Lerocrație (XIII)

Ar mai fi stat de vorbă cu Claudiu, dar acesta se grăbea. Îl privi cum dispare, absorbit de interiorul mașinii, apoi, purtat de armura asta mobilă, avântându-se către certitudinile existenței lui concrete.

De fapt, nu prea mai avea ce spune. Orice întrebare privitoare la schimbarea bruscă intervenită, nu putea decât să se împotmolească în locuțiuni sterile de felul „asta e.” Toate poveștile legate de Răducu își epuizaseră prospețimea, nemairămânând decât rutina unor vechi, prea vechi și plate aprecieri.

Odată cu plecarea asta, cele ce aveau legătură cu fostul, cu prezența lui, cu prezența lui de-acum revolută, inclusiv stările tensionate, se împrăștiau, fiind înlocuite în sufletul lui Dan, cu scurte luciri de nostalgie. Parcă întregul șir de evenimente minore, ce alcătuiseră cândva tabloul pal al coabitării celor doi, se alătura unui patrimoniu memorialistic.

În mintea celuilalt, totul lua forma unei teme pe baza căreia putea fi alcătuită o monografie în care protagonistul retras eluda realitatea spre a se transpune în efigia realizărilor închipuite. Nevoit să dea glas cuvântării de despărțire, Răducu avu îndrăzneala unei comparații neverosimile și sfidătoare:

– Plec, dar nu oricum, ci lăsând în urma mea, precum un alt Solomon, edificiile renăscute ce vor dăinui.

Nu era decât capătul unei serii de aprecieri autolaudative. Cu ocazia diverselor episoade, ce iscau o cât de sumară atenție publică și se pretau unor menționări în care erau amintiți autorii, cum ar fi mici donații de carte sau de obiecte necesare oficierilor, inaugurări sau evenimente mai ample, Răducu, ca beneficiar merituos al acestor oferte, își trecea numele pe frontispiciile aferente înaintea celorlalți. Să se știe cine avusese cândva vrednicia recepției lor.

Însuși Dan consimțise la alcătuirea unui text cu expunere murală, când lucrările la cele două aule se încheiaseră. Inițial, nu se gândise la asta. Se simțea doar mulțumit că realizase ceva. Era de trebuință a se fi îndeplinit toate cele, în beneficiul comunității și în virtutea obligațiilor de serviciu ale oficianților. În spiritul, adică, remarcii avocatului Voiculescu: „Trebuiau făcute. Ori de voi, ori de către alții, lucrurile nu mai puteau fi lăsate așa.” Atunci își făcuse loc și abordarea bruscă a lui Răducu.

– Pe mine să mă treci cu toate titlurile. Vreau ca numele meu să fie precedat de distincțiile pe care le-am dobândit.

Deși luat prin surprindere, Dan a fost de acord atunci să dea imediat curs cererii colegului său. Ceea ce pentru unul nu era decât îndeplinirea parțială a unei obligații, pentru celălalt trebuia ca totul să-și găsească recunoaștere în aria excepționalului. De aici și fixarea în scris, cât se poate de la vedere, a acestor acțiuni meritorii. Când lucrurile au luat întorsătura nedorită a descleierii angrenajului colegial, frustrarea lui Dan, datorată nu atât neimplicării cât arogării de merite și dobândirii de foloase în contul colegului, a făcut ca întreaga inscripție să se facă nevăzută, elogiind zadarnic din dosul unei piese de mobilier.

Poate că aceste frustrări s-ar fi risipit imediat dacă în locul lui Cornilă ar fi urmat să vină altcineva. Dar cine? Dintr-o droaie de posibili înlocuitori, s-ar fi putut găsi vreunul compatibil cu Dan? Cu certitudine. Însă nu aici se afla adevărata provocare ci în reziliența temporală a relațiilor dintre diferitele firi. La început, atât caracterul neconflictual, chiar ofertant, al lui Răducu, cât și disponibilitatea cu care Dan răspundea, păreau să reprezinte cheia de boltă a edificării unei bune relații. De-a lungul timpului, o anume stare de fapt, în care micile compromisuri își făceau simțită prezența, a menținut relația în limite lejere. Până la final, însă, totul se va prăbuși. Pentru că, odată nemulțumirile acumulate răbufnind, nimic n-a mai putut impune cenzura și conveniențele. Iar franchețea a debordat dincolo de orice precauție și bună măsură, mai ales în cazul lui Dan.

Tot Cornilă a iscat și nostalgia ce începuse de-acum să-l sâcâie. Vedea bine cum zeul frământărilor, în loc să răspundă prielnic schimbării, întoarse pe dos întregul eșafodaj al așteptărilor lui Dan. Acestuia începuse, de ceva timp, să-i cânte în minte o expresie pe care o alimenta cu zelul celui ajuns la exasperare: „Oricine e mai bun decât Răducu. Oricine.” Și parcă spre a da curs incantației înverșunate, cineva din eterul proxim sau din văzduhul înconjurător, potrivi lucrurile ca dorința să i se împlinească, fără a se preocupa, însă, de înlocuitor, dacă este sau nu mai bun. „Oricine”, până la urmă, putea fi oricine. Chiar unul precum Cornilă, despre care toți știau că poartă în siaj păcate nevindecate și că ele puteau recidiva în atingere cu stimuli de factură contabilă. Averea mișcătoare sau nemișcătoare a unei instituții dotate, putea oferi câmp de manevră acțiunilor sale. Apoi, cu cât cuantumul acesteia creștea, cu atât ispita devenea mai apăsătoare pentru poftele lui calculate, destabilizând relațiile cu cei din proximitate, ale căror opțiuni se situau în afara oricărei sfere de co-interes. Cu excepția, în cazul acestora, a suprimării de bună voie a opiniilor proprii și a sucombării asfixiante sub umbra sa opacă.

Pe vremuri, la începutul activității lor, cei doi se cunoscuseră în împrejurări oarecum vagi. Instalat de ceva vreme într-o comunitate montană, Dan, pe atunci tânăr și idealist, se integrase numai parțial acesteia. Ducea greul dorințelor neîmplinite de a se apropia de mediul în care crescuse. Se visa promovat la oraș, în urbanitatea sa natală din vecinătatea munților pe care era nevoit, acum, să îi străbată la pas. Satul era împrăștiat, zice-se la cea mai mare altitudine din țară, și nu era ușor de dovedit atunci când itinerariul trebuia să cuprindă întreg arealul, casă cu casă. Idealismul i se trăgea din aceea că, întrebat acasă cum se descurcă pe coclauri, el răspundea romantic, aducând în discuție pitorescul peisajului în locul vaietelor datorate efortului.

– Bă, ăsta e poet, icnea vesel și pe înfundate Ticușoare, bunicul nevesti-sii.

Altă dată, îi lăuda pe oamenii aceia de la înălțime pentru ținuta lor dreaptă când atacau abruptul cărărilor ce duceau pieptiș în vârful coastelor pe care se afla câte o casă răzlețită. Urcau cu mâinile strânse la spate pentru a le fi mai lesne înaintarea ascensională, iar când ajungeau pe culme, pasul domolit dimpreună cu răsuflarea calmă, le dădeau aerul unor stăpâni peste greutăți și eforturi la care alții n-ar fi făcut față.

– Bă, ăsta are prea mare încredere în oameni dacă le admiră atâta mersul. Nu știi, Dane, că la munte, dacă te codești prea mult în fața greutăților, până la urmă ești nevoit să iei calea pribegiei către locuri mai prietenoase? Nu virtutea îi face așa, ci nevoia!

Oare să fi fost această nevoie cea pe care o confesau atunci când se doreau îndreptați și repuși pe calea cea dreaptă?

– Îmi cer iertare că am nevoit.

Erau cuvinte devenite clișeu în gura celor mai mulți.

– Am mai nevoit și eu, ziceau alții și alții.

Ce era, oare, cu acea nevoială pe care o blamau toți? Până la urmă, Dan stabili legătura între datul nevoii și datul naibii. Nevoia asta, nefârtatul de care se temeau superstițios sătenii, trebuia exsudată, precum o sevă otrăvită care omora celulele sănătoase, hematiile, din vene. Sau, în cazul de față, din suflete.

Dan se integrase parțial comunității pentru că jinduia la replieri în acele locuri mai prietenoase. Adică, viza pe o retragere la oraș. Mai la loc drept, dar în poala muntelui. Munte pe care să-l viziteze ca drumeț turist iar nu din obligație. Asta era partea lipsă. Partea plină a integrării se găsea în aprecierea oamenilor. Pentru că țineau la el. La fel cum și el era gata de o vorbă bună, în prezența lor sau în prezența altora, când se făcea referire la ei.

La un moment dat, se trezi cu Cornilă acolo, venind cu recomandări de la protusul de atunci, pentru a fi ajutat să cunoască comunitatea.

