Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 147

„Mama e o magică roșată”

Minu și Rumbi sunt frați. Și cum altfel ar putea ține mama pasul cu aventurile lor pe câmpurile de luptă și pe cele de iubire decât ținând un jurnal din Ținutul Năzdrăvanilor? La urma urmei, pentru o viață sănătoasă, este indicat consumul periodic de zâmbete, glume, dar și nostalgie. Iar pentru un strop de fericire, nu strică să aruncăm o privire prin lentila pură a copilăriei. Andreea Micu vă propune spre jucăușă lectură fragmente din jurnalul său de călătorie prin Ținutul Năzdrăvanilor. Recomandat pentru părinți (ba chiar și pentru bunici!), cât și pentru copii (cei de lângă noi și cei din noi). (Andreea Micu)

 

-De ce ți-ai roșat unghiile? o întreabă Rumbi pe mama, mângâindu-i degetele cu petalele mâinilor sale grăsuțe și transpirate de la atâta alergătură.

-Pentru că azi mergem cu toții la o petrecere și trebuie să fiu frumoasă, îl lămurește mama zâmbitoare.

-Dar ești urâtă așa, se bagă în vorbă și Minu, fluturându-i deasupra capului un avion de lego. Ai o mască pe față. Dă-ți-o jos imediat! Și scoate-ți vălurile alea enervante de pe tine!

Mama e nedumerită. Ei îi place toată treaba asta cu masca. Fața e mai luminoasă, ochii sunt mai strălucitori, zâmbetul mai adânc. Cu fața vopsită, te simți împlinită, auzise pe cineva glumind odată. În plus, supereroii nu poartă și ei măști?

În plus, tocmai se privise în oglindă și i se părea că arată elegant, cu rochia lungă și vaporoasă, cu cocul ridicat discret în vârful capului. Are fond de ten aplicat pe față (e un fel de cremă care ascunde petele), fard pe pleoape (adică ochi colorați când clipește), rimel negru (o vopsea așezată în straturi pe gene), ba chiar și ruj (adică și-a roșat buzele, cum ar spune Rumbi).

-Ești chiar urâtă azi, mămico, repetă frații în cor. Nu sunt multe cazurile în care ei cad de acord atât de repede asupra unui fapt.

-Așa mă considerați voi, urâtă? șoptește mama, cu lacrimi în glas. În cazul ăsta, înseamnă că, atunci când nu sunt aranjată de petrecere, sunt și mai urâtă?

-Ba nu, o lămurește Minu. Noi te vrem pe tine așa cum ești, fără vopsea și fără cearșafurile astea lungi pe tine. Tu ești frumoasă cu ochelari și fața palidă. Și cu părul liber, nu făcut prizonier în vârful capului.

Mama se înfioară. Frumusețea din ochii copiilor nu e altceva decât urâțenia din ochii lumii. Ce ar zice restul invitaților dacă ea ar apărea nemachiată și în haine de casă la petrecere? Mama ar intra în pământ de rușine, dar copiii ar fi fericiți că o recunosc atunci când se uită la ea.

-Uite ce e, le spune mama. Astăzi trebuie să mă suportați așa, urâtă. Mergem la petrecere și toată lumea e vopsită pe față. În plus, și tata are costum și cravată. Iar voi sunteți aranjați, aveți pantaloni de catifea și bluze albe.

-Da, dar noi nu avem vopsea pe față, răspunde Minu. În schimb, tu ești urâtă ca o magică din cartea lui Rumbi, care face numai vrăji.

Dar mama e și ea încăpățânată. Rămâne cu masca pe față la petrecere. Aici, totul e ca de fiecare dată: domnii se sufocă în costumele groase și strâmte, cu cravatele atârnându-le plictisite într-o parte; din loc în loc, câteva papioane rebele își fac cu ochiul în semn de solidaritate, jenând gâtlejurile celor mai în vârstă; doamnele își șchioapătă trupurile sub povara îngrozitorilor pantofi cu toc; unele se împiedică de rochiile prea lungi, altele își trag cu greutate rochiile prea scurte. Nicicum nu e bine.

Și atunci de ce toată lumea vrea neapărat să meargă la petreceri?

-Arăți magic, o complimentează pe mama unul dintre invitați, iar ea îi surâde fermecător.

-Vezi, mama, am avut dreptate! Am spus că arăți ca o magică. Până și ceilalți invitați au observat asta.

-Oamenii ăștia de aici mă cred o magică frumoasă, să știți, le explică mama. Rumbi se oprește să o studieze.

-M-am mai gândit. Ești destul de frumoasă și așa. Doar că nu semeni cu tine.

Dar Minu și Rumbi uită imediat de chipul vopsit al mamei și dispar printre scaune și fețe de masă. Acum sunt doi soldați viteji, care se luptă cu săbiile. Iar acum sunt doi tigri care au evadat de la grădina zoologică. Ba nu, sunt chiar cântăreți, pentru că se urcă pe scenă, alături de chitarist și de toboșar!

Tigrii mamei se împrietenesc ușor cu alți tigrișori de la petrecere. Jungla e plină de urmăriri. Cântărețul de pe scenă nu prea se mai aude. Mamele celorlalte sălbăticiuni aleargă și ele printre mese, sub ochii aprobatori ai taților, încercând să le prindă. Degeaba însă. Tocurile sunt mereu prea înalte pentru viteză, iar rochiile sunt mereu prea lungi pentru a ocoli obstacolele. Curând, nimeni nu mai știe pentru cine era, de fapt, petrecerea.

Cu voalurile rochiei plutind agitate, mama transpiră încercând să îi prefacă pe Minu și Rumbi în copii cuminți, dar fără folos. Vraja petrecerii e mai puternică.

Dintr-o dată, mama se oprește. Cum de nu și-a dat seama de asta până acum? Puterea chiar e în mâinile ei. Doar e o magică. O magică roșată. Iar vrăjile nu sunt făcute să îi cumințească pe copii. Vrăjile sunt pentru năzdrăvani.

Abracadabra, lasă palavra,
Du-mă acuș, într-un urcuș

 Rostește mama și pe loc se ridică deasupra tuturor invitaților, așezându-se comod în vârful unui nuc din grădină.

-Vreți și voi să veniți la mine? Îl vreți și pe tata?

-Da, da, chiuie ștrengarii, în timp ce mama îi aduce pe toți lângă ea cu o nouă vrajă.

Abracadabra papuc
Roșata vă cheamă pe nuc
Pe-aici vin, pe-aici mă duc


Și iată-i pe Minu și Rumbi așezați turcește pe alte două ramuri ale nucului.

Lumea e frumoasă de sus. Muzica și hohotele oaspeților s-au transformat într-un dulce zumzăit al aerului. Parcă nici nu s-ar afla deasupra unei petreceri. Câțiva pufi de păpădie zboară pe lângă ei, gâdilându-i. Vrăbiuțele le dau binețe. Minu și Rumbi se distrează de minune, făcând echilibristică pe ramurile nucului, în timp ce mama ascultă liniștea din liniște. Iar tata o privește cum ascultă. Nici un invitat nu pare să le simtă lipsa ori să îi vadă.

E frumoasă lumea văzută de sus.

Dar e și mai frumoasă lumea văzută de acasă. Așa că magica roșată îl ia pe tata de mână, iar Minu și Rumbi se așază cuminți pe spatele ei de voaluri (sau cearșafuri? cine mai știe?).

Zbor, zbor, zbor,
Fuga pe un nor


Aterizează direct pe cerul mansardei de acasă. Copiii trag imediat de rochia mamei, până cade jos. Aduc un prosop înmuiat în apă și îi dau jos masca.

-Gata, acum arăți iar a mama. Ești din nou așa ca tine, declară Minu mulțumit.

-Dar unghiile tale încă sunt roșate, se plânge Rumbi, ciupind-o pe mama de degetul mic.

-Da, normal, le mai lăsăm un pic așa, explică mama. Voi nu știați că din unghii vine magia?

 

Susține Literomania

Despre autor

Andreea Micu

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: