Atelier

Jocurile și visele prizonierului (I)

Fragmentul de mai jos face parte dintr-un manuscris pe care l-am descoperit recent, undeva sus pe bibliotecă, acoperit de cărţi şi câteva tablouri vechi. L-am scris în 1977, în Germania, la Essen, la scurt timp după fuga mea din România, cu senzaţia că acum sunt liber şi că pot scrie fără frică absolut tot ce vreau. În textele mele nu mai voia nimeni nici ideologie comunistă, nici viziunea unui viitor de aur, care-mi producea greaţă. Problema, însă, era că nu voia nimeni nici textele mele, pentru asta ar fi trebuit să fie scrise în germană, nu în română. Dar asta nu m-a prea interesat. Important era că scrisul îmi aducea bucurie şi mi-a uşurat mult primele săptămâni ale exilului. Am recitit paginile după 39 de ani de la scrierea lor. Interesantă experienţă,eram mai mult decât curios, doar mă întâlneam cu mine însumi printr-un salt înapoi în timp. Eram, desigur, curios: m-am schimbat, în ce măsură mi-am schimbat felul de-a vedea lucrurile, de-a le pune pe hârtie? Manuscrisul întreg are vreo sută de pagini. Am mai găsit în plus, sus pe bibliotecă, şi câteva schiţe trăsnite. Unele chiar mi-au plăcut, am avut privilegiul, după atâta timp, de-a mă citi ca pe-un autor străin. Dar în timpul lecturii, m-am identificat repede cu cel care eram atunci şi am văzut că, în esenţă, am rămas acelaşi. Sunt, oricum, de mult convins, că, indiferent de experienţele avute în cursul timpului, natura noastră, felul nostru de-a vedea lucrurile, tendinţa noastră de-a fi clovneşti sau tragici nu se prea schimbă. (Jan Cornelius)

CÂTEODATĂ nu mai puteam de plictiseală, nu mai știam ce să fac, stăteam cât stăteam și, când paznicul nu se uita la mine, mă duceam pe furiș și mă trânteam într-un colț al cuștii, îmi trăgeam cămașa peste cap și mă încovrigam acolo cu genunchii la gură și după un timp începeam să sforăi. Paznicul se învârtea un timp în jurul meu, mă privea din diferite poziții, apoi se prindea cu mâinile de gratii și începea să le scuture și eu mă rostogoleam dintr-un colt al cuștii în celălalt colț. Dar tot nu mă dădeam bătut, dimpotrivă, mă prefăceam că dorm și mai adânc, mă rostogoleam prin cușcă, mă întorceam pe toate părțile, mă izbeam de gratii și sforăiam și mai tare, și paznicul zicea „Scoală, putoare, au venit să te ia” și numai atunci întredeschideam ochii, mai sforăiam de două-trei ori și mă ridicam în picioare. Săream în mijlocul cuștii și mă frecam la ochi, mă întindeam și căscam cu gura până la urechi. „Cine dracu’ a venit să mă ia?” întrebam întinzându-mă plictisit. „Cine umblă la ora asta pe străzi? La ora asta se doarme. Fiecare la căldurică” adăugam și îi mai trăgeam un căscat. „Se doarme pe dracu” zicea paznicul „numai tu dormi”. „Ba nu, nu numai eu dorm, toți dorm” ziceam și iar voiam să mă întind pe jos. „Ba nu, numai tu dormi” se enerva paznicul „tu dormi și ei vin să te împuște” și aici mă opream din căscat și holbam ochii la el. ” Da, da, să te împuște” îmi striga paznicul în ureche „pac, pac, pac, pac!” și-și vâra mâinile printre gratii cu arătătorul spre mine și eu mă aruncam câțiva pași înapoi . „Pac, pac, pac ” urla paznicul tot mai furios „pac, pac, pac, pac ” și nici nu știam cum să-l mai opresc, așa că până la urmă mă prindeam cu mâinile de burtă și mă trânteam pe jos, mă zvârcoleam și-mi înfigeam degetele în pământ. „Gata” ziceam „am murit” și atunci paznicul se mai oprea din urlat, dar era tot roșu la față. „N-ai murit” zicea gâfâind „Dar o să aibă ei grijă de asta, o să-ți zboare și creierii”. „De ce să-mi zboare creierii?” întrebam „ce le-am făcut?”. „Ce le-ai făcut, ce nu le-ai făcut, chestia e că au să-ți zboare creierii” zicea paznicul „au să ți-i împrăștie pe gratii” și eu mă prindeam cu mâinile de cap și mi-l strângeam ca într-o menghine . „Se poate?” întrebam . „Sigur că se poate” zicea paznicul „totul se poate”. „Nu, nu” ziceam eu „numai asta nu!”. „N-am ce să-ți fac” zicea paznicul și ofta „așa fac totdeauna, când dormi mai bine, când te-aștepți mai puțin, vin și-ți zboară creierii pe pereți. Pe urmă își iau puștile și pleacă” și se uita la mine cu părere de rău. „Păcat de tine” zicea „că ești băiat tânăr , puteai să mai trăiești, puteai să te mai tăvălești cu femei” și aici îi sclipeau ochii și mă întreba brusc: „Ascultă, tu ai tăvălit vreo femeie?” „Da” ziceam eu trist și mă țineam cu mâinile de cap. „Câte?” întreba paznicul curios „câte femei ai tăvălit?”. „Multe” ziceam eu trist „foarte multe, nu le-am numărat, cine-a avut timp să le numere? Le-am tăvălit și gata”. „Trebuia să le numeri” zicea paznicul „eu așa am făcut, nu puteai să tăvălești mai multe ca mine”, dar eu îmi strângeam capul mai departe între mâini și ziceam „Ba, eu cred că trebuie să fie mai multe, măcar cu două sau trei, dacă nu cu patru. Dacă nu cu patruzeci și patru. E bine că m-am bucurat de tinerețe, nu?”. „Da, e bine” zicea el „dacă tot vin, măcar asta să ai de la viață” și aici iar începeau să-mi tremure picioarele. Uite că eu am tăvălit 164 de femei” zicea paznicul mândru „pe toate mi le-am notat într-un carnețel și o să mai tăvălesc 164. Și tu o să putrezești sub pământ . Păcat de tine, că ești băiat tânăr!”. „Da, păcat” ziceam eu „păcat că mă împușcă. Eu o să putrezesc și tu o să tăvălești la femei una după alta, până o să ai de cinci ori mai multe ca mine, până o să le pierzi numărul”. „Crezi?” se bucură paznicul. „„Da” ziceam eu „mult mai multe”. „Dar tot o să le notez într-un carnețel” zicea paznicul bucuros și ofta de plăcere. „Așa să faci” ziceam eu și mă așezam într-un colț. „Nu știu” zicea paznicul după un timp și se uita la ceas „nu știu. Ce-o fi astăzi, iar s-or fi înfundat în vreo crâșmă?” ” Cine?” întrebam eu mirat. „Cum cine?” zicea paznicul „ăia care vin să te împuște. Ăia care vin să-ți ia viața . Cred că au intrat într-o crâșmă. Fir-ar să fie și să fie! Cred că sunt beți ca porcii acum” zicea paznicul și se uita la ceas. „Că nu se mai satură”. „Beau mult?” întrebam eu. „Beau” zicea paznicul, „dar nu totdeauna. Numai când întârzie. Atunci beau de sting !”. „Aha” ziceam eu și mă uitam la ceas „înseamnă că sunt beți ca porcii”. „Tu să taci!” zicea paznicul „pe tine vin să te împuște. Tu să nu vorbești așa de ei”. „Da” ziceam eu și parcă mai prindeam curaj, „dar mă gândesc că dacă au întârziat atât, nici în picioare nu mai pot să stea”. „Lasă” zicea paznicul „că cineva tot îi aduce în spate. Numai puștile să nu și le piardă pe drum”. „Da” ziceam eu „dacă-și pierd puștile, cu ce mă împușcă? La asta mă gândesc eu”. „Tu să nu te mai gândești” țipa paznicul „tu să-ți ții gura și să aștepți să fii împușcat. Că o pușcă tot s-o găsi pentru tine”. „Da” ziceam eu „o pușcă tot nu s-o pierde pe drum”. „Așa-i?” întreba paznicul. „Și asta ajunge. Pac! și gata”. „Da” ziceam eu „gata cu zilele mele. Numai să iasă din crâșmă. Numai să-i scoată cineva și să-i aducă în spate. Ca acum sunt beți ca porcii” spuneam și mă uitam la ceas. „Atât de beți că nu mai știu ce fac. Poate s-au dus la femei. Cine știe? Noi stăm aici și-i așteptăm să mă împuște și ei s-au dus la femei. Eu așa mă gândesc.” „Tu să nu te gândești” țipa paznicul „tu să nu vorbești de femei. Tu nici n-ai atins o femeie”. „Da” ziceam eu „exact așa-i și sunt băiat tânăr”. „Știi câte-am tăvălit eu?” mă întreba paznicul pe șoptite și eu îmi scoteam urechea printre gratii. „164” îmi șoptea „și o să mai tăvălesc 164”. „Mamă, mamă” ziceam eu „atât de multe! Și eu nimic”. „Dacă ești prost” zicea paznicul „cine-i de vină? Băiat așa tânăr!”. „Doamne, cât sunt de tânăr!” „Tânăr și prost. De-o prostie rară!” spunea paznicul și cred că-i părea oarecum rău de mine, când mă vedea așa trist, pentru că începea să mă mângâie pe cap. „Poate că de asta vin să te împuște” adăugă, și-și ștergea o lacrimă pe furiș. „De prost ce ești.” „Da” ziceam eu „numai să-i scoată cineva din crâșmă, numai să nu se fi dus la femei”.

Prima parte dintr-un fragment din manuscrisul Viaţa şi visele prizonierului, redactat în 1977, la Essen, Germania, imediat după fuga din Romania, în a cărei închisoare continuam să fiu prins. (Jan Cornelius)

Foto: Florin Lăzărescu

Despre autor

Jan Cornelius

Jan Cornelius

Jan Cornelius, scriitor de limbă germană originar din România, traducător şi publicist, s-a născut în 1950, la Reşiţa. A studiat franceza şi engleza la universităţile din Timişoara, Düsseldorf şi Stirling (Scoţia). După ce a părăsit România în 1977, s-a stabilit la Düsseldorf, unde a lucrat câţiva ani ca profesor de liceu. A publicat în Germania numeroase cărţi de proză satirică, volume pentru copii, poezii, eseuri despre literatura modernă. A colaborat la reviste satirice germane şi elveţiene şi a scris comentarii despre cultura modernă şi piese radiofonice pentru posturile de radio naţionale din Germania şi Elveţia. În România, a publicat comentarii despre literatură în „Observator cultural”, „Dilema veche” şi „România literară”. A tradus în limba germană şi a prezentat în lecturi publice diverşi scriitori români contemporani, printre aceştia numărându-se Dan Lungu şi Matei Vişniec. În 2017, publică la Editura Humanitas volumul „Eu, Dracula și John Lennon. Povestirile unui trăitor și uluit observator în România comunistă și în mirificul Occident”.

Scrie un comentariu