Între timp, Dan se hotărâse, ajutat de insistențele soției, să părăsească acea comunitate și să se mute la oraș. Dar nu unde și-ar fi dorit – de unde aceasta, pentru unul ca el – ci la o orășenie mai mică, doar ca referent în penitenciar, referent dar și oficiant, pentru cei închiși acolo.

– Bă, îi spusese unchiul nevesti-sii, nu te felicit pentru alegere.

– Ce era să fac? Să fi rămas cu naveta asta pe coclauri până la sfântu-așteaptă? Să mă bată Magda la cap toată viața că n-am profitat la timp de ocazie pentru a coborî între oameni? De fapt, vorba vine, pentru că acolo, sus, m-am simțit cu mult mai mult între oameni decât jos.

– Păi vezi? Și ce crezi, că nu vor mai fi ocazii? Te grăbești, ești influențabil și asta nu e bine. Și, cum adică, între oameni? La pușcărie vei petrece majoritatea timpului și pun pariu pe ce vrei că te vei sătura de oamenii ăia mai mult decât de orice altceva.

Cornilă se introduse printr-o prezentare cvasi-protocolară, cum îi plăcea, atunci când voia să câștige bunăvoința cuiva.

– Mă numesc Pușcărosu Cornilă, până de curând oficiant în circumscripția Cj., venit prin transfer în această circumscripție, în vederea ocupării postului rămas vacant prin plecarea ta la Cd. Motivul este acela al apropierii de domiciliu. Încredințarea de a lua legătura cu tine o am de la protusul de circumscripție, Zeno Moșiu, cu care, pe lângă altele, sunt rudă mai îndepărtată. Tot ce te rog este să-mi prezinți matera, adică aule, oficiile anexe, comunitatea, și, dacă ești de acord, înlesnirile pe care cele enumerate le pot oferi, pentru a-mi face o idee despre viitoarea mea activitate aici.

În timpul acestei șarje cam bombastice, Dan încercă să ghicească vârsta locutorului. Vocea baritonală și afectată, privirea și mimica păreau ale unui matur trecut de prima tinerețe. Celelalte trăsături indicau un tânăr ieșit de curând din adolescență. Poate doar nuanța oacheșă a pielii făcea ca prima impresie să baleieze în zona mediană și să încerce o apropiere între cele două posibile limite. Totuși, realitatea s-a dovedit a fi de partea tânără a acestei scale. La cei douăzeci și opt de ani ai săi de atunci, lui Dan i-a venit greu să creadă că are de-a face cu cineva mai tânăr cu șase ani. I se păruse, la un moment dat, că avea în față pe unul mai matur decât el, nu atât prin aparențe de ordin fizic, cât, mai ales, prin personalitate.

Pe parcursul zilelor următoare a urmat o comunicare ambiguă între cei doi, din care nu-ți puteai da seama de nimic. Până la urmă, ce dorea acest Cornilă? Toate răspunsurile venite din partea lui Dan, se loveau de o anume indiferență, de parcă nu conta nimic cu adevărat din ce spunea și întregul scenariu se rezuma la o formalitate fără sens.

Între timp, o altă materă din zonă se vacantase și opțiunea lui Cornilă se modificase în acord cu acea nouă oportunitate.

Peste ani, Dan avu parte de aceeași introducere din partea viitorului său coleg. Zarurile fuseseră aruncate și nici o modificare nu mai era posibilă.

– Alo, se auzi glasul receptat de mobilul lui Dan. Uite, aș dori să ne vedem pentru o discuție în legătură cu o problemă.

– Știu. Vrei să afli ce și cum despre Rs.1.

– Am fost numit în locul lui Răducu și mă interesează câteva aspecte privind noul meu loc de activitate.

Aceeași emfază însoțea cuvintele cu care Cornilă își prezentă doleanțele. „Oare de ce insistă pe tonul ăsta afectat”, se întreba Dan. „Trebuie să-mi repete ce i-am confirmat deja ca dinainte știut?”

Simțea că în umbră se ascunde o răzbunare. Oare a lui Răducu, care până la urmă găsise cu cale să plece taman când se întrevedea reechilibrarea situației dintre ei în termenii unei loialități ce-i diminuau acestuia, e adevărat, performanțele lucrative? A cumnatului său, protusul, ca răspuns la inflexibilitatea de care dăduse dovadă, nevrând să treacă peste tot mai desele devieri ale vicleanului său partener? Sau, poate, a destinului, ce juca zaruri la ruleta universului, măsluind rezultatele în favoarea unor preferați ce își adjudecau de fiecare dată pontul în chip de merit.

Era, oare, țonțoroiul unei triplete de oportunități la care știuseră să sară doar doi, celălalt, adică Dan, ratând saltul? Pentru că asta se întâmplase, de fapt. Ca la popa prostu. Avusese parte de un contratimp descalificant, în două etape.

Mai întâi, cu câțiva ani înainte, când se afla deja la Rs., refuzând un transfer la Bv., orașul năzuințelor sale perpetue. I se oferise o șansă prin intermediul lui Răducu, primul beneficiar al ofertei venite de mai sus.

„De ce el și nu eu?” fu nedumerirea lui Dan. N-o gândise din invidie. Doar constată că e la mâna unora fără nicio cădere de-a promova pe cineva. Asta, bineînțeles, doar în cazul refuzului lor de a da curs propunerilor socotite nemulțumitoare. Își aminti atunci de entuziasmul tatălui său care, în vremuri apuse, ciugulea cu nesaț zațul rămas de la masa bogaților. „Hai s-o cumpărăm. Are calitate pentru că a fost refuzată la export.” Vasăzică, ceea ce e lepădat de unii, e lăsat altora, ca și cum, condescendent, li se oferă mai mult și mai de calitate decât oricare alte bunuri mai potrivite condiției lor. Ce umilință!

Mai erau și propunerile pe care tot Răducu i le făcea, însă de data asta în gol, imaginând tertipuri prin care se putea aranja debarcarea lui Dan la Bv. Debarcarea, pentru că propunerile asta urmăreau, îndepărtarea colegului devenit incomod, atât datorită bunelor aprecieri ale celor din jur, cât și a atitudinii din ce în ce mai intransigente a acestuia, cu privire la etica relațiilor menite a înlătura disparitățile de orice natură dintre ei.

Însă nu astea au fost motivele renunțării lui Dan de a se lăsa promovat ori debarcat în limanul dorințelor sale neostoite până atunci. Treptat, o așteptare prea îndelungată, tocește entuziasmul pentru obiectul râvnit. Asta se întâmplase și cu el. Dacă inițial simțise un fel de extaz al împlinirii iminente, în scurt timp se trezi indiferent, fără vlaga pe care ți-o dă apropierea succesului. Golit pe dinăuntru, se întoarse cu privirea către lucrările începute și nefinalizate în locul devenit, cine știe când și cum, almamater, o parte a sufletului său, parte născută din unirea întristărilor și satisfacțiilor de care avusese parte la venirea aici. Alma mater, matera suferințelor și bucuriilor lui care încă nu-și dăduseră toată măsura.

A doua etapă s-a irosit la confluența căilor ce îi aduse împreună pentru o clipă pe Dan, Răducu și Cornilă. Primul pe listă se aflase, de data asta, Dan. Oferta venise tot printr-o conjuncție întreită, în care, alături de protușii de Bv, și Rs. compătimi fără simț și arhonul de la Sb., cel ce făcea și desfăcea la sfatul și îndemnul protușilor săi utili.

La fel ca prima dată, extazul inițial se consumă în agonia dezolării unui „prea târziu.” Ar fi putut recurge la clasicul „… mai târziu…” dar se văzu incapabil să-l încadreze între cele două laturi ale complementului său apreciativ și comparativ, „mai bine… decât niciodată.” Iar rămânerea asta pe loc, făcu posibilă o rocadă ce avea să-i influențeze destinul într-o măsură greu de anticipat. În locul lui Dan, care preferase rămânerea pe loc, la Bv. s-a transferat un oficiant din Zr., iar vacanța de acolo urma să fie rezolvată prin aducerea lui Cornilă, a cărui soție lucra ca asistentă în aceeași localitate. Până să se definitiveze transferul, Răducu, pentru a scăpa de obligațiile asumate la insistențele lui Dan, ceru pentru el matera de la Zr., cerere aprobată. Iar ca o compensație, sau, mai degrabă, ca rezolvare cu aport plusvaloric, Cornilă primi postul de la Rs.1, post la care renunțase Răducu.

Ce mai horă! Ce mai țonțoroi! Cu Dan înțepenit ca un pivot în jurul căruia cei doi își aranjau echilibristic apele.

Credit foto: Thomas Tucker on Unsplash