Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Eduard-Gabriel Tănase
Interpret
A ajuns la casa de marcat. S-a înfofolit cu tot ce avea. Afară sunt minus treizeci de grade și parcă ar bea și altceva decât ceai. Pentru oamenii ăștia e un mare lux să te îmbeți. Cică sunt cei mai fericiți europeni, dar se sinucid pe capete. Astăzi ar vrea să se sinucidă cu alcool. Cu un rachiu tare, nefiltrat, care să-i ardă ficatul.
Dar costă, e enorm de scump. E bugetul lui pe o săptămână. Știe ce ar păți dacă l-ar bea. Nu. A cedat rațiunii. A cumpărat patru cutii de ceai: de la verde la negru, mai negru și foarte negru. Va lua o găleată de zăpadă și o va pune pe foc. Va arunca acolo toate cele patru cutii. Îl va bea cu sorbituri încete, așteptând să i se ridice părul pe brațe. Va rămâne treaz, delirând la geam, iar într-un final va uita să mai facă focul. Același efect. Hipotermie. Un cocon de gheață.
Casierița îi spune ceva. E o expresie guturală, care se vede de la o poștă că nu îi este familiară. E creolă și oacheșă. Latină. Îi place. Zâmbește și dă din umeri. Face și ea la fel, apoi îi arată ecranul casei de marcat. Le va spune să mărească acciza la ceai. E un mod mult mai ieftin de a te omorî decât cu băutura.
Întinde bancnota. O umbră se strecoară pe lângă el. Nu mai așteaptă restul, dar îi trimite din fugă o bezea. O prinde pe cealaltă din urmă.
Începe să-i cânte:
— „Domnișoară, domnișoară, ce program aveți diseară?”
Femeia se întoarce. Râde în hohote. Dar e mai în vârstă decât el. Ridurile adânci îi brăzdează fața nordică, încadrată de un păr lung, aproape alb. Vikingă, înaltă, slabă. Nu i-a văzut ochii.
Începe din nou:
— „Domnișoară, domnișoară…”
Rămâne cu spatele la el. O privește cum scoate o sticlă din buzunarul adânc al hainei de blană. Îi face semn s-o urmeze la mașină. Vodcă cu apă din ghețari. Te frige și te congelează instantaneu.
E pe locul din dreapta. Îi vede doar o parte din față, ascunsă sub gluga îmblănită. Are ochii albaștri.
Ea îi întinde telefonul. Curge o succesiune de consoane scoase din gât. De data asta parcă se leagă între ele. E ca un urlet în surdină, dar cu o melodicitate aparte.
— Play the song!
A, asta e. Atât știe și el. Deschide YouTube și pornește melodia. „Domnișoară” răsună în boxele Volvo-ului.
După vreo doi kilometri de la ieșirea din oraș, se oprește într-o poiană. Se strecoară pe o cărare îngustată de troienele lăsate de freza de zăpadă. Cabana e luminată.
Coboară din mașină și îl ia de mână. Strânsoarea e neașteptat de fermă. Intră amândoi înfrigurați.
Nu-și dă jos haina de blană. Aruncă în foc două bucăți groase de lemn. El îi arată cutiile de ceai. Ea ia una și pune apa la fiert.
Scoate sticla. Îi arată prin semne cum se bea. Își umple gura cu lichid, îl plimbă încet printre dinți, pe sub limbă, apoi îl împinge spre cerul gurii. De acolo îl lasă să alunece brusc în gât. Se cutremură.
El gustă. Lichidul îi arde limba, dar îi îngheață bolta palatină. Înghite repede, cu nesaț. Simte cum obrajii îi iau foc.
Doar și-a deschis haina de blană, fără să o dezbrace. Are pe ea o rochie albă ca o cămașă de noapte. Nu e transparentă. Are timp să o privească mai atent. Trebuie să fi fost o femeie foarte frumoasă.
Pe o poliță sunt două căni. Una e acoperită de un strat subțire de praf. O șterge atent. Le pune pe masă și toarnă ceaiul. Când el vrea să guste, îl oprește. Pune puțină vodcă și îl îndeamnă să bea.
— Who are you?
Sub efectul alcoolului amestecat cu ceaiul, începe să turuie:
— Sunt Petrică, băiatul de la benzinărie. Bine, nu mai sunt băiat. Am trecut de cincizeci de ani și vin din…
Ea îi pune un deget pe buze. În ochi i se citește curiozitatea.
— Gas station.
Atât reușește să scoată din el. E aici de peste o lună. Nu le știe limba. Nu știe nici engleză.
Doamna încearcă să-l ajute. Îi arată pe telefon harta Orientului. Nu e de acolo, îi transmite din semne. El trage harta mai spre stânga. Apare Europa. Își oprește degetul într-un colț.
— Ya — zice ea. — Komunist?
— Nein! Nu! No! răspunde el indignat.
Sare în picioare.
— Calm.
Îi face semn să ia loc lângă ea. Mâna i se oprește pe genunchiul lui.
Îi arată o aplicație de pe telefon. O deschide și spune:
— I am Stela.
Aude imediat traducerea în română.
— I am Peter.
— In Romanian.
— Mă cheamă Petre.
Stela îi arată o poză veche atârnată lângă ușă. Este fotografia unui bărbat tânăr și blond.
— He was my husband…
Prinde doar finalul traducerii.
— …l-am găsit în pădure. Înghețat.
Ea își desface brațele și ia din nou telefonul. Lângă fereastra în care arde o lumânare se află o boxă. Dă drumul cântecului. Nu distinge ce îi spune. „Domnișoară” se oprește pentru câteva clipe. Vocea metalică a aplicației se aude din nou:
— Dansezi cu mine?
Sumar Literomania nr. 415 (2026)







Scrie un comentariu