiar şi drama „Năpasta”), povestirile şi schiţele sale au, majoritatea, ca element central cuplul, chiar şi politica stă sub semnul erosului. Antologia de faţă nu face decât să scoată în prim-plan un eros ceva, poate, mai deocheat, dar nu obscen, un eros diferit de cel din piesele lui Caragiale.
Pe lângă povestirile binecunoscute „La hanul lui Mânjoală”, „Kir Ianulea”, „Calul dracului”, „Abu-Hasan” – povestiri pitoreşti, „lucrări de hotărâtă intenţie arhaică şi populară” (Paul Zarifopol) – sau „Pastramă Trufanda”, „Five o’clock”, volumul conţine şi texte mai puţin cunoscute (sau deloc cunoscute) precum „Pradă de război”, „Lună de miere”, „Olga şi spiriduşul”, „O blană rară”, „Mici economii”, „Cură binefăcătoare”, „Idilă”, „Istoria mutului”, „Între două poveţe”, „Diplomaţie”, ceea ce îndreptăţeşte realizarea acestei antologii. Dar să nu vă aşteptaţi la ceva prea deocheat: erosul nu se prezintă la Caragiale neapărat sub o formă vulgară (precum la Ion Creangă care, se pare, era şi un colecţionar de povestiri populare care şi astăzi pot fi catalogate cu uşurinţă ca pornografice), dimpotrivă, e disimulat sub masca ludicului, a aluzivului, a sugestiei: „…şi o tânără unguroaică serveşte domnilor ceaiul – şi face patul domnului… mai ştiu eu ce?” („O blană rară”). Demnă de remarcat este imaginea femeii, aşa cum se conturează ea din textele antologate. Trebuie spus că avem de-a face cu un anume misoginism: femeia este ispita, este elementul corupt şi corupător (în nuvela „Mutul”, câteva măicuţe se folosesc sexual de un orfan mut), este diavol (îl întrece în răutate şi viclenie pe diavolul însuşi, a se vedea „Kir Ianulea”), este ispita care nu se sfieşte a se costuma în diavol precum micuţa Nina – un fel de Lolită – din „Între două poveţe”, „un prilej de pierzare – după cum recunoaşte naratorul-personaj din „Între două poveţe” – de care trebuie să fug făcându-mi cruce”.
I.L. Caragiale, „Calul dracului. Povestiri şi istorioare erotice şi pitoreşti” (antologie de Bogdan Bădulescu ), Editura Levant, Bucureşti, 2007
Scrie un comentariu