„Ideologia celor mai bine pregătiți”

După „Teritorii” (Ed. Tracus Arte, 2017), debutul recompensat cu premiul național de poezie Opera Prima (destul de relevant atunci cînd nu se baza pe cancel culture, începînd de la Medeea Iancu și continuînd, aproape an de an, pînă în prezent), Cristina Stancu își păstrează forța poetică și în „apără pe cineva de tine” (Ed. Casa de Pariuri Literare, 2021). Propune un proiect tematic pe cît de variat, pe atît de discret, un flux omogen cu ruperi de ritm absolut revitalizante. Se diferențiază vizibil, din punctul meu de vedere, de tot ce a dat anul trecut în materie de poezie, tocmai fiindcă reușește să creeze o punte pînă la substraturile histologice ale sinelui.

Se mizează pe o expunere fără rezerve, o liniaritate a ideologiei trasată încă de la început. Cristina Stancu își echilibrează de minune vocile și le înșiruie în ordinea forței pe care o dețin. Scrie, practic, memorialul organic al evenimentelor care se desfășoară înaintea ochilor într-un moment de conștientizare, cu resemnarea celui care a văzut deja suficient și nu are altă variantă decît să aștepte ceea ce urmează să se petreacă: „poate e permis un singur/ an cumulat de luciditate pe parcursul unei vieți, între clipele de/ claritate fragmente pe larg despre suprarealism și acționism, în film/ personajul spune că avem obsesia umanității însă neavînd/ ce să mai demonstrăm încercăm să trăim un viitor alternativ”. Poezia pare că se țese în jurul unui discurs bidirecțional: atît empatic, atins de aceleași mărunțișuri cum sînt atinși atîția alții, cît și abraziv. Aici „hiperventilația era centrul ființei”, acolo „fetița exmatriculată vrea să devină educatoare cu pampersul jegos/ pe care încă-l păstrează pe față”.

Cartea aduce în prim-plan tot soiul de problematizări sociale care se răsfrîng progresiv asupra sinelui. Din poziția observatorului sau chiar din cea a omului afectat în mod direct, realitatea constrînge prin aceiași factori. Dinamitează prin facilitatea expunerii: „încă mi-e frică de siluetele ghișeelor marilor instituții care/ îmi zic diagnostice privindu-mi scurt pupilele”. Și încă: „se vorbește despre patologizarea/ femeii prin celulită și isterie înainte, în timpul și după naștere/ feminitatea ca produs colateral al războiului și depresiei post-partum”.

O astfel de poetică încearcă să proiecteze tehnologizarea în multiplicitate. Un univers cyborg care se extinde și lucrează cu propriii algoritmi asupra umanoizilor (care funcționează încă după normele deja cunoscute, consumă, gîndesc, sînt empatici și autonomi). Cristina Stancu modelează parte din interacțiunile sale și le distribuie în extremul contemporan, dîndu-le cîte un rost și făcînd eliberarea de ele înfricoșătoare, construind materie nouă într-o memorie care persistă. Pentru specia „care are ca sentiment predominant înduioșarea/ pe facebook”, pare că vor urma și zile nestandardizate.

Descoperim aici un arché kinéseós, un fel de articulație sferică a autoarei în care se produce mișcare. E dependentă în mod direct de mișcarea asta (cu scopul căutării unui spațiu unitar, lipsit de atributele celui în care există deja, sau nu), la fel cum mișcarea în sine e dependentă de cine o produce și de scopurile pentru care se-ntîmplă. Redau aici o strofă care va clarifica situația: „într-o zi am căutat pe reddit oameni reali care povesteau/ cum au fost abuzați de cei dragi, cuvinte: nu ești în stare de nimic și meriți să mori oare de ce nu poți și tu ești un cîine/ care-și mănîncă propria vomă adn-ul nostru, voma dinspre/ care construiesc ridicol arăți ca o curvă, o să-ți omori tatăl/ părinții mei și-ar dona viețile pentru ca mintea mea să nu atingă/ tu trebuia să ai accindentul, nu fratele tău moartea mea/ conceptuală din punct de vedere logic meritai să fii violată/ arăți ca un șarpe și moaca patetică de bețivă bolnavă/ plîngăcioasă”.

Nevoia de scăpare, claustrarea induce mișcarea despre care vorbeam. Acțiunile care urmează sînt reconstituite ontologic pe urmă, devin calculate și se potențează reciproc cu persoana care le întreprinde. Totul în urma mișcării. Totul în urma nevoii. Cristina Stancu scrie despre nevoie și o pune foarte ușor la liber, pentru relaționare. Brevetează o mișcare #metoo într-ale saturației.

Astfel, „apără pe cineva de tine” concentrează un imaginar distopic de dimensiunile (și cu același efect ca al) unui labirint. Cristina Stancu dă această carte nu de dragul poetizării sau afirmării în cadrul vreunei găști, ci pentru constituirea verigilor de legătură între oamenii care se-ntîmplă să treacă prin aceleași lucruri, în același timp. Iată beneficiile tehnologizării.

Cristina Stancu, „apără pe cineva de tine”, CDPL, 2021