Atelier

Magdău (II)

Povestea lui Magdău – cioplitorul în lemn

Pe Maximilian Moller l-am cunoscut copil fiind, am vorbit și mîncat împreună, nu i-am dat mare importanţă, locuia pe Valea Bună lîngă casa noastră, nu-l vedeam cu săptămînile. Imediat după ce s-a dus, am prins a-i simţi lipsa, a mi-l aminti. Îngropat de-a stînga mamei Anika. La vreme tîrzie, i-am făcut o troiţă. A venit și rîndul lui Magdău tatăl, de-a dreapta mamei Anika. Două troiţe mici şi-n mijloc una mare. Locul unde stau la odihnă e ca un cimitir mic, nu ca un capăt de grădină.

Pe mama Anika eu n-am cunoscut-o, nu m-a căutat nici în vis. Nu m-a căutat. Aşa că am gîndit că trebuie să trăiesc şi pentru ea, că tot ce fac și voi face ţine şi de viaţa mamei Anika. De-aia, cînd cioplesc, gîndesc o dată pentru mine, a doua oară pentru mama. Am venit pe lume luînd viaţa mamei Anika. O povară de dus pînă n-oi mai fi.

Cum m-a învățat acasă tata, pe la treișpe ani am început să lucrez lemnul cu mîinile. Apoi tata m-a înscris la Şcoala de Artă din Centru’ vechi al Băii-Mare. Mai erau și alți copii din Baia-Sprie. Luam cu toții autobuzul pînă-n Baia Mare. Eu mergeam şi la cursurile de istorie a artelor. Ăilalţi rămîneau să cioplească. După ce-am căpătat diploma, m-am angajat la Cooperativa Nordlemn. Aşa era pe-atunci. Azi poate-i ruşinos, și-i o prostie, da’ uite că mie mi se face cîteodată aproape dor de comunism. Făceam cu spor lădiţe de lemn pentru Uniunea Sovietică, pînă ce-ntr-o bună zi iată-mă secretar U.T.M. pe oraş. Am primit atribuţia de-a selecta tineri pentru specializare la Braşov şi de-a merge să-i verific dacă-şi fac treaba acolo. Îi verificam o dată la lună, stăteam o săptămînă la Brașov, acolo am cunoscut-o pe Casiana, gălățeancă, viitoarea mea nevastă. Atunci s-a rupt filmu’. Înainte de Sfîntu’Crăciun, am plecat amîndoi la Focşani. De-acolo trebuia să ajungem la părinţii ei, s-o cer de femeie. Unu-i planu’ şi altu-i rezultatu’. Taică-său a venit noaptea la hotelul ăla din Focşani. A intrat în camera unde dormeam cu Casiana, i-a luat bagajele, a luat-o de braţ şi duși au fost. Dimineaţa am lămurit eu treaba. M-am dus în comuna lor. Mi-au dat-o fără vorbe pe Casiana, fără nimic pe ea, fără bagaje, fără pantofi, fără palton. Cum Galaţiul era aproape, cum bani aveam, m-am dus în oraş la magazinul Central, în două ceasuri am echipat-o. La-ntors, de supărat ce eram, am și uitat să mai cobor în gară la Braşov. Direct la Baia-Sprie. Pe Valea Bună i-am prezentat-o pe Casiana lui tata. Nici nu ne-a primit în casă. Am dormit două zile în Baia-Mare la hotelul Minerul. Apoi m-am dus la Partid şi-n douăș’opt decembrie aveam apartament în Firiza, lîngă Combinatul de Plumb. Am trecut cu funcţia din U.T.M., ca şef la combinat, şi cu munca la făcut lingouri din plumb.

Opt ani de zile n-am mai pus picioru’ în Valea Bună. Le-am avut pe cele două fete. Într-o zi le-am dus la doctor. Pentru mine, doctorii îs vestitorii morţii, eu aşa-i văd. „Fetele tale, Magdău, au plumb în sînge. Pînă cînd fac optusprezece ani, să nu le mai aduci nici în gară în Baia-Mare.” Fetele mele aveau şase şi şapte ani. Am plecat imediat din oraş și de la Combinat, cu Casiana şi cu fetele. Ne-am mutat în casa Magdăilor din Valea Bună. Magdău tatăl n-a zis nimic. Nici eu. Cîteodată, o treabă iese bună dacă ştii să-ţi ţii gura. Asta am învăţat-o pe propria piele.

Casiana povestea în fiecare zi cu fetele şi cu Magdău tatăl. Eu, ba. Fetele erau deja la liceu, cînd într-o seară, ieșind în curte ca să mă duc la mormîntul mamei, tata o venit la mine şi mi-o zis: „Am greşit cu tine, copile”. Atîta. O fost bugăt. Mă uitam de-atunci altfel, cu totul altfel la Magdău tatăl. A avut o moarte pe care oricine și-ar dori-o, a închis ochii în somn. Ca fiu al lui, l-am îngropat cu cinstire de-a dreapta mamei Anika. Mi s-au împietrit lacrimile, care nu se mai dădeau scurse din ochi. Casiana l-a jelit, s-a dat de pămîntul grădinii.

Fetele şi-au terminat facultăţile cu brio. Una s-a măritat la Cluj cu un doctor, a doua-i măritată în Italia cu un italian. Aşa se-mprăştie românii prin toată lumea. Am deja patru nepoţele şi un nepot. În băiat stă nădejdea. Vine pe Valea Bună în vacanța de vară și cioplim împreună lemne, scînduri ori cioate din pădure. Nepoatele umblă vara la Marea Neagră ori în Galaţi, vin și în Baia-Sprie două zile, şi gata. Le-am pierdut, aşa cum mi-am pierdut şi fetele. Nu-i bai. Cîtă vreme-mi pot încă hrăni femeia, îi bine.

Trăiesc din cioplituri şi sculpturi. Merg la expoziţii în ţară şi-n alte ţări. Îmi duc lucrările și nu le mai aduc înapoi. Pe toate mi le cumpără oameni străini. Mărturie stau și diplomele pe care le înrămez zilele astea.

Cînd am prins a face troiţe, nu m-am mai putut opri. Trei mii opt sute de troițe. Dai de troiţele lui Magdău oriunde te duci în ţara asta. Oamenii mi le comandă înainte de-a le muri cineva drag, care lasă, cu limbă de moarte, să i se pună o troiţă într-un loc drag în care a trăit. Eu fac troiţele cu cinci sute de euro. Alţi cioplitori cer două mii de euro. Da’ omul duce troiţa, o pune după dorinţa mortului, apoi trece des pe-acolo și zice: „Să-i dea Dumnezeu sănătate cioplitorului!”, aşa zice dacă-i ceri cinci sute de euro. Cînd îți dă două mii de euro, trece pe lîngă troiţă, se roagă şi la sfîrşit zice: „Băga-l-aş în mă-sa pe cioplitor!”. Concluzia: din năcazul omului nu-i bine să faci bani mulţi.

Biserica aia din lemn, de lîngă Horezu, cu toţi Sfinţii Ortodocşi pe pereţi şi-n curte, am făcut-o într-un moment de cumpănă. La loc de cinste, l-am pus pe Sfîntul nostru Iosif al Maramureşului, mai în spate pe Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Sava Brancovici şi Simion Ştefan, Mitropoliţii Transilvaniei. Şi numai apoi pe ceilalţi. Am comenzi multe să mai fac biserici din astea pentru comunităţi de români din Anglia şi Franţa. Viaţă să mai am în mine şi putere, că le-oi face pe toate, încet-încetuc.

O troiţă i-am făcut lui Maximilian Moller și în Assens, locul de unde a venit în Valea Bună. Îi pusă lîngă un hotel ca o moară. Îi un om cunoscut Moller la el acasă. Din mîinile mele au ieşit două troiţe pentru un singur om. Altu’ n-am mai făcut şi nu mai fac, două pentru un mort.

Cioplitura în lemn, făcută de mîinile-astea, aduce cîteodată şi bani mulţi. Aşa am păţit în anul o mie nouă sute optzeci şi opt, cînd directorul de la Cooperativa Nordlemn a venit în casa Magdăilor.

„Să povestim ceva, cioplitorule”, a zis. Şi-am povestit. Cooperativa lui, oraşul Baia-Sprie, Maramureşul şi Partidul aveau sarcină să facă un lucru din lemn, da’ ceva special, da’ ceva cum nu s-a mai văzut, pentru aniversarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu. „Ceva, cioplitorule, care să rămînă în amintirea Tovarăşului, cu mult peste darurile altor judeţe, m-am gîndit că numa’ dumneata eşti îndreptăţit să-l faci”, zicea directorul ăla.

„Da’ plătiţi, ori îi în cinste?”, l-am întrebat.

„Noi dăm lucrarea în cinste, iar ţie-ţi dăm atâta cît ceri tu”, a răsuflat uşurat directorul.

Am zis că zece mii de lei ar fi preţul pe lucrătură, cu lemnul şi sculele de la cooperativă. Am bătut palma și banii i-am luat înainte. Am făcut un lădoi, ca de zestre, cu cioplituri pe el, putea fi şi o masă de lux pentru Tovarăş. Cînd treaba s-a gătat, a intrat în atelier tovarăşul prim-secretar de la judeţ. „Frumos, tare frumos, cît face?” „Zece mii de lei”, i-am spus. „Cum zece mii de lei? Noi nu dăm cadou tovarăşului Nicolae Ceauşescu de zece mii de lei, Tovarăşul nu-i un directoraş, ori ceva mărunt, Tovarăşul îi mîndria Carpaţilor, tovarăşe Magdău. Să vină directorul aici.” Era acolo, ascuns într-un colț. „Trece pentru lucrarea asta şaptezeci de mii de lei, ai înţeles, mă?”, i-a zis tovarăşul prim. Am încasat diferenţa de bani.

Tare s-a bucurat tovarăşul Nicolae Ceauşescu de darul primit din partea tovarăşului prim-secretar din Maramureş. A tras cu ochiul şi la preţul care era trecut pe ladă.

În anul o mie nouă sute optzeci şi nouă, în octombrie, cooperativa Nordlemn mi-a comandat încă o ladă din aia, pentru Palatul Pionierilor. Plata s-a făcut pe loc. Am gătat lucrarea în decembrie. Era deja pornită Revoluţia. Lada a rămas la cooperativă, că Palatul Pionierilor a dispărut. Mi-am adus-o eu acasă, unde-i şi-amu’, și-am rămas şi cu banii, că directorul n-a recunoscut comanda. „Taci din gură şi vezi-ţi de treabă”, mi-a spus directorul de la Nordlemn. Aşa am și făcut, păcatele mele!

În epoca tranziției a venit și vremea cioplitorilor în lemn. Trebuiau troiţe cu sutele. Meşteri nu prea erau, am lucrat atunci ca pe bandă rulantă. Eram ca un Mümmelmann ce fuge după o ţintă manevrată mecanic. N-o prindeam că n-aveam cum, da’ de fugit fugeam după ea de dimineaţă pînă-n noapte. De cum puneam capu-n pernă, sforăiam.

Casiana mi-a zis întotdeauna: „Omule”. Eu îi ziceam: „Casiana”. „Măi, omule, nu te mai sfărîma atîta că mai ai zile înainte”, îmi zicea.

„Cioplitura e bine plătită, Casiana, viaţa omului nu costă nimic în ţara asta”, îi repetam dimineaţa, apucîndu-mă de lucru. Îmi umblau prin cap gînduri ca niște cristale mărunte şi lucitoare pe care le ciopleam în lucrări.

Cînd Magdău tatăl s-a stins în somn, de-a treia noapte după înmormîntare auzeam mişcări în pereţi. Parcă cineva lovea încet două bucăţi mici de lemn una de alta. Am intrat în bucătărie şi cînd am aprins lumina puştile, toate trei, săreau în suportul lor. Le-am luat, le-am demontat, le-am pregătit a doua zi trei lădiţe din lemn de brad unde le-am pus la hodină binemeritată, și lădiţele-n pod. Altu’, zgomote suspecte n-au mai fost în casa Magdăilor din Valea Bună.

Cioplitorii în lemn, cîţi au mai rămas, îs beţivi. Stau mai mult în crîşme cu oameni de-o samă cu ei şi beu. Da’ amu’, cîteodată, aşa am ajuns şi eu. Cobor către ora şaisprezece în oraş, trec pe lîngă Lacul Albastru, ajung în centrul vechi, intru în crîşma ce-i peste drum de biserica catolică şi are în stînga biserica protestantă. Am scaunul meu, lîngă soba de teracotă. Beau numai triple-sec. Stau de vorbă cu prietenii din oraş. Mă întorc către sară. Îmi vine în minte Maximilian Moller cu păţania lui ruşinoasă și-apoi o spaimă pe care n-o pot controla. Să n-am și eu un accident ca Moller, din care să revin în lume uitînd cine-am fost şi să fiu altcineva!

Nu mă pot lupta cu spaima, tăt tremur, poate-i şi alcoolu’, după ce trec spre Valea Bună simt că s-a aşezat în piept liniştea ca o plapumă.

Dacă te gîndeşti la păţania unuia ca Maximiliam Moller, îl vezi înaintea ta pe cărarea ce duce către Valea Bună, îţi apare atunci cînd ploaia topeşte ceaţa, unul Fazekas din Baia-Sprie zice că boala şi moartea nu trebuie stîrnite, şi chinurile morţilor rămîn ale lor, n-ai a le scoate la vedere. Are dreptate Fazekas. Cu el beau ultimul triple-sec înainte de-a pleca către casa Magdăilor. „Dacă ai stîrnit durerea, o vei întîlni ca nouri de fluturi, Magdăule”, strigă Fazekas de cîte ori dau să ies din crîşmă, n-apuc a grăbi pasul că-i aud cuvintele. Îmi sună-n cap ca o urare! Seară de seară. Plec bombănind.

La ora doisprezece şi treizeci şi şase de minute, în anul două mii opt, aprilie, douăzeci şi trei. Eram în jilţul din bucătărie. Casiana trebăluia lîngă plita sobei. Am rămas brusc înţepenit. Întunericul. M-au dus la spitalul din Baia-Mare. Am făcut un AVC. Maximilian Moller. Maximilian Moller. Spaima. Întunericul.

Sînt mai multe feluri de întunericuri. Cînd dormi e un fel liniştitor ce are pastă gri cu negru, cînd ai făcut AVC-ul cazi într-o groapă plină cu pastă neagră din care sare în cap spaima.

Am stat în comă două luni. „Se duce omul tău, pleacă cioplitorul în lemn”, îi spuneau vestitorii ăia în halate albe Casianei. AVC-ul plus două tumori, una pe plămînul stîng, alta la laringe. Era de-ajuns o singură boală, nu trei, ca să dau colţul.

Uite că n-a fost așa, am avut noroc. În anul două mii opt am mai cioplit și sculptat lucrări pentru cîţiva oameni importanţi din ţara noastră: senatori, deputaţi, și alţii la care nu le dau numele. A fost nevoie de medicamente scumpe aduse din alte ţări ca să mă pun pe picioare. Am aflat că le-a trimis la Spitalul din Baia-Mare un domn de la Bucureşti, pentru care am cioplit. Lui îi pot spune numele: domnul Onţanu. A fost şi-n Baia-Sprie, şi-n casa Magdăilor de pe Valea Bună. Trebuia să mor, cum ziceau vestitorii în halate albe. După comă, au trecut alte patru luni în spital. Toţi care-au fost internaţi cu mine în salon îs morţi, reci şi-ngropaţi.

Cînd mi-a făcut ieşirea, doctorul mi-a spus:

„Domnule Magdău, gata, ai scăpat. Să nu bei mai mult de-un pahar de tărie”.

„Triple-sec, domnule doctor.”

„Triple-sec, Magdău?”

„Din acela beau, şi numai cu-un pahar.”

„Aşa să faci, că altfel…”

Aşa fac din toamna anului două mii nouă. Beau cu un pahar de mai multe ori pe zi. Că n-oi bea cu două.

În Baia-Sprie s-a ştiut c-am murit. În iulie anul două mii nouă, clopotaru’ cu popa au tras clopotele a mort pentru Magdău cioplitoru’.

După ce-am ieşit din spital, primul drum l-am făcut acasă, al doilea la crîşmă. Am trecut pe lîngă Lacul Albastru fără să mă mai gîndesc la Maximilian Moller. Fazekas s-a holbat la mine. „Eşti mort, Magdău?!”, mi-a spus. „Dac-așa arată un mort, da”, i-am răspuns. „N-am ce-ți face, clopotele au sunat în oraş pentru Magdău cioplitoru’ cel mort şi-aşa rămîne”, a spus Fazekas. De-atunci, umblu prin oraş. Mă uit la oameni. Se uită la mine şi ei văd un mort. „Futu-vă muma-n cur!”, le zic. De trei ani le tot zic şi mulţi mor şi se duc. Pe clopotar şi pe popă îi voi da în judecată pentru despăgubiri. Pe cei care zic că-s mort, la fel.

În atelierul de lucru lipit de casa Magdăilor, m-am apucat de făcut „icoane pe plită”. Aşa le zic eu. Aşa le-am botezat. Călugării care trăiau pe-aici acum şase sute de ani luau bucăţi de lemn, ciopleau funduri drepte pe o parte şi goluri ca de blide pe partea aialaltă. În gol zgîriau cu cuie ori dălţi feţe de sfinţi, ca schiţele pe care le faci înainte de-a începe lucrarea. Le puneau în apropierea focului unde se făcea mîncarea. Stăteau la cald. Mîncau din ele. Așa, hrana era plină de puterea sfîntului ce umple golul blidului de lemn.

Icoane din astea, „pe plită”, fac de cînd m-am întors din spital. Cu mîinile le fac. Le vînd în tîrguri, lumea cumpără. Nu-i așa greu, în vremurile astea, să trăieşti din munca de cioplitor. Trebuie să te dai după vremuri.

Episcopul de-aici mi-a zis din altar, în timpul slujbei de duminică, că „icoanele pe plită” nu-s creştine. „Da’ ce-s?”, l-am întrebat. „Precreştine, Magdău, precreştine.” L-am lăsat cu ştiinţa lui, m-am dus cu trenul la Constanţa. L-am întrebat pe episcopul Tomisului, Casian, cum îs „icoanele pe plită”. „Cioplitorule Magdău, cînd îţi pune cineva în blid şi eşti flămînd, mănînci, nu-i aşa?”, mi-a răspuns episcopul. I-am dat douăzeci de „icoane pe plită” cadou, că atîtea mi-a cerut.

M-am întors în Baia-Sprie. De cîte ori intru-n oraş, mă apucă iar damblaua. „Futu-vă muma-n cur!”, zic în gînd, uitîndu-mă la feţele oamenilor care văd în mine un mort. Mai cu drag mă-ntîlnesc cu animalele sălbatice din Valea Bună.

 

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu