Avanpremieră Nr. 180

înainte de poveste (fragment)

Reach content for Google search „Vlad Roman”




Personajul din „înainte de poveste” retrăiește în amintire, pe parcursul unei singure zile, două episoade semnificative – unul din copilărie, altul de la vârsta de douăzeci și unu de ani. Nu știm încotro se îndreaptă, care e starea sa civilă, dacă e înalt sau scund. Și nu-i știm numele. Dacă n-ar fi aproape o imposibilitate gramaticală din perspectiva narațiunii, personajul ar fi putut să nu aibă nici măcar gen; dar i-am visat visele, ne-am pus întrebările pe care și le pune, am cunoscut teroarea și dragostea, neliniștea și nostalgia lui.

Romanul „înainte de poveste” de Vlad Roman – al treilea roman, după „Cât mai aproape de tine” și „Prima secundă” (ambele publicate la Editura Univers, în colecția de „Scriitori români contemporani”) – este în curs de apariție tot la Editura Univers.

 

înainte de poveste (fragment)

 

Pielea de pe fața fratelui său este o arhitectură, iar gândirea lui este mai mare decât orice lacrimă. Totul minte, mai puțin ochii aceștia, deși, uneori, parcă…, totul se îndoaie mai repede, totul este cunoscut prea târziu. Vede aceste lucruri în multe obiecte și ființe din jurul său, inclusiv în mâinile fratelui său, în pasul lui și în tăcere. Oglinzi sunt toate, poate asta se va schimba, nu știu cum și nu știu nici de ce se-ntâmplă asta. Fără ochii tăi nici să merg nu pot. Iar aerul este încă umed, deși dimineața a trecut de atâta timp, ziua de azi ar fi trebuit să mă învețe totuși ceva, un ritm, cât de mic, cât prima absență din inima mea, măcar atât. Cât prima moarte spre care am privit.

Prima moarte, privirea spre ea și povestea acelei priviri au fost puțin mai devreme, dintr-o greșeală. Un drum greșit, un alt traseu prin sat și băiatul a intrat într-o capelă. Și a văzut. A văzut cum se poate să nu mai fie cineva.

E aer umed în poveste înainte să înceapă, mi-e dor deja de ea, mi-e dor să ajung să o spun. Unde ești și cum de ești, fratele meu, atât de departe și atât de aproape în același timp? Să mergi în fața mea cu atâta siguranță? Să știi să fugi cu atâta putere? Să știi să-mi arăți cum, încet-încet, încep să prind formă și să vorbesc mai mult și mai clar? Încet, fără grabă, o lentoare lucidă, încep să simt totul într-o ordine și cuvintele mele prind formă și ordinea lor prinde sens, începe să fie și începe să poată fi spusă. Acum nu mai e vorba de ritm, ritmul va veni, muzica va veni cu el și va minți după cum se va pricepe, acum este deocamdată vorba numai și numai de ordine, de ordinea cuvintelor, de poziție. Încet, dar cu atenție și preștiință, ele învață sau îl învață să le pună într-un anumit fel. Ordinea asta este prima formă prin care băiatul vede în afara sa. Cuvintele sunt încă verzi, necoapte, ca o constelație neașezată, vitezele lor sunt halucinante, așa că el nu citește în grosimea lor decât suprafețe, încă nu adâncimi. Este în poiană, dar, în afară de un sens spațial al obiectelor, al florilor, al ierbii și al copacilor, corpul său nu înțelege altceva. Mai mult, corpul său nu știe cum anume se apropie de corpul fratelui său altfel decât pășind în față. Și încă ceva: atunci s-a întâmplat așa, dar asta nu înseamnă că de fiecare dată se întâmplă așa: există cuvinte care nu se coc. Există cuvinte care nu au, la începutul lor, viteze amețitoare. Și există cuvinte care nu îmbătrânesc primind sens sau adâncime, ci patine, torsiuni, crăpături sau alte lucruri, însă despre astea băiatul nu știe acum nimic. Corpul fratelui său s-a oprit la marginea poienii. Are picioare puternice și puțin mai lungi decât ale sale. Băiatul vede că nici corpul acesta nu știe mai mult.

Este o ordine marcată de exactitate ca și cum dorința cuvintelor este să specifice și, specificând, să blocheze prin decizii clare și definitive sensurile lucrurilor în lume. Ca majoritatea cuvintelor tinere, și ele vor să spună ceva, să afirme, să închidă strălucind, așa că băiatul deschide gura, dar propria sa respirație îl oprește. Fratele său așteaptă, după care își ia privirea de la el și mai caută o frunză de măcriș. Frunza îi aduce aminte unde se află. Se uită la genunchii lui: unul e vânăt și julit, celălalt neted, dar nu simte nimic, vrea să-l întrebe cât va dura drumul, când vor ajunge, dar nu îndrăznește: i-a spus deja că e cea mai scurtă cale. Încearcă să-și aducă aminte de ce a urcat pe deal cu el, de ce n-a stat acasă. Dar ce să fi făcut? El, în nicio zi, nu știe ce altceva să facă. În fiecare zi cel mai important lucru este să meargă în urma fratelui său. Nimeni altcineva pe lumea asta nu face lucrul ăsta ca el. Acesta e lucrul meu. N-o să-l părăsească așa ușor. Și poate că asta sunt eu și asta trebuie să fac. Privirea lui e o mirare absentă. Îi văd ochii și știu că el nu poate să-i vadă pe ai mei. Ce întunecare în fața mea acum?, și o bucată de frig, și furnica urcând pe piciorul meu drept, pe piciorul meu drept, pe piciorul meu drept, și furnica urcând pe piciorul meu drept, pe piciorul meu drept, pe picior.

E o ființă cu șase picioare furnica asta. Băiatul o așază în iarbă. Ridică ochii spre fratele său.

– Parc-aș mânca.

– Acum vrei mâncare? Când ajungem.

– Măcriș?

– Adună din iarbă, dar o să-ți fie sete.

– Tu ai mâncat.

– Uite, ia.

– Auzi?

– Da.

– Câte picioare au furnicile?

– Șase.

– Ești sigur? Toate?

– Da, toate, eu așa știu.

– Tort de înghețată cu prăjituri și toate bunătățile!

– Ce prostii spui.

– Și mac cu zahăr! Cozonac și rumenele!

Citește și Vlad Roman: „În literatură, aș paria pe granița dintre mărturisire și invenție” Reach content for Google search „Vlad Roman”

E aer umed în poveste atunci când începe sau când se apropie să fie gata. Când se pornește povestea, un foc se stinge undeva și o furnică moare. Există povești care nu înaintează și povestea băiatului așa e. Dar chiar și pentru ea un foc își pierde vraja. Și pierderea vine înainte (ca o mirare progresivă, ca o diminuare accentuată). Și gândirea aceasta are o latură necunoscută, care nu poate fi scrisă, desenată sau imaginată. Povestea vine cu un cântec, însă băiatul simte ce multe cântece se pierd ca să ajungă el la cântecul acela. Presimte că înainte de poveste ritmurile, cântecele și cuvintele au culori centrale. Și deja – și uite vârtejul, e primul vârtej și-l va urmări multă vreme – presimte că e pe cale să piardă mult. Că a pierdut deja, deși încă nu știe ce a pierdut, vede că muzică nu e, că nu e vorba încă despre ritmuri. Sunt ochii fratelui său, acolo vede: în puterea lor care se va duce. În felul cum încep să privească doar când se uită în jos pe cărare. Băiatul vrea să-l ia de mână pe fratele său, să-l liniștească. Să-i spună că vor avea timp pentru toate, deși asta nu mai e adevărat. Probabil nu știe nimic. Sau știe totul și mai știe că n-are rost să-i spună și lui. Iar el, el nu are ritmuri decât în clipele când își aduce aminte de ceva din trecut. Așa cum s-a întâmplat puțin mai sus, în timpul curbei de pe cărare. În asemenea momente – și au fost tot mai dese vara asta – o pârghie se rupe în el, un lemn de alun ascuns în spatele oaselor brațelor, și atunci pornește ceva ca o cascadă de guri, un mușuroi înghețat, un cuvânt gravitează o lună și se izbește de ea în caligrafii complexe, atunci totul vorbește și creanga de alun se tot îndoaie, dar îndoirea nu-și găsește sensul în repetiție (și caligrafierea nu-și cunoaște linia prin dedublare), e un traseu mult mai mare, sunt pași mai dificil de explicat, va dura mult, dar se va strădui, va spune.

Cele două crengi de alun sunt legate la capetele mai groase cu o bucată de sârmă. Fratele său le prinde de vârfuri și le apropie curbându-le, îndoindu-le, până iau forma unei lacrimi mari cât un copil. Apoi le împletește una după alta și leagă vârfurile cu două sârme moi pe care le-a scos din buzunar.

– Trebuie să înveți să faci coroane. Asta e rama de bază pe care construiești restul. Conturul pe care-l umpli cu crenguțe de brad și garoafe.

Băiatul atinge lemnul. E crud, verde, elastic, înțelegător.

– Și de unde luăm atâta alun?

– De mai jos.

– Credeam că alun punem pe fundul fântânilor.

– Nu. Acolo punem arin.

Băiatul vede reguli în jurul său tot mai des. Dar știe, și nu știe de ce știe asta, că ritmurile sunt mai importante decât regulile. Ia cele două crengi de alun și le rupe. Îi spune fratelui său că nu mai e obosit. Îi spune că vrea să plece.

A simțit privirea spre moarte în stomac, în genunchi și în tălpile umede. În capela aceea era un mort frumos, un bărbat, fusese tânăr, un fel de cearșaf cu găurele peste el, deja o graniță. Și niciun miros.

Fiecare noapte venea cu o tristețe înfricoșătoare. Era o singurătate a tuturor, noaptea arăta cum era singur fiecare om: o ființă lângă o altă ființă, separate de o graniță. Vizibilă și constantă, permanent aceeași, oricâte ființe ar fi fost și oricâți oameni, granița era neschimbată. Uneori era bună și alteori era rea ca și cum granița aceasta (cu inteligența ei, cu premoniție) urma să-și schimbe în funcție de oameni, nu mărimea sau calitatea, ci doar vectorul, puterea, direcția și sensul. În mijlocul nopții, în centrul ei, granița dintre oameni era aproape palpabilă, avea o consistență recognoscibilă, de exemplu, uite, felul cum rămânea întotdeauna un rest – același rest – între el și fratele său atunci când îl lua în brațe.

Cum se termină cuvintele ca și cum ar mai trebui două măsuri? Exact două? De unde știu câte măsuri lipsesc de fiecare dată? De unde știu câte cuvinte ar mai fi trebuit să-ți spun? Sau câte culori nu am pus pe desenul cu tine de la școală? Sau pe orice alt desen? E oare vreo diferență dacă las măsura deschisă sau dacă o termin? Chiar este? E oare acesta modul prin care încep să uit că muzica minte? Modul prin care încep s-o accept? Locul prin care-o las să-mi fure inima? Atunci când accept muzica – oare un asemenea gest n-ar trebui să fie deja cu ritm? Deja? Ca să am timp să înțeleg? Pentru că înțelegerea vine întotdeauna mai târziu, așa cum vin eu după tine, pentru că înțelegerea este întotdeauna cu o mișcare în urmă. Și, din cauza asta, înțelegerea este numai și numai suferință, în vreme ce pasul tău este trăire. Tu îl faci și, în felul acesta, pasul tău este adevărat, pe când eu trebuie să-l spun și, spunându-l, sunt deja trist și îndurerat. Ce ritm să caut când pasul a fost? Și ochii tăi se uită spre ceva ca eu să știu să privesc încolo.

O sfâșiere, asta era fiecare înserare, și uneori oamenii vorbeau pe stradă, îi auzea din pat (din limita tristeții), se ridica tiptil și se apropia de geamul umed ca să vadă afară. Era o lumină cum nu va mai găsi niciodată de atunci înainte. Trei tufe de trandafiri și un fir de nalbă se cățărau spre cer dincolo de fereastră. Luna, în fiecare noapte mai mică decât în noaptea precedentă, arunca pe drum o culoare cenușie, albastră. Praful din timpul zilei era pierdut, dispărea, iar strada se deschidea în jos, goală și prezentă, până la prima curbă. De acolo soseau oamenii, de la muncă. Erau câteva zeci, bărbați și femei. Niciodată copii. Niciodată bătrâni, pisici sau steluțe. Și numai prin patinarea aceasta gândirea băiatului poate scăpa, măcar pentru o clipă, măcar pentru prezența unui gând, de pasul fratelui său. O patinare către libertate.

Oamenii aveau plase în mâini și plasele foșneau. Din foșnetul lor se aduna în sus un praf de zgomot ca o înserare aparte (o înțelegere spontană). Un zgomot complex și un băiat liniștit brusc: de repetiția acelui sunet, de recunoașterea lui, de certitudinea că, dacă poate să se întoarcă la fel în fiecare seară, așa cum oamenii știu să se întoarcă la fel în fiecare seară, așa cum corpurile lor desenează în fiecare noapte același decor, atunci există totuși în jurul său legături de la o zi la alta. Adică nu este totul pierdut. Adică are de unde să înceapă să caute. E încă în repetiție pentru că repetiția e primul semn al înțelegerii așa cum imitația e prima măsură a acceptării acelei distanțe dintre el și ceilalți oameni.

Pentru că nu patinează suficient de des, băiatul crede că legăturile din timp permit liniștiri ale gândirii. E o capcană aceasta, o capcană mare cât istoria unei limbi. Și băiatul, cel puțin acum, știe o singură limbă: a fratelui său. Cum sari? Și o să sar ca tine.

Sumar Literomania nr. 180

Susține Literomania

Despre autor

Vlad Roman

Vlad Roman s-a născut în 1981 în Sebeș, județul Alba. A absolvit în 2003 Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul căreia a activat până în 2009. Între 2002 și 2006 a fost redactor-șef la revista „Echinox”. În intervalul 2001-2009 a publicat o serie de articole, cronici, studii etc. în reviste culturale din țară și în volume colective de specialitate. A avut mai multe slujbe, inclusiv profesor de limba română, editor, redactor și lector de carte, traducător etc. Din 2009 trăiește în satul natal. A debutat în anul 2016 cu romanul „Cât mai aproape de tine”, apărut la Editura Univers.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.