În „Inima hiperkinetică”, debutul în versuri al Cristinei Bogdan, apărut la Editura Eikon în 2025, poezia apare ca o formă de combustie interioară: între iubire și memorie, între literatură și viață, între credință și îndoială. Cartea, însoțită de desenele lui Constantin Cioc, este dedicată mamei și deschide periplul poetic prin versurile Hélènei Cixous: „A iubi, a scrie, inseparabile./ A scrie e un gest al iubirii./ Gestul.”. Întreaga construcție a volumului pare să pornească tocmai de aici: scrisul nu este o activitate secundară existenței, ci una dintre formele ei supreme de iubire.
„Inima” este centrul volumului, organul simbolic în care se întâlnesc erosul, memoria, literatura, credința și moartea. Inima Cristinei Bogdan este în permanentă mișcare, asemenea unei conștiințe care refuză să se fixeze într-o singură identitate sau într-un singur timp. Ea traversează epoci, orașe, cărți, biografii și mitologii, transformând experiența personală într-un vast teritoriu intertextual.
Ceea ce individualizează volumul este dialogul continuu cu marii scriitori, artiști și gânditori. Aproape fiecare poem este dedicat unei figuri culturale: Rilke, Celan, Cehov, Abélard, Saramago, Tarkovski, Escher, Gellu Naum, Dostoievski, C. S. Lewis, Calvino, Magritte, Heidegger, Borges, Brâncuși, Márquez, Rūmī și mulți alții. Nu avem, însă, de-a face cu simple exerciții de admirație. Cristina Bogdan îi invocă pe acești autori într-un prezent intim, îi transformă în interlocutori și, uneori, în personaje ale propriei sensibilități.
În „Nu te naști femeie, ci devii”, de pildă, referințele la Celan, Rilke, Lou Andreas-Salomé, Héloïse și Abélard alcătuiesc o genealogie imaginară a iubirii și a devenirii feminine. Formula inspirată din Simone de Beauvoir este mutată din zona teoriei în cea a biografiei poetice:
„Într-un cuvânt, poezia./ În inima mea,/ îmbrăcată într-o rochie/ de roșie tafta,/ dansează un tangou/ nebunia./ Iubirile imaginare/ – tăcute, vântoase, neverosimile –/ sunt și ele vinovate?/ Iubirile neîntrupate/ pot fi judecate/ după îndreptare de spovedanie/ atât de bogate/ în liste cu felurite păcate?/ Eu sunt cel mai eu atunci când sunt tu./ Îmi suflă Celan în ureche/ și nu pot să nu mă întreb/ dacă voi fi și eu condamnată,/ ca una, ca alta/ – mult prea târziu sau mult prea devreme –/ în apele Senei culcată/ lângă iubitul ei,/ care îi scria epistole lui Ingeborg/ doar ca să am eu ce citi.”
Volumul e, totodată, profund preocupat de memorie. Memoria este o materie vie, capabilă să modifice prezentul. În poemul „anamneză” (dedicat lui Andrei Makine), identitatea apare ca rezultatul unor povești care ne preced: înainte de a fi cine suntem, suntem „cine ni s-a povestit că am fost”:
„ne exersăm viața/ fiind cine ni s-a povestit/ că am fost/ ce ne facem/ când poveștile tac/ lăsându-ne să respirăm/ de unii singuri?/ există mereu un înapoi/ care-l pregătește pe acest înainte/ ca o viață trăită/ în așteptarea lumii/ ce va fi să fie/ sau să vie/ ca să ajungi înainte/ trebuie doar să sari/ să te sari pe tine/ la numărătoarea farfuriilor/ așezate la masa de seară/ căreia unii îi spun tainic/ Cină/ să te uiți tu/ ca să-și amintească El ca să-și amintească ei/ de tine.”
În „toate numele tale”, memoria iubirii invadează orașul – numele celuilalt apare pe cutia poștală, pe ziduri, pe scări, transformând spațiul cotidian într-o hartă a absenței. La fel de importantă este dimensiunea religioasă. Biblia, Liturghia, Hristos, Învierea, Cina, Kaddish-ul, crucea și Judecata nu sunt simple ornamente culturale, ci elemente constitutive ale imaginarului poetei. În „Dumnezeu inimă de femeie”, Dumnezeu este imaginat prin capacitatea de a asculta, de a privi, de a iubi și de a se oferi, până la imaginea unei divinități „plămădite/ din inimă de femeie”. Astfel, sacrul este adus în proximitatea afectivului, iar iubirea capătă o dimensiune aproape liturgică:
„Dumnezeu ascultă doar ritmul bătăilor de inimă/ pe cele de cap le lasă în grija noastră/ nu se uită la cearcăne/ verifică meticulos numai imaginile/ care ni s-au perindat prin privire/ și lacurile sărate în care au înotat/ până când a început să le usture pielea/ pielea lor de imagini-cariatide/ care ies – stâlp de sare – din Marea Moartă./ Dumnezeu nu e contabil/ nu știe a număra greșeli/ are însă calități de poet/ Se îndrăgostește ușor de vocabulele/ în care ne înveșmântăm stările/ precum nucile în staniol/ înainte de-a fi așezate în bradul/ ce-I vestește nașterea,/ mereu verde, printre noi.”
Cristina Bogdan are și un simț pronunțat al ludicului. Poezia ei nu rămâne solemnă, amestecă mitologia, filosofia și teologia cu telefonul mobil, bitcoinul, autobuzul, tramvaiul sau limbajul cotidian. În poemul „trepte”, dragostea este simultan scară de incendiu, scară de valori, scară de evacuare și chiar o construcție Art Deco. Această mobilitate tonală este una dintre calitățile cărții: gravitatea nu exclude ironia, iar metafizica poate coexista cu obiectele din jurul nostru.
Spre finalul volumului, iubirea se desprinde tot mai clar de biografia individuală și devine o formă de continuitate. „Scrisorile se vor întoarce în copaci” vorbește despre imposibilitatea de a separa definitiv plecarea de întoarcere, iar „înmulțirea iubirii” transformă iubirea într-un imperativ aproape evanghelic:
„niciodată scrisoarea primită/ nu e aceeași cu epistola trimisă/ după cum plecarea nu are/ gustul întoarcerii/ niciodată cel care rămâne/ nu-l va înțelege până la capăt/ până la capătul drumului/ pe cel care pleacă/ ușa se-nchide încet/ apropiindu-i pentru totdeauna/ pe statornic și pe hoinar/ și nu poți să nu te întrebi/ care dintre ei rătăcește mai mult/ cine prinde rădăcini/ mergând/ și cine descoperă lumi/ rămânând”
„Inima hiperkinetică” este, în cele din urmă, o carte despre imposibilitatea de a despărți iubirea de cuvânt. Iubirea naște memoria, memoria naște literatura, literatura încearcă să recupereze ceea ce timpul distruge. Poezia devine astfel nu doar confesiune, ci și o formă de rezistență împotriva dispariției. Iar miza ultimă a volumului pare să fie formulată chiar de una dintre imaginile sale cele mai frumoase: iubirea nu este ceea ce rămâne intact, ci ceea ce continuă să bată după ce totul pare pierdut.
Cristina Bogdan, „Inima hiperkinetică”, Editura Eikon, 2025
Sumar Literomania nr. 413 (2026)
Scrie un comentariu