„Marele vestiar” de Romain Gary (fragment)

Vă propun mai jos un fragment din romanul „Marele vestiar” de Romain Gary (Gallimard, 1948, prima ediție), pe care l-am tradus pentru Editura Humanitas Fiction – roman aflat în pregătire la editură. Al treilea roman al lui Gary, „Marele vestiar” este o carte densă (uneori prolixă, având ceva din stângăciile începutului), dar foarte puternică și actuală prin problematică: e vorba de condiția umană (cu termenul lui Malraux), umanismul și ce mai înseamnă el imediat după Al Doilea Război Mondial, teme abstracte văzute din perspectiva – inocentă, netendențioasă, idealistă uneori – a unui copil/adolescent rămas orfan de tată (mama îi murise mult înainte) după război (tatăl aviator e ucis chiar înainte de terminarea războiului, iar fiul ajunge „pupilă a națiunii”, unul dintre numeroșii copii rămași orfani la sfârșitul războiului). Copii orfani crescuți de un bătrân șarlatan, Vanderputte (care se dovedește un delator), și folosiți pe post de intermediari pentru piața neagră ce se dezvoltă teribil după război, Lucky și prietenii săi, Léonce și Josette (sora lui), pun în lumină, în mod tulburător, cinismul și lipsa de compasiune a oamenilor, a societății postbelice, necruțătoare nu numai cu acești tineri fără familie și fără viitor, ci și cu foștii eroi de război, care, după restabilirea păcii, nu mai valorează practic nimic pentru această societate. (Adina Dinițoiu)

Marele vestiar

L-am ajutat cât de bine m-am priceput. Îmi era simpatic. Era ceva în ochii lui căprui, înguști și veseli, în părul lui roșcat, în surâsul acela plin de dinți înnegriți care mă atrăgea. Semăna puțin cu sora lui, deși era urât.

-Nu ești deloc ca tatăl tău, i-am zis, într-un elan de simpatie.

A început să râdă.

-Nu e tatăl meu, a spus, cu aerul celui care a scăpat dintr-o primejdie. Eu n-am avut niciodată un tată. Nu știu ce înseamnă să ai. Mi-e indiferent, de altfel. La ce bun? Mai întâi ți se oferă un tată, și apoi ți se cere să-l dai înapoi.

-E adevărat, i-am zis.

Eram profund atins de justețea observației sale.

-Eu, dacă aș fi guvernul, le-aș interzice oamenilor să aibă părinți. Nu reușești niciodată să-i păstrezi, în ziua de azi. Ultima dată, au fost nemții, data viitoare vor fi rușii sau americanii. Când ești francez sau german, nici nu merită efortul să ai părinți. E cauză pierdută dinainte.

-E adevărat, i-am zis.

Aveam impresia că mă aflu în fața unui om foarte bătrân, foarte înțelept și experimentat. M-am simțit plin de respect. Șoarecele de câmp avea multe lucruri de învățat de la șoarecele de oraș. Eram nerăbdător să mă instruiesc.

Citește și Romain Gary, în actualitate

-Vanderputte și cu mine, mi-a declarat Léonce, suntem în relații de afaceri. Soldații americani sunt mai dispuși să lucreze cu cei tineri; cu noi se simt la egalitate, în idioții[1] ăștia adulți nu au încredere, nu-i plac.

-Idioții ăștia?

-Adulții, ce mai. Uite, chestiile astea, am primit cinci sute de duzini de la un caporal infirmier. Mie mi le-a dat, dar unui adult nu i le-ar fi dat. S-ar fi jenat.

-Înțeleg.

-Iar cât privește poliția, stau liniștit, a spus falsul Vanderputte cu satisfacție. Am acte false în regulă, din care reiese că bătrânul e tatăl meu, și toate celelalte. Odată, polițaii m-au prins cu țigări. Bătrânul s-a dus la comisariat și a făcut un asemenea scandal încât mi-au dat drumul imediat. O să vezi, de altfel, toți camarazii care își duc viața așa au astfel de tați adoptivi. Li se spune kibitzeri. E un cuvânt american. Se referă la tipul care e așezat în spatele tău și care se uită la cărțile tale și-ți dă sfaturi, dar care nu joacă niciodată el însuși și nu riscă nimic. Când nu ești adult, e periculos să lucrezi singur, izolat. Mai întâi, e poliția, și apoi, poți să faci o pneumonie, trebuie să ai pe cineva pe care-l plătești ca să se ocupe de tine. Nu e ușor să fii singur, la vârsta noastră.

