Ion Mureşan – poetul intervalului

Reiau în acest număr dublu al Literomaniei un articol mai vechi dedicat poeziei lui Ion Mureșan. Articolul a apărut în 2008, în revista brașoveană „Astra”. Între timp, Ion Mureșan a mai publicat „cartea Alcool” (2010, Charmides), antologia „Iluminarea marilor construcții” (antologator Teodor Dună, 2016, Tracus Arte) și „Introducere în poezie” (Charmides, 2023). (Raul Popescu)

Ion Mureşan – poetul intervalului

„Fără a deveni pescarul care prinde balena,
El ajunse călugăr.”

Haiku dedicat maestrului zen Nichiren

În poemul „Autoportret la tinereţe”, Ion Mureşan scria despre sine, despre misiunea sa: „eu trebuie să exprim acel sunet fantastic de tăios ce se naşte/ când numele se izbeşte deasupra lucrului pe care îl denumeşte”. O misiune deloc uşoară. Ion Mureşan este unul dintre rarii poeţi care ia în serios poezia, poezia ca mod de existenţă, poezia ca unealtă de sfredelire a zidului ce ne desparte de un paradis pierdut. Poate din acest motiv nu a publicat decât trei volume: „Cartea de iarnă” (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981), „Poemul care nu poate fi înţeles” (Ed. Arhipelag, Târgul-Mureş, 1993) şi „Paharul” (Ed.Scriptorium, Baia Mare, 2007). Apariţia celui de al doilea volum de poezie s-a datorat în mare măsură, după cum ne dezvăluie Andrei Bodiu într-un studiu dedicat poeziei lui Ion Mureşan („În căutarea Poeziei” din volumul „Direcţia optzeci în poezia română”, Ed.Paralela 45, 2000), insistenţelor prieteneşti ale criticilor de la revista „Vatra”: Cornel Moraru, Virgil Podoabă şi Al.Cistelecan – acesta din urmă considerându-l pe Ion Mureşan unul dintre vârfurile generaţiei ’80, alături de Mircea Cărtărescu şi Aurel Pantea. În aceste condiţii, noi, ca iubitori de poezie, ar trebui să fim mulţumiţi că a existat totuşi o posibilitate de a-l determina pe acest poet dezordonat cu propriile sale creaţii să mai publice un volum după doisprezece ani de „tăcere”, acesta fiind intervalul de timp scurs de la debutul poetului clujean până la apariţia celui de al doilea volum al său în 1993; în schimb, Ion Mureşan a publicat şi publică intens în revistele literare din provincie. Este un obişnuit al evenimentelor care au în centru într-un fel sau altul poezia, nu se fereşte de public, ceea ce nu surprinde la un poet al oralităţii, al vorbirii, aşa cum este Ion Mureşan.

