Coronavirus Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 153

Julieta și jumările (pe timp de Covid, II)

Julieta!

Julieta, ieși, te rog, să te văd puțin! Da, sunt chiar la tine sub balcon. Nu, nu mă expun virusului. Am mască, mănuși de unică folosință și spirt. Am venit până la tine cu bicicleta, mi-am ținut respirația când am trecut pe lângă vreun om rătăcit pe stradă și, în plus, distanța dintre casa mea și a ta e mică.

De ce te strig Julieta? Păi nu ești tu Julieta mea? Nu ieși tu la fereastră, ca să te zăresc un pic? Știu că nu pot intra în casa ta, pentru că trebuie să aplicăm distanțarea socială. Dar un zâmbet tot poți să îmi arunci.

Hai, te rog, bunico, fii Julieta mea! Ți-am adus și jumări, să știi.

Bunica iese la fereastră. Nu vrea jumări. Zice că nu vrea să se spurce, acum, în Post. Îmi zâmbește, îmi face cu mâna și mă gonește acasă, încuind hotărâtă ușa balconului ei de la etajul 1.

Sunt tristă, pentru că ea adoră jumările, dar mă resemnez. Am cinci cutii pline ochi de jumări acasă. M-am gândit că vor ține de foame, atunci când le-am luat, acum câteva săptămâni, în caz că am fi rămas fără mâncare. Când cetățenii se înghesuiau să golească rafturile de făină, mălai, sardele și conserve de fasole, eu cumpăram jumări. Jumările sigur aveau să mă salveze de boală, să îmi asigure o imunitate de fier, să fie scutul meu de neînvins împotriva pandemiei. Atâta doar că sunt jumări de porc bio și se trec repede. Era deci o idee bună să le împart cu bunica, să îi dau și ei din scutul meu de sănătate Și un motiv solid să îi fac o vizită sub balcon, pe timp de covid.

Acum am rămas cu cele cinci cutii de jumări în frigider. Cineva tot trebuie să se spurce în Post. M-am hotărât să consum zilnic o cantitate regulată, mică, de trei ori pe zi, ca să ies învingătoare în lupta cu data lor de expirare. În scurt timp, au devenit recompensa mea, după momentele-cheie ale zilelor în ritm nebun de carantină.

Mic dejun – tranșă 1 jumări de încurajare – spălat rufe – matematică cu Minu – pus curcan la cuptor – colorat cu Rumbi – întins rufe – verificat curcan – citit emailuri – curățat cartofi –încurcat emailuri – nervi – nervi – jumară 2 de încurajare – masă prânz – spălat vase – măturat – somn copii – încercări birou – mop – flori – comunicații – pierdut capul – găsit capul – cină – jumară de final – somn.

Mâine mai e coronavirus, mama? mă întreabă Rumbi, cu un pic de teamă în ochi. Fericirea i se așterne pe chip când află că și mâine mai e coronavirus. Și poimâine. E cu mama mereu și nimic nu mai contează. Minu îl ceartă, pentru că el e mai mare și știe. Corona e rău, chiar foarte rău. Cu o singură excepție: mama se lasă pupată mai des, pur și simplu pentru că este mereu prin preajmă.

De îndată ce te obișnuiești cu rutina, zilele trec repede, mult prea repede. Nu se aud mașini pe stradă. Singurii oameni de pe stradă sunt alergători sau stăpâni de căței. Regretăm cu toții acel ciobănesc carpatin pe care l-am lăsat să locuiască la țară. Cu el în lesă, nu ar mai fi fost nimeni pe stradă. Nici poliție, nici vecini, nici virus.

Mă simt ca și cum aș purta haine de vară. Am lăsat deoparte oamenii care mă apăsau (prietenii cunoștințelor, acel potențial client din domeniul IT, organizatorul conferinței X și vărul mic al vărului mare), treburile inutile (să postez ceva pe Facebook, să îmi fac griji despre ce gândesc alții despre mine, să verific ce mai e trendy pentru millenials), gândurile decorative (unde să călătorim? ce restaurant să încercăm? ce lego să comandăm?). Sunt ușoară ca un fulg.

Pământul e și el mai ușor acum. E o muzică a străzii, chiar în miezul zilei. Aerul de București are un glas al său, pe care l-am mai auzit în copilărie, atunci când pescărușii de pe Dâmbovița își țipau foamea în căldura verii sau skateboardul vecinului meu dărâma pe neașteptate câte un jalon de antrenament din cele aranjate cu grijă de copii pe stradă. Căci muzica orașului se aude prin contrast, abia când e întreruptă de un zgomot. Nu știi că se auzea un cântec, până când nu vine sunetul care îl bruiază. Dar de la un timp, în orașul nostru era doar zgomot, doar sunet care bruiază și atunci, cu ce să îl compari?

Mi-am luat porția de jumări pe ziua de azi. Dar nu mă pot abține și mai fur una din frigider. Mama, ce e asta? mă întreabă Minu, pofticios. O carne veche, îi răspund și mă strâmb, sperând că mă va crede. Mă crede. Dar Rumbi, iubitor de carne, precum mama sa, are nasul mai fin. El nu mă crede. Adică, ar vrea să mă creadă, dar mirosul adânc de purcel îi gâdilă nările. Ce e asta, totuși? Dă-mi să gust. Nu pot, e veche, insist eu. E veche, dar e bună. Tu mă minți. Noroc cu războinicii Ninjago, ei evaporă până și mirosul amețitor al jumărilor.

Și totuși, dacă ar fi descoperit și chinezii gustul irezistibil al jumărilor de porc de la fermă, poate că nu ar mai fi mâncat lilieci…

Mai avem de stat acasă. La început, nimeni nu a văzut valul. Era prea departe. Toți stăteau cu spatele și își vedeau de treburile lor. Apoi, pe măsură ce valul s-a apropiat, a devenit tot mai mare. Oamenii au început să fugă din calea lui. Și valul se face tot mai mare și mai mare, iar oamenii încep să moară, pâinea cea de toate zilele începe să moară, speranța începe să moară, răbdarea începe să moară, fericirea începe să moară.

Moartea, nu ne temem cu toții de ea?

Să nu te temi. Acum, când linia dintre viață și moarte e tot mai subțire, moartea a devenit mai prietenoasă. E mai aproape de noi toți și de aceea nu mai pare atât de fioroasă. Moartea e firească. Moartea o porți ca o brățară veche, la brațul rău, sau chiar la celălalt, spunea poetul Radu R. Șerban, într-o poezie.

Și mai spunea așa:

Când… vezi?… când mai la toți ne piere glasul
Și se-nfiripă din păreri de rău
Un țărm pe care, imitându-ți pasul,
Va merge moartea, dar cu mersul tău.

Nu mă tem. Căci valul e tot mai mare. Și oamenii fug din calea sa. Dar fug pentru a avea unde să se întoarcă. Pentru a reînvia pâinea cea de toate zilele, din făină mai albă și mai fină. Căci speranța și răbdarea nu au cum să nu renască mai înalte, atunci când norii capătă forme de îngeri pe cer, iar curcubeul strălucește deasupra Muntelui Athos, chiar acum, când noi ne consumăm îndoielile între pereții caselor noastre.

Plec din nou de acasă, tot cu bicicleta.

Julieta! o strig iar pe bunica, de sub balcon. Iar mi-ai adus jumări? iese ea, certându-mă că nu respect indicațiile de izolare și ordinele autorităților.

Am adeverința la mine, o liniștesc pe bunica. Și nu ți-am adus jumări. Ți-am adus o carte. Am cumpărat foarte multe și nu reușesc să țin pasul cu ele.

Primesc, primesc, îmi răspunde ea. Post de cărți nu am ținut niciodată.

 

Susține Literomania

Despre autor

Andreea Micu

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: