Plicul lui Pașadia

Înfășurat în artă

„ce te mai pricepi la moarte/ ai șoptit/ după ce mi-ai citit câteva poezii// deloc/ deloc/ sunt doar un impostor/ tot ce am scris acolo e văzut și auzit pe la alții” („Priceput la moarte”)

„ai spart vreodată o sticlă?/ ai adunat cioburile?/ te-ai tăiat la degete?/ vezi/ prietenii sunt precum cioburile:/ deşi curge sânge/ continui să le strângi” („Cioburi”)

„Crina adună castane în mijlocul curţii/ şi e fericită că există un pom/ care face ouă maro/ mă bate gândul/ să îi spun adevărul/ dar le-a aşezat deja în cuibare/ şi aşteaptă să vină păsările/ ca să scoată pui.” („Pomul din mijlocul curții”)

Poeziile lui Robert Șerban sunt fragile și confesive, există în ele, așa cum remarcă Mircea Mihăieș în prefață, „o fragilitate de fond”. Aforistice și pline de experiențe umane la limită, scurte chiar dacă sunt lungi, poeziile lui sunt ca lucrările lui Pavel Vereș: fragmentate, rănite, „ascunse în transparență”, așa cum zice titlul foarte inspirat care mă duce cu gândul la Frigyes Karinthy, cunoscut mai cu seamă ca umorist, dar care a fost și un poet extraordinar: „nu pot să spun nimănui,/ o să spun deci orișicui”. Poetul și artistul, doi oameni care vorbesc prin trăiri și trăiesc prin vorbire, în cazul cărora confesiunea vine din adâncuri care trebuie sondate. Vocația lor se aseamănă cu cea a drumețului care nu poate face altceva decât să treacă podul sau să se prăbușească („Un pod”). În același timp, nu poți fi sigur niciodată, și e bine să fie așa. Un aventurier care strigă „pământ! pământ!” în somn („Un aventurier nemântuit”) este mereu mai poet decît acela care ajunge în port și ancorează.

Asta sunt ei: oameni care vorbesc credibil despre experiențele altora (vezi prima poezie). Nu te pricepi la moarte dacă ai vreo boală gravă; te pricepi dacă te interesează limitele. Și de orice lucru ești interesat cu-adevărat doar dacă nu te încrezi în fraze prefabricate cum ar fi melodia „Adevărul e simplu”. Ei bine, „Pomul din mijlocul curții” demonstrează că adevărul nu e simplu deloc, și oricum e ceva ce fetița o să afle mai curând decât și-ar dori. În același timp, prieteniile sunt exact așa: lucruri pe care le ții nu numai pentru că vrei să le ții, ci și pentru că ești nevoit să faci așa.

Nevoia este un cuvânt important în cazul volumului lui Șerban și Vereș. Acest fapt este accentuat și de literele mici și de lipsa punctuației. Știu că mulți poeți scriu așa, dar de mult n-am mai simțit că nu se poate altfel. Dacă te înfășori într-un giulgiu, poate crezi că te-ai ascuns, dar materialul îți va trăda forma trupului. Oameni suntem, nu ne putem ascunde.

Robert Şerban, „Ascuns în transparenţă”, cu ilustraţii de Pavel Vereş, Editura Polirom, 2017

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Scrie un comentariu