Încă din volumul de debut, „Cartea de iarnă”, poate fi sesizată la acest poet frustrarea datorată zădărniciei încercării de a exprima ceea ce se află dincolo de cuvinte cu ajutorul poeziei („Dar poezia refuză să mai intre în poem”, „Izgonirea din poezie”). Imposibilitatea limbajului de a mai recupera sensurile originare ale cuvintelor („…când toate se pot spune cu/ voce tare/ nimeni nu-şi mai alege cuvintele!”, „Izgonirea din poezie”), îi impune poetului o întoarcere spre sine însuşi în speranţa unei resuscitări a demnităţii cuvântului: „Vorbesc din propria-mi piele, singura care îmi stimulează/ ambiţia de a huzuri/ oferind cuvintelor un fel de demnitate cu pori şi delicate/ firicele de păr” („Înălţarea la cer”). Dar poetul se „ratează”, cel puţin asta pare a simţi, şi atunci nu-i mai rămâne decât nebunia, sau cel puţin simularea acesteia. Doar astfel poate să spargă monotonia, convenţionalul gesticii şi vorbirii care caracterizează o lume altfel insipidă. Orice gest e binevenit în măsura în care dinamitează banalul: „şi tot atunci primirăm veste/ că un copil lunecând printr-o fereastră/ pluti un timp deasupra unui cartier mărginaş” („O scară rezemată de un turn”). Poezia ar trebui să participe la această alungare a convenţionalului, a banalului, chiar dacă asta ar însemna a o transforma într-o „sperietoare”, ilustrativ în acest sens fiind „Poemul despre poezie”: „Toată viaţa am adunat cârpe să-mi fac o sperietoare/ îmi amintesc zilele în care ascuns sub pat îmi desăvârşeam lucrarea/ grămada de pantofi vechi pe care îmi rezemam capul uneori când adormeam/ iar acum când e gata noapte de noapte sting lumina şi numai bănuind-o acolo/ încep să urlu de spaimă.” Poezia lui Ion Mureşan este infuzată de o ironie subtilă (şi tristă în acelaşi timp). Chiar descrierile unor scene care trimit la acte încărcate de sacralitate, precum înălţarea la cer, sunt realizate în notă ironică, semn al unei neîncrederi cronice în posibilitatea unei evadări dintr-un univers calp: „He, he mâine dimineaţă voi prinde un câine roşcat de un/ picior şi rotindu-l deasupra capului ca pe o elice/ cu adevărat o să mă înalţ la cer” („Înălţarea la cer”). Destinul poetului de a evada – chiar dacă nici el nu mai crede în posibilitatea acestei evadări – spre alte locuri, alte tărâmuri (poate spre acel Paradis eidetic despre care a scris în eseul „Note la un Paradis pierdut”?), nu poate fi totuşi eludat („Eu duc pe umăr steagul singurătăţii şi nu-l duc spre locuri/ de desfătare”, „Izgonirea din poezie”). Aceasta este imposibila lui condiţie. De aici tensiunea poeziei lui Ion Mureşan. În eseul „Poezia şi pielea de porc”, apărut în volumul de eseuri „Cartea pierdută (o poetică a urmei)” (Ed. Aletheia, Bistriţa, 1998), Ion Mureşan, într-un mod original şi amuzant, descrie condiţia ingrată a poetului folosindu-se de povestea „Porcul fermecat”. În această poveste, fata de împărat arde pielea de porc a soţului ei, pentru a-şi păstra soţul numai în forma sa umană. Ei bine, între noi şi poezie se află o piele de porc! Între omul diurn şi cel nocturn se află o piele de porc! Poeţii sunt cei care rămân pe vecie prinţii tocmai pentru că li s-a ars pielea de porc: „Ziua ar da orice să poată arunca în foc pielea porcului. Aşa stând lucrurile, oamenii se adună, se sfătuiesc (cu cine?) şi sacrifică pe câţiva dintre ei care să le reprezinte cu neruşinare de porc ruşinea de a fi prinţ. Aceştia sunt poeţii”.

Ion Mureşan este, aş putea spune, poetul neputinţei de a fi poet, aşadar nu putea să scrie decât un poem care să nu poată fi înţeles. Cel de al doilea volum de versuri al său chiar aşa se şi numeşte: „Poemul care nu poate fi înţeles”. Viziunea poetică nu face decât să îngreuneze exprimarea, să încâlcească părţile de vorbire. Poemul care nu poate fi înţeles „este stolul de ciori ce se roteşte cu voioşie/ în jurul frunţii,/ bruma neagră a frunţii mele: limba în gură e rece/ ca gheaţa şi aproape casantă,/ ca o decoraţie acordată de Dumnezeu profeţilor;/ el este vinul care nisip se face în gura ta” („Poemul care nu poate fi înţeles”). Neputinţa de a exprima ceea ce trebuie aşa cum trebuie nu mai provoacă revoltă, ca în primul volum, ci resemnare. Poetul „aproape bătrân, aproape gârbov,/ cu aureola împăturită sub braţ” se aşează la rând, „după sute şi sute de oameni”, pentru a putea vedea şi el, acum, când moartea îi dă târcoale, „poemul tămăduitor”, „poemul care nu poate fi înţeles”. Asta după ce viaţa i-a fost distrusă de poezie: „mierea zilelor mele ai risipit-o/ pe limba neruşinaţilor” („Viaţă distrusă de poezie”). Poezia în sine nu poate rezulta decât dintr-un şir de erori, ea devenind astfel „o înşiruire potrivită de erori”, „o armonizare cât de cât a erorilor” („Lanţurile peste ferestre”). Resemnarea vine dintr-o constatare oarecum banală: „căci nu toate sunt exprimabile şi nici toate exprimabile” („Un car negru”).

Ion Mureşan, poet situat de către critica literară la graniţa dintre expresionism şi suprarealism, este un poet al căutării „ratate”, în măsură în care acel Paradis căutat este definitiv pierdut, acea evadare mereu dorită („Nu am decât o singură prejudecată- realitatea”, „Izgonirea din poezie”) este la urma urmei imposibilă. În cele din urmă, căutarea în sine este cea care produce poezia, cea care rupe barierele dintre „de nerostit” şi „de rostit”. Ion Mureşan este poetul intervalului, cel aflat departe, dar nu ajuns (încă) la destinaţie.