Pășea marțial, chiar cu oarecare aroganță, pe culoarul ce ducea către biroul lui George. Știa că-l va găsi șezând destins într-un fotoliu din secretariat, sorbindu-și cafeaua ori dictând fraze cu rol deconspirator. Trebuia să-i cânte puțin în strună, până să forțeze cu succes schimbarea temei. Dacă celor mai mulți le lipsea curajul sau arta eschivei eliberatoare în preajma șefului, în ce-l privește pe Cornilă, posesia câtorva elemente de interes material și comun în același timp, îl putea scuti de corvoada audierii întregului arsenal argumentativ al lui George. Se temea întrucâtva că prea marea vervă a acestuia îi va tăia propriul elan cu care spera să-și convingă superiorul de corectitudinea propunerilor sale. Se simțea concurat de umbra acelei prezențe din capitală care pusese stăpânire pe mintea lui George. O marotă ce deturna din când în când atenția acestuia de la treburile curente. Mai era și influența mistică, exercitată de Laurențiu Boteanu, căruia protusul i se predase cu generozitate. Cele două asalturi îl făcuseră pe redutabilul George să cedeze și să le conjuge spre o retorică ce sfida în bună măsură rațiunea. Totuși, încrederea de sine a lui Cornilă era asigurată de disjungerea operată la rece de George, care nu amesteca niciodată propensiunile sale practice, de mare eficacitate, cu scăldatul în propriul orgoliu, chiar dacă asta se solda uneori cu enunțuri elucubrante. Eșafodajul bine întemeiat al calculelor avea întotdeauna câștig de cauză înaintea fantasmelor.
De fapt, temerea lui Cornilă nu avea ca obiect vreo incapacitate de discernere între realitate și ficțiune a protusului, ci forța de seducție asupra lui, a cuiva potent din zona A sau B. Oare George se lăsa mai mult decât era cazul prins în caruselul ăsta? Spera ca făcând jocul cuiva de sus, să acceadă el însuși în vreun cerc de putere? Lui Cornilă îi parvenise cu ceva timp în urmă zvonul că George era beneficiarul unui fond ideatic livrat de către un fost ofițer de informații din capitală, resetat ca fruntaș în oarece partid populist. Și nu se înșela. Mai mult sau mai puțin, zvonul tindea către adevăr.
Conspiraționist până la absurd, ex-ofițerul politician cu legături obscure, îl momea pe George cu cele mai insolite speculații. Provocările lui urmăreau diseminarea publică, chiar dacă numai la nivelul unei secțiuni din întregul zacon, a acestor teorii bizare, lucru ce se dovedea garantat de orgoliul și verbiajul incandescent ale lui George. În ultima vreme, respectivele idei apăruseră și în sumarul cărților publicate de acesta la editura Arhicancelariei. Cornilă nu se omora cu cititul, mai ales când era vorba de lecturi cu subiecte irelevante din punct de vedere practic. Auzise de cele scrise și se întreba cum se face că cei de la editură nu obiectaseră cu privire la conținut? Însemnă, gândea el, că trecerea pe care o avea George pe lângă Arhon se sprijinea pe considerente mai înalte decât cele aflate la vedere. Înseamnă, iarăși, că Arhonul însuși gira cu acceptul lui tacit, părerile lui George. Deci, orice ar fi afirmat cel din urmă, era cușer și, că era sau nu interesat de asta, Stresoiu îi garanta acestuia siguranța și stabilitatea poziției în proximitatea lui.
Altcineva decât Cornilă ar fi văzut însă lucrurile puțin altfel. Mai detașat, fără susceptibilitatea de a se afla în afara subiectului. Poate că cei doi erau angajați oarecum voluntar în slujba aservirii instituției lor unor interese indistincte, în care confuzia vinovată dintre privat și public opera cu nonșalanță. Astfel, beneficiau de avantajele funcției nu numai ei ci și o parte din membri familiilor lor, ocupând posturi ce inculcau practica sinecurii. Pe de altă parte, relațiile personale dintre deservenții la vârf ai instituției și capii altor instituții, mai de forță, puteau compromite specificul autentic al primei dintre cele două, până la nivelul de nedorit al trădării și, în final, al servituții degradante. Nu că zaconul din care făceau parte cei doi, alături de toți ceilalți subordonați ai lor, ar fi însemnat prea mult în arhipelagul general. Mai cu seamă că, indiferent de alura vizibilității unor reprezentanți ca George, era vorba de un singur segment. Dar tendința asta era generală și deținea vechi state în desfășurarea istorică a acestei instituții venerabile, ducând în bună parte la înlocuirea ofertei gratuite cu traficarea oportunistă a mijloacelor ei.
Iar despre particularitatea lui George, tribuna mediatică ce-l făcuse cunoscut unui public cât de cât numeros, aparținea până la urmă unei nișe nu mai largi decât a oricărei bresle cu ceva pondere în zona încrederii generale. Membrii ei nu aparțineau unei instituții de putere ci mai degrabă uneia cu influență. Iar asta însemna să te afli în orizontul puterii, socotea cu prea mare prețuire de sine Cornilă. Spera să beneficieze de tangentele acestei puteri, ca la o adică, într-un moment favorabil, să facă saltul în aria ei mai mult decât o făcuse George. De aceea, privea cu neplăcere la persoana pe care o bănuia doar, având mai multe ițe de făcut și desfăcut decât el, indiferent cine ar fi fost și ce poziție ar fi avut aceea.
Deocamdată, însă, trecând pragul ușii de la secretariat, lăsată mereu deschisă, își ploconi prudent aroganța, salutând protocolar.
-Știi că ăștia de pe aici te-au poreclit Latifundiarul? Insistențele tale pe lângă cei din primărie i-au descumpănit la început ca mai apoi să-i facă să te respecte. Niciunul înaintea ta nu s-a dovedit atât de stăpân pe situație. Te-ai dus acolo cu temele făcute. Ai știut unde să cauți și ce să ceri.
-Păi normal, veni răspunsul lui Cornilă. Le-am cerut situația juridică a întregului patrimoniu. Știam, în mare, de la tine cum stau lucrurile. Dacă mi-ai dat o sarcină, musai să mă achit…
-Apropo. Cum a primit Dan, cumnatul, faptul că ți-am delegat fără niciun înscris preluarea în responsabilitate a administrării pădurilor? Am uitat să te întreb la început. A zis ceva? Pentru că pe mine nu m-a întrebat nimic. Nu mi-a cerut nicio confirmare.
-A fost ok. Nici nu cred că l-a deranjat prea mult chestia asta. A fost de acord și cu schimbarea avocatei. De fapt, a încercat s-o păstreze pe fosta avocată ca să reprezinte interesele de la R2, în paralel cu noua avocată, aleasă de noi. Numai că aia nu a rezistat nici măcar o ședință la care a participat Jari. Cine are de-a face cu Jari a noastră, jar mănâncă. Chiar dacă ăla sau aia reprezintă aceeași cauză. Ea e cea mai combativă din barou.
-Știu. Cumnatul ăsta al meu e băiat bun, respectă fișa postului, are înzestrări conforme cu misiunea de deservent, dar e prea moale ca administrator. L-am prevenit de la bun început că nu o să-i fie ușor. Am încercat să-l țin în orbita mea. A preferat să se țină departe și n-a ținut cont de recomandările mele. Ar fi trebuit să meargă pe varianta dură și să ceară despăgubiri în conformitate cu amânările de punere în posesie, în paralel cu deschiderea unui proces penal. În loc să-i strângă de boașe pe ăia, s-a lăsat dus de nas de avocata aia. Îți dai seama, toată acțiunea de recuperare a lotului silvic mare, cu tot cu suprafața de gol alpin, durează de atâția ani și încă nu avem posesie și titlu pe ele. Degeaba am câștigat, auzi la el, definitiv și fără drept de apel. Stăm și ne uităm la hotărârea instanței, fără să beneficiem de dreptul nostru. Ce câștig e ăsta? Îi tot dădea cu avocata aia, că spune una, c-o spune pe ailaltă, de parcă făcea pe avocatul avocatei. Nu voia să accepte că femeia s-a dat de partea adversă. E clar că ăia au mituit-o și acum joacă la ambele capete.
