Cartea săptămânii Cronici Nr. 172

Începuturile creștinismului și „altarele rătăcirii”

epoca întunecării

O dezbatere deschisă, obiectivă despre creștinism este încă problematică în acest moment oriunde în lume din mai multe motive, sau cel puțin așa văd eu lucrurile. Un prim motiv este mai mult decât evident: creștinismul, în prezent, este una dintre religiile cu cei mai mulți adepți. Bineînțeles că în mediile universitare sau printre istoricii serioși acest lucru nu ar trebui să conteze. Și probabil că nici nu contează, dar orice ajunge la urechea sau la ochiul publicului nespecialist trebuie filtrat cu atenție, nu-i așa?, pentru a nu declanșa reacții incontrolabile.

 

Catherine Nixey, autoarea volumului „The Darkening Age. The Christian Destruction of the Classical World”, apărut și la noi în 2019, la Editura Humanitas, cu titlul Epoca întunecării. Cum a distrus creștinismul lumea clasică” (traducere de Dionisie Constantin Pîrvuloiu), susține că foarte mulți istorici, atunci când vine vorba de ascensiunea creștinismului în perioada Antichității târzii, trec sub tăcere, „influențați de un fond cultural iudeo-creștin”, distrugerile și crimele prin care această ascensiune a fost posibilă. Mai mult, ascensiunea creștinismului a accelerat, ne spune Catherine Nixey în volumul de mai sus, sfârșitul lumii antice clasice, în care filosofia și arta nu erau cenzurate la sânge, iar numeroasele religii și culte reușeau să conviețuiască într-un mod pașnic. Un tablou idilic, în cele din urmă, pe care Nixey îl folosește pentru a descrie în tușe și mai groase conflictul iremediabil dintre creștinism și valorile lumii antice.

Cui se adresează, însă, cartea lui Nixey? Specialiștilor sau publicului larg? În mod evident, ea se adresează publicului larg, nu istoricilor. Volumul, pentru a fi mai accesibil și mai ușor de citit, are o structură fragmentată și presărată cu diverse istorii și reconstituiri cu iz romanesc, din seria „să ne imaginăm cum a fost”. În fapt, tocmai aici poate fi găsit punctul slab al cărții semnate de Catherine Nixey – ea pare a fi concepută ca un scenariu pentru un documentar Discovery sau Viasat History. Într-adevăr, nu-i lipsesc ingredientele unui documentar  foarte bun de televiziune, și aici mă refer în mod special la adrenalina provocată prin poveștile violente, anume alese, din fiecare capitol al cărții. Mai mult, emoțiile cititorului/spectatorului sunt activate la maximum prin dramatismul și patima naratorului. La finalul cărții, ești impresionat, dar îți dai seama că s-a tras o concluzie generală doar pornind de la câteva pasaje din autorii epocii și prin reconstituirea, destul de subiectivă, a câtorva întâmplări dramatice, care s-ar putea să nu fie tocmai reprezentative pentru acea perioadă.

Pe de altă parte, curajul de care dă dovadă Catherine Nixey, absolventă de Cambridge, unde a studiat literatură greacă și latină, este de admirat. Premisa de la care pornește autoarea este una incomodă pentru mulți (fie ei istorici sau nu): creștinismul, începând cu domnia lui Constantin cel Mare („un tiran cu minte de negustor”, cum l-a numit Iulian Apostatul, ultimul împărat roman păgân), s-a impus prin forță și teroare, distrugând în puțin timp o lume întreagă care se formase în mii de ani. Cum a fost posibil așa ceva? Simplu: prin anatemizarea religiilor păgâne, prin distrugerea templelor și statuilor vechilor zei, dar și prin terorizarea populației. Nici filosofia sau arta nu au fost scutite de ura noii religii: „Creștinii, educați sau nu, cochetau cu violența”.

„…mai înainte de a fi conservat, Biserica a distrus. Într-un avânt al nimicirii nemaivăzut până atunci – fapt care i-a impresionat pe mulți necreștini ce i-au fost martori –, Biserica Creștină a demolat, a vandalizat și a distrus complet o uluitoare cantitate de lucrări artistice. Statuile vechi au fost dărâmate de pe socluri, desfigurate, pângărite și sfărâmate bucată cu bucată. Templele au fost nimicite până la temelii și incendiate. Un templu, pretutindeni cunoscut drept cel mai măreț din întreg imperiul, a fost făcut una cu pământul. Multe dintre cele mai rafinate statui au fost făcute fărâme, iar din resturile acestora s-au clădit biserici. Cărțile, care erau adeseori păstrate în temple, au suferit cel mai mult. Rămășițele celei mai mari biblioteci din lumea antică, o bibliotecă ce avea odinioară peste 700.000 de volume, au fost nimicite în acest fel de creștini. A durat mai mult de un mileniu ca o altă bibliotecă să ajungă la același număr de volume. Operele scrise de filosofii cenzurați au fost interzise, iar văpăile rugurilor au împânzit imperiul, mistuind cărțile scoase în afara legii.”

Recomandări de lectură:

Mai mult, Catherine Nixey nu ezită să aducă în boxa acuzaților câteva personaje canonizate de Biserica Catolică:

„Atacurile violente din această perioadă au fost opera unor maniaci excentrici. Asalturile împotriva monumentelor «nebunilor» păgâni «vrednici de osândă» au fost încurajate și conduse chiar de oamenii din inima Bisericii catolice (1). Marele Sfânt Augustin însuși a declarat unei comunități din Cartagina că «toate superstițiile păgânilor și necredincioșilor ar trebui nimicite! Dumnezeu o vrea, Dumnezeu o poruncește, Dumnezeu o proclamă!» Sfântul Martin, până în ziua de azi cel mai popular sfânt francez, s-a dezlănțuit împotriva ținuturilor rurale din Galia, dărâmând templele și înspăimântând localnicii. În Egipt, Sfântul Teofil a pus la pământ una dintre cele mai frumoase clădiri din lumea antică. În Italia, Sfântul Benedict a nimicit un sanctuar al lui Apolo. În Siria, bande necruțătoare de călugări îi terorizau pe cei de la țară, făcând una cu pământul statuile și smulgând acoperișurile templelor”.

Începând de la jumătatea secolului al IV-lea d. Cr., aceste distrugeri au devenit sistematice. Templele păgâne au fost vandalizate fără milă, inclusiv Partenonul și Templul lui Serapis din Alexandria,„cea mai minunată clădire din lume”, care a fost pur și simplu distrus:

„Profanarea a durat timp de secole. În veacul al V-lea d. Cr., colosala statuie a Atenei, piesa de rezistență sacră a Acropolei și una dintre cele mai faimoase opere de artă din imperiu, a fost dărâmată din locul în care stătuse vreme de un mileniu și transportată la Constantinopol – o lovitură de imagine pentru orașul creștin și o mare insultă pentru «păgâni»… Se dezvoltase o adevărată piață a obiectelor de artă jefuite din temple – o sfidare adresată demonilor –, în care se vindeau mai ales statui foarte prețioase. La rândul lor, politeiștii, dându-și seama că o descendență faimoasă a unei opere artistice o putea salva de la mutilare, au început să dăltuiască semnături false la bazele statuilor. Multe statui inferioare s-au trezit că piedestalul lor le declara – pe deplin neadevărat – drept opera unor mari sculptori greci ca Policlet sau Praxiteles, și aceasta pentru a le izbăvi de ciocanele creștinilor”.

Pe urmele istoricului Edward Gibbon, care credea că una dintre cauzele prăbușirii Imperiului Roman de Apus a fost creștinismul – părere care i-a adus multe neplăceri, opera sa cea mai cunoscută, „The History of the Decline and Fall of the Roman Empire”, fiind trecută de Biserica Catolică în al său „Index Librorum Prohibitorum” –, Catherine Nixey susține, la rândul ei, că, în fapt, creștinismul a avut o contribuție imensă la sfârșitul lumii antice, un sfârșit crud și dureros, marcat de teroare și persecuție. Odată cu „victoria creștinismului” începea o nouă lume, „o lume posacă și serioasă”, o „epocă a întunecării”, după cum o numește autoarea.

Volumul semnat de Catherine Nixey pune în evidență modul în care credința se transformă în habotnicism, într-o fervoare înrudită cu vechea „manie”/nebunie antică, în care vandalismul și crima devin „acte de virtute”, un mecanism deseori întâlnit de-a lungul istoriei nu numai în cazul creștinismului – să nu uităm de recentele profanări ale vestigiilor istorice de către membrii ISIS. Nu pot să mai spun decât că, în funcție de așteptările fiecărui cititor în parte, această carte poate dezamăgi sau nu. Ca orice carte, de altfel.

„Epoca întunecării. Cum a distrus creștinismul lumea clasică” de Catherine Nixey, traducere de Dionisie Constantin Pîrvuloiu, Editura Humanitas, 2019

Susține Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: