Actualitate Coronavirus Nr. 158

Iluziile pandemiei

Îmi amintesc cum, copil fiind, în timp ce trenul traversa un tunel, aveam tot timpul impresia unei iminente atingeri din partea vreunei creaturi (indiferent că ar fi fost om sau vreo insectă), așteptând cu nerăbdare lumina. Surprinderea, precedată de zgomotul de cameră goală, era dublată de emoția întunericului. 

Am intrat în această pandemie cu senzația pe care o are călătorul dintr-un tren ce intră brusc într-un tunel. Nu-ți mai vezi vecinul de scaun, nu te mai poți orienta, cel puțin pentru moment, în spațiu, nu ai idee când vei ieși de acolo. De regulă, dintr-un tunel de cale ferată, mai ales la noi în țară, se iese repede. Singurul obiect valabil care-ți rămâne drept companie pentru acest timp al „nopții” este smartphone-ul sau tableta, după caz. În primele secunde te acomodezi rapid cu impresia că prietenia ta cu online-ul va consuma acest răstimp al parcurgerii tunelului. Prelungirea acestui moment nu este deloc confortabilă pentru nimeni. În acest segment de călătorie, pe care îmi permit să mi-l închipui suficient de lung, online-ul îți ține de urât. Mai una, mai alta, mai o muzică, mai un chat, mai, mai… „Mai” se transformă rapid într-un set de „măsuri” ad-hoc. Ce-ar fi dacă în acest timp, în care nu mai pot privi pe fereastră, în care nu mai pot purta un dialog cu pasagerul din fața mea ori de aiurea (de parcă înainte o făceam) să mă concentrez pe comunicare online, pe vreo lectură interesantă, pe o muzică bună, să ascult, să citesc, să privesc ceea ce de multă vreme voiam și nu am avut timp?

Iluzia 1: Așa se face că începi prin a-ți promite că vei citi Bulgakov, pe care l-ai evitat până atunci, îți vin în minte câteva „citate motivaționale”, alimentate tot de online, prin care ți se induce ideea unui moment de așteptată liniște și rupere de realitate, o regăsire, un ceva ce nu ai mai avut până atunci. Invitația la lectură, care părea o oportunitate, devine repede o iluzie. Cu ce să începi acum? Acum te-a găsit? Ultima carte citită a fost acum mult timp! Dar vei posta totuși niște „recomandări de lectură”. Nu citești acum, dar promovezi lectura. În definitiv, ce-ți mai poate spune o carte? Vei citi după ce vei mai vedea oportunitățile de comunicare ale mediului online, fără să uiți „recomandările de lectură” și mesajul luminos #eucitesc (musai cu haștag). Fiat lux!

Iluzia 2: Plictisit de atâtea cărți, încât nu mai știi pe care s-o alegi și ți se întunecă mintea de gânduri  ca „nu judeca o carte după copertă”, „aia pare bună că e de la editura x, cu y autor” etc., alergi într-o altă zonă de confort: tu cu tine. Eh, ce prostie e și asta!? Ești tu cu bune și rele! Imaginea construită doar pe exterior, cu filtre și convenții, e greu de comparat cu cea pe care… știi bine că o ai, nu? Dar ce mai contează? Adevărul e pe undeva pe la mijloc și asta o știu până și cei mai serioși filosofi. Așa că no panic! Până una, alta, mai postezi ceva ante-tunel cu rainbow și frăguțe coapte, cu un mesaj atât de erodat că nici tu nu-l mai crezi: „trăiește ca și când…”, „sunt o persoană minunată, dar…”, „ totul va fi bine”, „fericirea înseamnă…” etc. Ce atâtea gânduri?! Carpe diem!

Iluzia 3: Introspecția de circumstanță se termină și brusc îți dai seama că nu e chiar în regulă să nu-ți vezi vecinul de scaun. Ai vrea să schimbi două vorbe, dar… așa pe întuneric? Parcă nu merge! Îți dai seama că-i auzi comentând cu privire la cam cât de lung ar fi tunelul, ce  măsuri ar trebui să ne luăm cât îl traversăm și, mai ales, la ce ar trebui să ne așteptăm când ieșim: ochii bine închiși și deschiși gradual pentru adaptare… și nimic nu va mai fi la fel! Peisajul va fi altul, încă vei mai vedea stele verzi, dar până la destinație te vei dumiri cu privire la realitatea de dincolo de tunel. De lungimea tunelului și apariția timidă a luminiței de la capăt depinde atât amploarea discuției, cât și gradul ei de consistență socială, psihologică, filosofică, pe alocuri. Calitatea ce mai contează? Treci mai ușor prin beznă discutând pe orbește! Dura necessitas.

Iluzia următoare: „Ieșim noi cumva la lumină!”, chiar dacă uneori ieșirea poate fi dureroasă, experiența tunelului traumatizantă, urmele ei brăzdate în online și în offf-urile tale. Ieșirea la lumină se va petrece într-un fel cu spintecarea unor prejudecăți în care ne aflăm captivi: că suntem stăpâni pe noi în orice împrejurare, că trebuie să rămânem „pozitivi” (iată ce nu ne-am mai dori azi), că online-ul e compatibil cu noi, oamenii, că imaginea socializantă mutilează ireversibil omul concret. Tempora mutantur!

Trenul ieșea din tunel și eu, copil fiind, rămâneam cu mirosul de păcură și aer rece-umed din tunel. Atât de tare cuibărit în memoria mea că și acum îmi miroase puternic a păcură și aer rece-umed.

Despre autor

Constantin Petrea

Constantin Petrea

Absolvent al Facultății de Litere, Istorie și Teologie, Galați (2001). Continuă studiile la Universitatea „Transilvania” Brașov, cu un master de Scriere Creatoare (2009) și un doctorat despre opera lui Valeriu (Bartolomeu) Anania (2019). A colaborat la revistele „Astra”, (Brașov), „Tabor” (Cluj-Napoca). Actualmente este profesor de Limba și literatura română în învățământul preuniversitar.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.