-Păi tocmai de aia am insistat și eu să preiau nu numai responsabilitatea de facto a administrării patrimoniului comun, ci și posesia de jure a lui, și să mă ocup de toate fără a-i mai cere concursul de fiecare dată. Să facă ce-i place, adică să nu facă mai mult decât cele ce îi asigură liniștea și să mă lase pe mine cu restul. Dacă mi-ai încredințat responsabilitatea administrării fondului de la Brâna, și cred că m-am achitat cu bine de toate responsabilitățile, atunci mă voi strădui ca și aici să iasă treaba bună, cum vrem noi. Jari face iureș de câte ori de întâlnește cu ăia de la primăria Buturugi. I-a pus pe jar și să-i vezi pe cei din comisa de punere în posesie cum dau din colț în colț. Dau vina când pe topometrist, că nu corespund coordonatele de pe plan cu cele din teren, când pe fostul primar că a lungit-o intenționat, când pe dracu, când pe lacu. Actualul primar face pe prostul și ne servește naivități pe care le inflamează apoi cu amenințări la adresa angajaților lui că l-au dezinformat sau că nu l-au ținut la curent cu situația. Și ca să vezi că de naivitate, în toată povestea, dă dovadă Dan – să mă ierți, îți este cumnat, dar asta e – s-a trezit de față cu toată lumea să ia apărarea „bietului” primărel, că ce bine intenționat se arată. Au râs toți, inclusiv primarul a mustăcit. L-am lămurit după aia, cu Jari, că joacă teatru, și încă unul prost, că nu face altceva decât să se învârtă mereu în jurul cozii cu disimulările lui penibile.
-Să nu crezi că Dan e naiv. Și nici inabil nu este, dacă asta vrei să insinuezi. Câteodată e al naibii de aprig. Când i l-am propus pe Răducu să-i fie coleg, mă gândeam că între ei va fi o armonie a la long, mai ales dacă se vor lăsa călăuziți de mine. În general lucrurile au decurs bine între ei. Tot ce s-a făcut în ultimii ani în cele două matere, mă refer doar la chestiunile gospodărești, s-a făcut la inițiativa lui Dan. A știut, de asemenea, să-l țină la remorcă și pe Răducu care ar fi dorit o deturnare în folos propriu a activelor pe baza cărora s-au realizat lucrările acolo. Adevărul e că și eu aș fi dorit o mai judicioasă distribuire a banilor, în urma vânzării Casei de Cultură, în sensul susținerii sporite a cheltuielilor de la Arhicancelarie. Am hotărât totuși să nu mă amestec tocmai de teama unei contre cu Dan. Nu că mi-ar fi fost greu să obțin banii, cu toată opoziția lui, dar am preferat să nu tulbur apele mai mult decât e cazul. Trecusem deja printr-o discuție neplăcută cu el, la foarte scurt timp după numirea lui aici, tot în legătură cu Casa aia.
-Cred că știu despre ce vorbești.
-Crezi, numai. La discuție a mai participat și Laurențiu, însă doar în calitate de martor. În afară de el, nu mai știe nimeni ce s-a discutat atunci. Ce s-a aflat de alții, sunt doar frânturi. Cert e că a fost prima dată după mult timp când a trebuit să revin asupra hotărârii și să-mi nuanțez poziția. N-am cedat, însă nu mai puteam merge pe calea intransigenței. Nu atunci. A fi înțelept, și eu mă consider astfel, înseamnă să-ți potrivești intențiile și faptele nu numai cu placul și capitalul de autoritate proprii ci și cu uzul personalității și al capacității de risc ale celeilalte părți. Dacă nu, ce ți se pare că ai câștigat forțând nota, te poate înfunda mai încolo. Câștigul se construiește nu se silește.
N-avea de gând să continue cu Cornilă pe tema asta. Nu-i făcea plăcere să-și amintească cum fusese înfruntat și cum a trebuit să întoarcă foaia în detrimentul înțelegerii pe care o făcuse cu Dan și Răducu, înaintea numirii lor în post. În ciuda celor spuse acum, nu înțelepciunea clamată îi domoli atunci pornirea, ci prudența. Însă nu acea virtute cardinală, ce numai dimpreună cu suratele ei clasice, la fel de nobile, alcătuiesc profilul înțeleptului universal – de unde atâta detentă într-o cauză ce se preta dibăciei fruste? Aici se arătase teama de complicații.
Biroul lui George se afla la etajul Casei de Cultură. Și-ar fi dorit ca întreaga clădire să-i fie oferită prin comodat pentru a-și putea susține, zicea, cheltuielile de cancelarie. Parterul deținea spații comerciale și o renegociere a chiriilor ar fi dus la încasări substanțiale ce ar fi depășit binișor cuantumul necesar întreținerii oficiului de la etaj. George nu se sfiise să pună stăpânire pe toate încăperile de sus, inclusiv pe sala festivă cu stucaturi și decorațiuni baroce și toate aceste disponibilități generoase ar fi fost de folos, prin exploatare, întregii instituții, până la Arhicancelarie. De aici demersul timpuriu, sau mai degrabă, la timp potrivit, al protusului, pentru punerea în operă a acestei intenții, cu sprijinul celor doi deservenți ce urmau să fie instalați curând. Nu era vorba de vreo condiționare ci doar de o oportunitate ivită cum nu se putea mai bine.
