Fragmente dintr-un fals jurnal extim

Imagini și expoziții

When you travel your great discovery is that you do not exist.
E.H.

Îmi dau seama abia acum, în acest aeroport răcoros și interminabil, că trebuie să mergi de mai multe ori în același loc pentru a înțelege sistemele sale de existență. Există, și nu se poate să nu le fi întâlnit măcar o dată, acele locuri umane și umanizate în care se topesc toate imaginile și toată memoria retinei. Experiența noastră vizuală i se oferă celuilalt prin privire sub forma senzației. Chiar dacă ne acoperim, adeseori din instinct, privirea, nu putem evita ca ea să nu transfere toate acele geografii interioare, blânde și agresive deopotrivă, care ne formează și ne definesc. Coexistă, în același spațiu, cei pe care imaginile nu îi lasă niciodată indiferenți și se arată interesați (chiar capabili) să desprindă de inevitabila formă acele unice insule de inocență și necunoscut, dar și cei care nu văd în propria geografie decât o șansă de a o retransmite, modificând-o la nesfârșit, fără a se lăsa influențați prin nimic de celelalte realități. Vedem și nu este nevoia pentru aceasta decât de o expediție rapidă de-a lungul acestor străzi care organizează distanțele dintre noi, expoziții numeroase sub forme unor multiple limbaje interioare în care obișnuim să adunăm toate acele imagini care au dobândit în timp, în noi, autonomie. Ele formează sisteme în interiorul altor sisteme, ca un mic stat care ne conduce și ne ghidează în direcții adesea de nebănuit. Nu există însă nici coincidențe, nici singularități.

Mărturiseam, la un moment dat, că am văzut (și nu am uitat) o imagine fără nicio rană. Acea imagine singulară și în același timp produsul unei non-coincidențe temporale s-a dovedit a fi greu de regăsit. Deși am căutat-o aproape fără încetare: pe străzile irespirabile ale marilor orașe, prin grădinile orașelor mici, printre ruinele reconstruite ale orașelor cu doar câteva sute de mii de locuitori, în jurul teatrelor luxuriante și luminate de zeci de luminițe exterioare în care nu mai intră nimeni și scena se surpă sub propria singurătate, printre oamenii care călătoresc zilnic cu mijloacele de transport în comun, printre cei pe care abia i-am cunoscut și au dispărut, printre prietenii de la depărtare și cei de foarte aproape, printre clădirile care se întretaie în puncte inteligibile, printre amintirile celor care au fost și nu mai, printre lucrurile secrete și comune ale orașului pe care îl locuim acum. Chiar și printre liniștea și nemișcarea acestei terasei în care stau acum și scriu. Și există parcă pentru prima dată o răcoare care ne desparte de toată vegetația care ascunde terasa. Mai bine spus, simțim pentru prima dată răcoarea aceasta uimitoare și nemaivăzută ca pe o senzație care ne-a fost refuzată atât de mult timp. Și acum se întâmplă pentru că este foarte liniște aici și nimic nu pare să fi existat cu adevărat înainte.

Vara orașul este surprinzător de primitor și totuși defensiv. Nu avem termen de comparație, pentru că iată, ne aflăm pentru prima dată într-un oraș complet necunoscut, îndepărtat de noi prin cultură și personalitate urbană. Nu este de mirare cu atât mai mult cu cât există un război nedeclarat al imaginilor și al nuanțelor. Străzile se desprind unele de altele ca într-o pictură regândită. Nu le cunoaștem numele și istoria lor nu ne-a interesat niciodată până acum. Chiar și acum istoria lor ne este indiferentă, trecutul lor nu ne asigură liniștea pe care am adus-o cu noi și pe care o căutăm în aceste aglomerații urbane insolite. Este pentru prima dată când trăirile acestor spații cu toate istoriile lui nu interferează și nu schimbă realitatea existenței noastre simple. Spațiul acesta este perfect pentru a rescrie tot soiul de lucrări și pentru a citi opere integrale. Pentru că acest oraș nu pare să te oprească în loc și nici nu pretinde să îi oferi toată atenția și curiozitatea pe care în mod normal le-ai investi într-un astfel de spațiu în care nu îți este foarte la îndemână să te întorci. Și îți dai seama că nu te vei întoarce prea curând abia când cobori spre centrul orașului, ocolind fântâna din lemn decorată atent cu flori specifice locului, toate în aceeași culoare, privești orașul care pare infinit și cuprinzător, dar nu reușești să deslușești scrierile prezente peste tot venite dintr-o limbă destul de stranie.

Seara, pe străzile surd luminate ale acestui oraș a cărui limbă nici nu o cunoaștem și nici nu o putem vorbi, brațele noastre devin brusc subțiri.

Foto: Soline, Fuite/ http://www.geographie-interieure.net/

Despre autor

Despina Jderu

Despina Jderu

Este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București, cu o lucrare despre emergențele teoriei literare franceze în anii ’60-’70, și în prezent masterandă a aceleași facultăți, masteratul de Studii Literare; este colaborator al Institutului Francez din București în realizarea proiectului aniversar 80 ans de l’Institut Français en Roumanie și membru al Juriului Goncourt – Le choix roumain, ediția 2016. Este autoarea a numeroase articole de specialitate din care amintim: „Jamais plus. Le journal de deuil ou comment écrire la mort”, în curs de publicare în „Caiete critice”, sub egida Academiei Române. Editor al cărții „Mitologii” de Roland Barthes, apărută la Editura Vellant, 2015, și co-redactor al dosarului dedicat centenarului Roland Barthes. A organizat timp de trei ani, în calitate de membru al Lectoratului Francez al Universității din București, conferințe și seminare susținute de scriitori și intelectuali francezi precum Julia Kristeva, Andreï Makine, Sorj Chalandon etc. A publicat în revista „Observator cultural”.

Scrie un comentariu