-Nu, nu e ușor.

-E ca la prostituate, ce vrei, a observat cu un aer filozofic falsul Vanderputte. Au nevoie de un bărbat care să se ocupe de ele și să fie cu ochii-n patru. Noi, la vârsta noastră, nu suntem pe deplin bărbați. Societatea e împotriva noastră, nu putem să ne apărăm singuri. E nevoie de oameni mari care să ne ajute. Bătrânul Vanderputte nu-i rău pentru așa ceva, ia numai 50% din beneficii și are adesea idei… E corect. Doar că e puțin dus cu pluta. E ceva care-l roade, dar asta pentru că e atât de bătrân, are șaizeci de ani. Când ai trăit atât de mult, firește că ai o grămadă de crime să-ți reproșezi, nu poate să fie altfel. La vârsta noastră, n-am avut încă timp.

-E adevărat, am aprobat.

-Ce vrei, asta-i viața, a zis falsul Vanderputte, cu un aer profund. Asta-i viața, nu putem fi toți americani.

-Oh, nu, am suspinat eu.

-Când ai ghinionul să te naști în Europa, trebuie să te descurci cum poți. Trebuie să faci ca toată lumea.

A scos un suspin adânc.

-Și Josette?

-Pe sora mea o țin departe de toate astea. Nu las pe nimeni să se atingă de ea. Viața nu e pentru ea. Merită mai mult de atât. Nu e o gâsculiță.

Am considerat că e mai prudent să schimb subiectul.

-Cât despre ce ziceai mai devreme…

-Ce anume?

-Că nu putem fi toți americani?

-Ei bine?

-Nu sunt de acord. Adică, firește, nu putem să devenim toți americani, există prea mulți oameni în lume. Tatăl meu mi-a spus că sunt aproape două miliarde…

-Oh, două miliarde! – falsul Vanderputte a ridicat din umeri și a început să râdă. – Trebuie să fi citit asta într-un ziar. Două miliarde de oameni! Te înșeli dacă ai încredere în ziare, vor mereu să te sperie.

-Mi-a spus-o tatăl meu, l-am întrerupt, vexat. El nu mințea niciodată. Când nu era în rezistență, venea la fermă și stătea de vorbă cu mine. Mi-a zis că sunt aproape două miliarde de oameni pe pământ.

-Gogoși, a zis Léonce, cu înduioșare.

-Tatăl meu era învățător. Știa totul. În orice caz, în privința a ceea ce-ți spuneam, pot să-ți vând un pont. Soldații americani adoptă orfani de război. Îi adoptă și îi duc cu ei în America. Le dau numele lor. Am avut un prieten care se numea Laboissière, în Véziers, a fost un ofițer american care l-a adoptat, după debarcarea aliaților. Nu se mai numește Laboissière acum, ci Schultze. E la New York, este american, e fericit ca un rege.

-Extraordinar! a exclamat Léonce, lovind cu pumnul drept în căușul mâinii stângi. Ce chestie!

Eram foarte mândru de efectul pe care-l produsesem. În sfârșit, șoarecele de câmp putea să-l învețe ceva pe șoarecele de oraș.

-Aș putea să-ți înșir o mulțime de cazuri de acest gen, am continuat. În regiunea noastră, a existat o puternică activitate de rezistență și represalii, mulți dintre prietenii mei și-au pierdut părinții. Sunt mai mulți care au fost adoptați de către americani. La sfârșit, francezii s-au și supărat.

-De ce? s-a mirat Léonce. Ce legătură au ei cu asta?

-Oh, din gelozie, i-am explicat. Știi cum sunt oamenii. Unii dintre prieteni protestau fiindcă nu erau orfani și nu puteau să meargă și ei în America. Iar părinții, firește, erau furioși pentru că puștii lor se uitau chiorâș la ei. Ce știu eu? Tot ce știu e că au sfârșit prin a face manifestații în stradă, și autoritățile americane s-au dezumflat. Dar se pare că mai există soldați americani care continuă să facă asta pe ascuns, cu acte false.

-Și ești sigur că e suficient să nu ai părinți? Nu mai sunt și alte formalități?

-Nu, e suficient.

[1] Autorul folosește termenul „dudules” pentru a-i desemna pe adulți, din perspectiva copiilor (termenul revine adesea în carte, este și titlul părții a doua). (n. tr.)