Într-adevăr, existase acea înțelegere preliminară, întărită printr-un angajament redactat și semnat de părți, dar care omitea cu bună știință acordul obligatoriu al întregului corp deliberativ al unităților R1 și R2. Dan se arătase dispus să renunțe la ceva ce nu deținea încă și, de care, nici după numire nu putea dispune, fără consultarea și concursul majorității. Căzuse pe gânduri dar își reveni deîndată după ce George îi promise că se va implica direct în relația cu cele două consilii, susținându-și cauza cum știa mai bine. Pentru că nu venise aici pentru ziduri și patrimoniu. Își dorea zidirea comunității cu disponibilități de altă natură decât cele grosiere. Iar Răducu… da, da, da, făcea și el ce știa mai bine în fața superiorilor: da, da, da!
Oamenii aflaseră foarte repede de posibila reorientare și începură să vocifereze din ce în ce mai vehement, până când Dan se răzgândi să mai încerce respectarea clauzelor din angajamentul ad hoc. Nici George nu se ținuse de cuvânt să participe la vreo ședință și atunci ce se mai putea face decât acceptarea ca desuetă a oricărei înțelegeri inițiale?
În tensiunea instalată, ciocnirea dintre cei doi era inevitabilă. Răducu nu putea participa la asta decât cu insomnii repetate ce-i dădeau peste cap bioritmul prețios. Până la urmă George trebui să cedeze, ascultându-și înțelepciunea deșteptată de prudența temătoare. Dan, sfiosul Dan, ripostă cu o iritare ce-l descumpăni încă de la început. Îl uimi și acel atribut pe care cumnatu-său i-l deșertă cu vehemență, spunându-i că e un om dificil cu care îi părea rău acum că își făcuse de lucru. A contat și nepăsarea lui Dan față de orice consecințe, acesta spunând că renunță la numire pentru a se întoarce la vechiul loc de muncă. Efectul acestei amenințări fu destul de neplăcut, având în vedere că George îi recomandase pe ambii lui Stresoiu, insistând asupra calităților acestora și garantând pentru buna lor credință și cooperare. La final, acceptă faptul că el însuși se făcuse vinovat de răspândirea știrii cu privire la noua destinație a edificiului, avertizând în stânga și în dreapta că va tăia aroganța unora din chiriași, prin renegocierea din poziție autoritară a clauzelor ce vor fi cuprinse în noile contracte.
Până la urmă, totul reveni la normal, mai ales că Dan sfârși prin a-i mulțumi nu pentru promovare ci pentru buna și sincera intenție de a fi încercat să-l plaseze într-un loc mai apropiat de casă, chiar dacă intenția nu și-a găsit finalizare. Stresoiu, la intervenția lui George, făcuse o promisiune neonorată, și, drept compensație, îi oferi lui Dan mai puțin dorita R2. De fapt, de-atunci încolo, pentru restul zilelor ce le vor mai fi alocate în lumea asta, cei doi cumnați își vor cumpăni cu bună măsură relația, chiar dacă, din când în când, impetuosul George își va mai da măsura autorității incontestabile.
-O să țin minte asta cu câștigul care nu se silește.
Bineînțeles că, în stadiul în care se aflau lucrurile, Cornilă nu putea fi sincer.
-Nu-i așa? Dar, de fapt, ai venit pentru altceva.
-Da. Am ajuns la înțelegere cu cei de la Parc și de la primărie, inclusiv cu omul nostru de la Silvic. Dacă le vindem lotul de pădure de la Ursărie, alea cinșpe hectare, ieșim mai bine decât cu orice altă variantă.
-Lui Dan nu i-ai spus nimic?
-Ce să-i spun? Nu mai are nicio treabă cu asta. R1 a devenit unicul proprietar și, în consecință, poate cere de una singură acceptul de la centru pentru orice manevră.
-Nu știe chiar nimic?
-Nu cred. Are alte preocupări. Eu zic să-l lăsăm cu ale lui și noi să ne vedem de ale noastre.
-Bun. Să vedem cum stă treaba și apoi să mergem pentru aprobare la Arhon.
Photo by Filip Zrnzević on Unsplash
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu