Nr. 191 Traduceri

„Mânzul sălbatic” de Horacio Quiroga

Reach content for Google search „Horacio Quiroga”

Vă invităm să citiți în Literomania nr. 191 o frumoasă povestire alegorică („El potro salvaje”/ „Mânzul sălbatic”) semnată de scriitorul argentinian de origine uruguayană Horacio Quiroga (1878-1937), în traducerea lui Dominique Ilea, din volumul „El desierto” (1924). (Literomania)

*

Era un cal, un mânzoc cu inima fierbinte, care a venit din pustie la oraş ca să trăiască de pe urma sprintenelii sale.

Să-l vezi alergând pe acest animal era, într-adevăr, un spectacol impresionant. Alerga cu coama în vânt, şi cu vântul în nările umflate. Alerga, destinzându-şi trupul tot mai mult, şi mai mult, iar izbiturile copitelor în pământ nici nu se mai puteau număra. Alerga fără reguli, fără cadenţă, prin orice parte a pustiei şi la orice ceas al zilei. Nu exista potecă să-i poată îngrădi libertatea goanei, nici măsură la dezlănţuirea energiei sale. Avea o iuţeală extraordinară şi o dorinţă arzătoare să alerge. Se dăruia deci cu totul elanurilor sale sălbatice – şi în asta stătea de fapt forţa acelui cal.

Ca toate animalele foarte iuţi de picior, mânzocul nu prea avea înclinare spre tracţiune. O făcea neîndemânatic, fără tragere de inimă, fără vlagă, fără nici o plăcere. Şi pentru că în pustie iarba abia de ajungea pentru întreţinerea cailor de povară, animalul cel sprinten merse la oraş ca să trăiască de pe urma acelei sprinteneli.

La început oferi gratis spectacolul iuţelii sale neobişnuite, dat fiind că nimeni n-ar fi plătit măcar un fir de pai ca să-l vadă – neştiind ce alergător de forţă zăcea în el. În serile frumoase, când oamenii ieşeau grupuri-grupuri pe câmpiile din vecinătatea oraşului – duminicile, mai cu seamă –, mânzocul trepăda în văzul tuturora, o pornea dintr-o dată, îşi curma elanul, trepăda din nou, adulmecând vântul, pentru a se azvârli în fine cu toată viteza, cu trupul încordat, într-o cursă nebunească părând cu neputinţă de depăşit, dar pe care o depăşea tot el în clipa următoare; pentru că tretinul îşi punea, aşa cum am mai spus, în nări, în copite şi în goană întreaga lui inimă fierbinte.

Oamenii rămaseră năuciţi în faţa acestui spectacol, atât de diferit de tot ce se obişnuiseră să vadă, şi se retraseră fără să aprecieze frumuseţea acelui mod de-a alerga.

– Nu-i nimica – îşi spuse voios mânzul. – Mă voi duce la un impresar, iar între timp o să câştig îndeajuns ca să trăiesc.

Din ce trăise până atunci la oraş, nici el n-ar fi putut spune. Din propria-i foame, cu siguranţă, şi din niscaiva resturi uscate, adunate pe sub portalurile curţilor mai acătării. Se duse, aşadar, la unul dintre cei care organizează iarmaroace.

– Pot s-alerg pentru public – zise calul –, dacă-s plătit pentru asta. Nu ştiu cât aş putea să câştig; dar felul meu de-a alerga a plăcut unora.

– Fără-ndoială, fără-ndoială… – i se răspunse. – Totdeauna se găseşte câte cineva interesat de asemenea lucruri… Ceea ce nu-nseamnă, totuşi, să-ţi faci iluzii… Am putea să-ţi oferim, cu oarecari sacrificii din partea noastră…

Mânzul privi în jos spre mâna omului, şi văzu ce i se oferea: o grămăjoară de paie, un smoc de ogrinji uscate şi veştede.

– Mai mult nu putem… Chiar şi-aşa…

Tretinul se uită lung la pumnul de ogrinji ce-i răsplăteau extraordinarele însuşiri de alergător, şi-şi aminti de strâmbăturile oamenilor la vederea modului său liber de a alerga, în zigzag, de-a curmezişul potecilor bătătorite.

– Nu-i nimica – îşi spuse el, voios. – Într-o bună zi o să le placă. Iar cu tainul ăsta uscat o să-mi pot ţine, între timp, zilele.

Şi primi bucuros, pentru că tot ce dorea el era să alerge.

Alergă, deci, în duminica aceea şi în cele ce urmară, de fiecare dată pentru acelaşi pumn de ogrinji, şi dăruindu-se de fiecare dată cu tot sufletul goanei. Nu-i trecu nici o clipă prin minte să se cruţe, să trişeze, să urmărească liniile decorative spre a măguli spectatorii, care nu-i înţelegeau libertatea. Începea la trap, ca întotdeauna, cu nările fumegânde şi gâtul arcuit; făcea pământul să răsune de elanurile lui, ca până la urmă să se azvârle de-a dreptul peste câmp, mâncând pământul, într-un adevărat vârtej de neastâmpăr, pulbere şi bubuit de copite. Iar ca răsplată, pumnul ăla de ogrinji uscate, pe care le mânca mulţumit şi destins după baie.

Uneori, totuşi, pe când mesteca între dinţii lui tineri tulpinile tari, se gândea la preaplinele desăgi cu ovăz pe care le vedea prin ocniţe, la belşugul de porumb şi lucernă binemirositoare ce se revărsa de prin alte iesle.

– Nu-i nimica – îşi spunea el, voios. – Pot fi pe deplin mulţumit cu tainul ăsta gustos.

Şi alerga mai departe cu pântecele chiorăind de foame, precum alergase dintotdeauna.

Totuşi, pe nesimţite, plimbăreţii duminicali se obişnuiră cu modul lui liber de-a alerga, şi începură să-şi spună unii altora că spectacolul acela de iuţeală sălbatică, fără reguli nici îngrădiri, făcea o impresie frumoasă.

– Nu aleargă pe piste, cum se obişnuieşte – spuneau ei –, da’-i tare sprinten. Poate că are o asemenea pornire fiindcă se simte mai liber în afara potecilor bătătorite. Şi se cheltuieşte din plin.

Într-adevăr, mânzocul, niciodată sătul şi care abia de-şi câştiga existenţa cu iuţeala-i focoasă, se cheltuia din plin pentru un pumn de ogrinji, de parcă acea cursă ar fi urmat să-l consacre definitiv. Şi, după baie, îşi mânca mulţumit tainul – tainul abia îndestulător şi redus la minimum al celui mai obscur, mai anonim dintre cai.

– Nu-i nimica – îşi spunea el, voios. – Va veni ea şi ziua când o să le placă.

În vremea asta, timpul trecea. Zvonurile care circulau printre spectatori se răspândiră prin tot oraşul, trecură de porţile acestuia, şi iată că veni în sfârşit ziua când admiraţia oamenilor se revărsă încrezătoare, oarbă, asupra acelui cal de curse. Organizatorii de spectacole veniră buluc să-i ceară colaborarea, iar mânzul, ajuns acum la vârsta maturităţii, după ce alergase o viaţă întreagă pentru un pumn de ogrinji, văzu cum se băteau care să-i întindă primul mănunchiuri îndesate de lucernă, saci plini ochi cu ovăz şi porumb – totul în cantităţi incalculabile – numai pentru o singură cursă.

Atunci, calul încercă pentru întâia oară un simţământ de amărăciune, gândind cât de fericit ar fi fost el în tinereţe dacă i s-ar fi oferit măcar a mia parte din ceea ce i se băga acum pe gât cu mare tapaj.

– La vremea aia – îşi spuse el, melancolic –, un singur pumn de lucernă ca îmbărbătare, când inima-mi tresălta de dorul de-a alerga, ar fi făcut din mine ființa cea mai fericită. Acu’ am obosit.

Într-adevăr, obosise. Iuţeala îi rămăsese neîndoielnic aceeaşi, și acelaşi spectacolul libertăţii lui sălbatice. Dar nu mai avea aceeaşi patimă de-a goni ca altădată. Acea dorinţă înfrigurată de-a se dezlănţui din plin, căreia ca mânzoc îi dădea frâu liber pentru o grămăjoară de paie, avea nevoie acum de putini întregi cu nutreţ din cel mai fin pentru a se deştepta. Calul învingător chibzuia îndelung ofertele, calcula, îşi specula cu abilitate momentele de odihnă. Iar când organizatorii cedau în sfârşit pretenţiilor sale, abia atunci îi venea cheful să alerge. Alerga atunci, aşa cum numai el era în stare; apoi se întorcea să se desfete cu priveliştea bogatului nutreţ câştigat.

De fiecare dată, însă, calul era tot mai greu de mulţumit, deşi organizatorii făceau adevărate sacrificii pentru a stârni, flata, cumpăra acea dorinţă de goană, ce pierea sub povara succesului. Şi tretinul începu atunci să se teamă pentru iuţeala-i prodigioasă, dacă o folosea chiar pe toată la fiece cursă. Alergă, aşadar, pentru întâia oară în viaţa lui, cruţându-se, folosindu-se cu prudenţă de vânt şi de pistele largi, obişnuite. Nimeni nu-şi dădu seama – ba dimpotrivă, fu mai aclamat ca oricând –, pentru că toată lumea credea orbeşte în libertatea sălbatică a goanei sale.

Libertatea lui… Nu, n-o mai avea. O pierduse din prima clipă când şi-a cruţat puterile ca să nu rateze la următoarea cursă. Nu mai alergă niciodată drept, peste câmp, nici cu vântul în faţă. Alergă pe propriile-i urme, cele mai simple, pe zigzagurile care smulseseră cele mai multe ovaţii. Şi din teama, mereu crescândă, ca nu cumva să se extenueze, veni și clipa când calul de curse învăţă să alerge cu stil, trişând, descriind volute pe pistele cele mai bătătorite, plin de spumă. Şi un cor triumfal îl diviniză.

Doi oameni, însă, ce contemplau jalnicul spectacol, schimbară între ei câteva cuvinte pline de amărăciune.

– Eu l-am văzut alergând când era tânăr – spuse cel dintâi – şi dacă poate cineva să plângă pentru-un animal, eu aş face-o în amintirea celui care-a fost calul ăsta, pe vremea când nici n-avea ce mânca.

– Nu-i de mirare ce-a făcut pe-atunci – spuse cel de-al doilea. – Tinereţea şi Foamea sunt darul cel mai de preţ pe care i-l poate acorda viaţa unei inimi tari.

Ţine minte, mânzocule: dezlănţuie-te din plin când alergi, chiar dacă abia ţi se dă ce să mănânci. Fiindcă de-ajungi fără nici un merit la glorie şi capeţi stil pentru a-l vinde cu înşelăciune în schimbul unui nutreţ gras, te va salva doar faptul că te-ai dăruit cândva cu totul pentru un pumn de ogrinji.

În româneşte de Anca-Domnica Ilea după „El potro salvaje” (din volumul „El desierto”, 1924)
Sumar Literomania nr. 191

Susține Literomania

Despre autor

Dominique Ilea

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: