Istoricul român al religiilor Ioan Petru Culianu şi-a găsit sfârşitul în 1991, la numai 41 de ani, asasinat în toaleta Universităţii Divinity School din Chicago. Era o zi de mai – 21 mai, când sunt sărbătoriţi, în tradiţia ortodoxă, sfinţii Constantin şi Elena. Asasinul nu a fost găsit, iar dacă au mai apărut, între timp, elemente noi în acest caz, ele nu au fost date publicităţii. In memoriam, vă propun un fragment din volumul meu „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, 2017). (Raul Popescu)
În „Jurnal inedit (2001-2002)” (Humanitas, 2014), Monica Lovinescu, intransigentă, dar și loială unor vechi prietenii, își expune în mod evident simpatiile și antipatiile. Atitudinea sa este justificabilă, însă – și asta i se poate reproșa cu asupra de măsură Monicăi Lovinescu în notațiile sale – prea puțin fondată pe criterii obiective. Legăturile strânse, rezistente în timp, cu vechi membrii ai exilului românesc, ca Eliade, Ionesco etc., i-au impus un anumit tip de atitudine față de biografia și opera acestora. Defăimarea lor ar fi însemnat și defăimarea exilului românesc, a ceea ce el a însemnat: rezistența în fața puterii comuniste din România. O verigă slabă ar fi compromis probabil întreaga mișcare de rezistență.
Pe de o parte, teza Monicăi Lovinescu este una pertinentă: toate acuzațiile de fascism, toate aluziile la ororile fasciste, imediat după 1989, nu fac decât să arunce într-un plan secund crimele de o jumătate de secol ale comunismului. Este vorba, mai exact, despre o deresponsabilizare a comunismului. Autoarea, din această perspectivă, are dreptate să afirme într-un text din volumul „Diagonale”: „A ne preface că ieșim azi dintr-o jumătate de secol de fascism (singurul capabil de crime), nu de comunism, ce n-ar fi comis decât biete «erori», ar însemna a ne clădi viitorul pe o nouă iluzie”. Focusarea aproape exclusivă pe trecutul legionar al scriitorilor interbelici, o tactică practicată cu succes și de comuniști în cazul unora dintre acești scriitori, are drept unic scop, crede Monica Lovinescu, distragerea atenției de la un trecut mai apropiat și la fel de odios ca fascismul: „S-ar putea spune că, în timp ce de-a lungul realismului socialist, evacuasem obligatoriu orice referință la perioada interbelică, din 1990 încoace facem același lucru cu cea comunistă, referindu-ne, cu titlu de exemplu, doar la interbelic”.
Pe de altă parte, o cunoaștere exactă a biografiei unui scriitor, interbelic sau nu, este oricând necesară. Comunismul a fabricat încontinuu biografii. Alți scriitori, din exil, și-au fabricat la rândul lor noi biografii prin ascunderea unor perioade mai puțin onorabile din trecutul lor. Mai mult, astăzi ies la iveală diverse informații legate de scriitori, precum Ion Caraion, care, sub masca urii față de regimul comunist, și-au turnat, din exil, colegii și prietenii. Fie că e vorba de un trecut legionar sau de unul de colaborator al Securității comuniste, aceste biografii se cer urgent lămurite. Spiritul obiectiv tocmai aici este chemat să discearnă lucrurile echitabil, onest, ținând cont de contexte, de modul mai mult sau mai puțin indecent în care un om de cultură și-a înșelat într-un fel sau altul publicul, colegii și prietenii. În caz contrar, va exista exact acel fenomen de care se temea și Monica Lovinescu: istoria contrafăcută, măsluită.
Medalion Ioan Petru Culianu
În notaţiile din „Jurnal inedit (2001-2002)”, Monica Lovinescu, printre altele, este deranjată de tentativele lui I.P. Culianu și Matei Călinescu de a lămuri trecutul legionar al lui Mircea Eliade. Trebuie spus că multe dintre textele lui Matei Călinescu pe tema Eliade-Culianu au fost găzduite de revista „22”, ceea ce i-a atras probabil Gabrielei Adameșteanu îndepărtarea din grupul de „favoriți” ai cuplului Virgil Ierunca-Monica Lovinescu (aceasta din urmă refuzând – cel puțin pentru un timp – să mai colaboreze cu texte la revista „22”). Prima însemnare despre cazul Eliade-Culianu poartă data de 7 aprilie 2001 și este una de dezaprobare categorică a atitudinii lui Matei Călinescu în legătură cu trecutul legionar al lui Eliade, trecut pe care, împreună cu I.P. Culianu, ar fi dorit să-l „exorcizeze” prin publicarea unui volum cu cele 10-12 texte considerate legionare, semnate de Mircea Eliade, texte care, de altfel, acum sunt cunoscute, fiind reluate pe diverse site-uri cu profil legionar. Proiectul, în cele din urmă, nu s-a realizat. În schimb, cei doi și-au atras antipatia multor scriitori din exil. Printre aceștia s-au aflat Virgil Ierunca și Monica Lovinescu. Feomenul este, până la un punct, de înțeles. Ceea ce lasă însă de dorit este vehemența cu care Mircea Eliade este apărat. Însuși Culianu a făcut asta, ceea ce nu l-a iluzionat că trecutul magistrului său ar fi fost unul impecabil. Faptul că Matei Călinescu scrie despre acest trecut și despre atitudinea lui Culianu, în fond, cel mai afectat de dezvăluirea trecutului legionar al maestrului său din tinerețe, este o atitudine firească. În schimb, Monica Lovinescu interpretează gestul lui Matei Călinescu în mod eronat, considerându-l o tentativă de a-l promova pe Culianu prin denigrarea („coborârea de pe soclu” a) lui Mircea Eliade: „Într-un număr mai vechi din «22» (13), continuarea unui text al lui Matei despre Culianu-Eliade. Impregnat literalmente de «corectitudine politică», Matei se dedă la un exercițiu care nu-i face cinste. Pentru a-l ridica pe un soclu pe Culianu, victimă probabilă a legionarilor din Securitate (??), trebuie coborât Eliade. Nu total, nu brutal; la urma urmei, și el, Matei, fusese legat de Maestru. Argumente? Niciunul”. Influențat de opiniile lui Culianu, Matei Călinescu ajunge, consideră Monica Lovinescu, să descopere diverse semne și simboluri în proza lui Eliade care ar trimite la trecutul legionar al României: „Ascultând criticile lui Culianu, după moartea lui Mircea, Matei are o revelație: ultimul mare roman al lui Mircea se intitulează «Noaptea de Sânziene». Acțiunea începe și se încheie, 12 ani mai târziu, într-o noapte de Sânziene. Or, Legiunea a fost și ea întemeiată într-o noapte de Sânziene – stăruie Culianu. Nu constituie asta o dovadă că Mircea a fost și poate a și rămas legionar? Culianu ne avertizase și pe noi, dar i-am râs în nas. Trimisese chiar, pe această temă, o cronică la BBC, dar îi fusese refuzată. În schimb, Matei Călinescu l-a luat în serios”. Dezamăgirea produsă atât de Culianu, cât și de Matei Călinescu, este mare, iar Monica Lovinescu refuză să înțeleagă gestul celor doi, pe care îi anatemizează de câte ori are ocazia (așa cum se întâmplă și în notația din 7 aprilie 2001): „Iată la ce nivel riscă să coboare nivelul intelectual al unui ins (I.P. Culianu, n.m.) care a rezistat (cât de cât) dogmei dure a comunismului, cedând în schimb dogmei moi a «corectitudinii» din campusurile americane. Ca și cum în afara conformismului un intelectual s-ar simți pierdut…”.
Monica Lovinescu pare a fi deranjată de faptul că, prin denigrarea lui Eliade, căruia i se tot impută simpatia pentru Legiune, ia proporții faima lui Culianu, o faimă care i-a fost sporită, crede aceeași Monica Lovinescu, de misterul asasinatului căruia i-a căzut victimă I.P. Culianu în 1991: „De fapt, prin asasinarea lui Culianu (făptașul nu poate fi decât de extrema dreaptă… cred cei mai mulți), personajul a luat niște dimensiuni fabuloase”. Afirmația este, din păcate, adevărată. I.P. Culianu a fost transformat, între timp, din cauza tragicului mod în care și-a găsit sfârșitul, într-un personaj senzațional, un personaj de thriller esoteric.
Pe de altă parte, Monica Lovinescu mai are un motiv pentru care să nu-l agreeze pe Culianu: reticențele lui, exprimate în mai multe texte, în ceea ce privește valoarea literaturii române (vechi sau noi). Nu este ceva nou. Dorin Tudoran, care i-a refuzat lui Culianu tocmai din această cauză un text despre Eminescu, a scris despre asta. Printre alții, Gabriela Adameșteanu, pornind de la o notație de jurnal din 1983 a Monicăi Lovinescu, mărturisește că tonul lui Culianu nu era unul ferm în această privință, în ciuda unor texte ceva mai vehemente: „În interviul nostru, nu m-am ciocnit de o asemenea desființare radicală. De altfel, mi se părea mai degrabă normal ca I.P. Culianu, care plecase în 1973 din România, la doar douăzeci și doi de ani, să nu aibă o privire globală corectă asupra literaturii române. Studenții de la limbi străine erau, în genere, mai atenți și mai atașați literaturilor străine, ca să nu spun «un pic mai snobi»”. Nici chiar Gabriela Adameșteanu – deși este îndreptățită presupunerea ei că I.P. Culianu, plecat de douăzeci de ani din țară, nu mai cunoștea foarte bine tot ce s-a întâmplat în lumea literară în perioada comunistă –, nu are în totalitate dreptate, căci tânărul I.P. Culianu era un bun cunoscător al literaturii române, mai ales de secol XIX, iar studiile sale despre fantasmele nihilismului în opera lui Eminescu sunt, cred eu, încă actuale, oferind o deschidere interpretativă neexploatată, din câte cunosc, și de alți istorici și critici literari. Pe de altă parte, Monica Lovinescu nu ezită să-l blameze pe Culianu pentru atitudinea sa, pe care o considera sfidătoare: „Din pricina asasinării sale abjecte, nici nu i-am pus în discuție ultimele luări de poziție de o pornire maladivă împotriva nu doar a lui Eliade, ci și a lui Stere. Faza aceasta, ce-ar putea purta titlul parodic «ce este românesc să piară», ținea de mai mulți ani. Lui V. îi trimisese spre publicare un articol în care, în afară de Slavici cu «Mara», literatura română nu exista. Nici nu va putea exista vreodată dacă nu va renunța la piaza ei cea vătămătoare: Eminescu. Culianu cerea să i se publice articolul sub pseudonim, ceea ce bineînțeles că V. a refuzat. Fazei încă sfielnice a pseudonimului i-a urmat cea a semnăturii agresive. Tot din pricina asasinării sale, nu mi-am acordat dreptul să pun în discuție glorificarea sa postumă și tratarea «operei» sale la egalitate cu cea a lui Mircea Eliade”.
Nu cred că episodul Eliade-Culianu se poate discuta în acest fel, oarecum coercitiv, resentimentar, lipsit de argumente, subiectiv. Monica Lovinescu a fost inflexibilă în luările ei de atitudine, ceea ce a și ajutat-o să facă față regimului comunist, care folosea diverse mijloace de intimidare, de la amenințări și șantaje până la asasinate. Dar și I.P. Culianu a fost victima aceluiași regim, și el l-a criticat cot la cot cu alți exilați. Probabil chiar moartea sa are legătură cu aceste luări de poziție. În ceea ce privește trecutul lui Eliade, Culianu era supus, atât ca român, cât și ca discipol al acestuia, la presiuni din partea lumii intelectuale occidentale. A fost sau nu Mircea Eliade legionar? A fost sau nu antisemit? În ce măsură s-a apropiat de Legiune? Ce a scris în articolele sale? A păstrat legătura după 1945 cu legionarii din exil? Iată întrebări care au persistat (și încă mai persistă, în ciuda unor lămuriri aduse de cercetători ca Florin Ţurcanu, Moshe Idel sau Andrei Oişteanu în legătură cu biografia lui Eliade), impiedicând atât o receptare corectă a operei lui Mircea Eliade, cât și a atitudinii sale politice din perioada interbelică. Nu e vorba de „corectitudine politică”, ci de împiedicarea unor viitoare devieri interpretative legate de opera și viața lui Eliade.
Ajuns în acest punct, cred că este necesar un exemplu. În 2001, la Editura Criterion Publishing, Gabriel Stănescu publică o crestomație numită „Mircea Eliade în conștiința contemporanilor săi de exil”. În ea apar diverse nume prestigioase: I.P. Culianu, Emil Cioran, Sorin Alexandrescu, Paul Barbăneagră, Matei Călinescu, Neagu Djuvara, Vlad Georgescu, Eugène Ionesco, Norman Manea, Ion Negoițescu, Virgil Nemoianu, Basarab Nicolescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ion Vianu, Horia Stamatu, Paul Goma. Printre aceste nume s-a strecurat însă și cel al lui Alexander E. Ronnett, medicul lui Mircea Eliade. Alexander E. Ronnett nu-și ascunde trecutul legionar, de care este mândru, militând în continuare, de altfel, și în exil, pentru cauza legionară. Pe Mircea Eliade îl portretizează ca pe un fidel al cauzei legionare: „Pentru a clarifica aceste multe întrebări, voi face câteva afirmații definitive: – Mircea Eliade a fost un legionar încadrat. – S-a apropiat de Codreanu și Mișcarea Legionară, ca și mentorul său, Nae Ionescu. – A fost membru în Clubul Axa, din care făceau parte cele mai mari personalități legionare. – În presa legionară din acele timpuri a publicat o mulțime de articole care dovedesc atașamentul lui la Mișcarea Legionară, pe care a considerat-o ca o revoluție spirituală și o mare șansă de a schimba mentalitatea dominantă a poporului nostru. – În timpul arestării lui și al internării în lagăr a fost șef de cuib. – A scăpat de masacrul lui Carol al II-lea și al ucigașilor lui, numai prin circumstanța că era în spital bolnav de plămâni. – A fost ales deputat în alegerile din 1937, reprezentând partidul Totul Pentru Țară, brațul politic al Mișcării Legionare…”. Autorul continuă în același mod, prezentând, într-un text cu vădite valențe antisemite, un Mircea Eliade fidel Legiunii atât în țară, cât și în exil. Nu voi comenta veridicitatea afirmațiilor lui Ronnett, nu este aici momentul. Concluzia? Probabil că un astfel de text nu ar fi fost publicat cu atâta ușurință dacă ar fi existat de la bun început o anume transparență în ceea ce privește biografia lui Eliade, și aici mă refer mai ales la episodul legionar al tinereții lui. În atare situație, I.P. Culianu și Matei Călinescu nu mai pot fi blamați cu atâta înverșunare, așa cum a făcut-o Monica Lovinescu, pentru tentativa lor de a lămuri acest aspect controversat al biografiei eliadiene.
Fragment din volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” de Raul Popescu, Editura Eikon, 2017
Foto Monica Lovinescu: Arhiva Humanitas (sursa aici)
Foto Ioan Petru Culianu (sursa aici)
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu