Mittelstadt Nr. 189

Melon sau Capete de femei (I)

Reach content for Google search „Marian Ilea”




Decorul

Cârciuma „La Dudinski” din centrul oraşului, cu scaune, sticle de băutură pe mesele de tablă verzi, într-un colţ două mese lipite cu farfurioare pline de fursecuri. E parastasul sculptorului în piatră Melon. Invitaţii intră. Se aşează. Se ridică. Povestesc despre răposat. Domnul Dudinski îmbrăcat în hainele de lucru rămâne la barul din dreapta. Va servi la mese. Ceilalţi îmbrăcaţi în costume. Irina (fosta iubită a sculptorului) îmbrăcată în fustă neagră, cămaşă neagră, pantofi negri şi sacou negru. Acţiunea se petrece de la ora 18.00 când cei invitaţi intră în cârciuma „La Dudinski”. Vin de la cimitir.

 

Personajele

 

Dudinski – cîrciumar

Skroff – zidar, fost plutonier gornist care a suflat în renumitul corn al unui regiment

Straubinger – adjutant la căile ferate

Gotz şi Fitz – măcelari

Stan – tapiţer

Tocaci – blănar

Bulgar – absolvent al Facultăţii de Drept din Budapesta

Irina – iubita lui Melon

 

 

Actul 1

 

Skroff (intrând în cârciumă însoţit de Gotz şi de Fitz): Frumos, domnule. O înmormîntare ca-n poveşti.

Gotz: O onoare pentru oraş. Casele parcă erau din fistic.

Fitz: Timpul, domnule Gotz. Timpul, domnule Skroff.

Gotz: Ce-i cu timpul, Fitz?

Fitz: Soare, ca viaţa bietului domn Melon. Timpul demn de un sculptor în piatră. Şi primăria, domnule Gotz. Şi primăria, domnule Skroff.

Gotz: Ce-i cu primăria, Fitz?

Fitz: Defilarea a fost ca-n poveşti.

Gotz: Răposatul a meritat-o.

Fitz: Pe deplin.

Skroff: În semn de respect, domnilor. La sunetul cornului care parcă a venit din trecutul luptelor, coloanele au pornit defilarea. Prin faţa domnului Melon.

Fitz: Prin faţa sicriului, domnule Skroff.

Skroff: Sicriului domnului Melon, Fitz.

Fitz: Sicriului în care era domnul Melon răposatul.

Skroff: A fost de neuitat. Într-un ritm, într-o singură voinţă au bătut pantofii de gală, bocancii simpli, cizmele şi… opincile.

Gotz: În ultimele rânduri erau invalizii.

Skroff: Au păşit băţoşi. Cârjele şi picioarele de lemn au sunat înfundat.

Gotz: Piciorul rănit a urmat, obosit, piciorul sănătos.

Fitz: Nevăzătorii…

Gotz: Ce-i cu nevăzătorii, Fitz?

Fitz: Au fost acolo, domnule Gotz.

Gotz: Răscolitor.

Fitz: Alţii cu feţele cusute netezite în zâmbet.

Fitz: Au fost acolo, domnule Gotz.

Skroll, Fitz, Gotz (în cor): Răscolitor.

Dudinski: Luaţi loc, domnilor.

Straubinger (intră împreună cu Tocaci şi Stan): Bună seara, Dudinski.

Dudinski: Luaţi loc, domnilor.

Straubinger: I-am spus-o chiar acolo lângă sicriu. Chiar la cimitir. Chiar lângă groapă.

Tocaci: Cui?

Straubinger: Cui? Ce fel de cui Tocaci?

Tocaci: Cui ai spus-o, Straubinger?

Stan: Ce şi cui ai spus-o, Straubinger.

Straubinger: Domnului Bulgar, domnule Stan. Era lângă mine. Cu… mă înţelegi.

Stan: Cu ce?

Tocaci: Cu cine?

Straubinger: Mă înţelegeţi… cu doamna. L-am tras de mânecă. Trebuia să i-o spun şi i-am spus-o.

Tocaci: Care doamnă, Straubinger?

Stan: Cu… doamna… răposatului?

Straubinger: Aţi înţeles, fără îndoială. De atunci suntem prieteni.

Stan: Cu cine?

Tocaci: Cu doamna?

Straubinger: Doamna Irina a rămas acolo. L-am dus lângă prunii ăia şi i-am spus-o. Da, domnule Bulgar.

Tocaci: Ce tot clănţăneşti atâta, Straubinger?

Straubinger: Măi, câtă materie cunoşti tu, eu am în dejetul mic. Poţi să fii absolventul Facultăţii de Drept din Budapesta, că-n rest eşti un drojdier care stă în separeu.

Tocaci: Ai zis adânc. Şi după aia…

Straubinger: Am fost cei mai buni prieteni.

Dudinski: S-a dus săracu. De tânăr s-a dus.

Straubinger: Se zice că înainte de sculptură s-a băgat în mina aia de uraniu, de unde se trăgea.

Tocaci: Avea şaptesprezece ani. Şi s-a dus la patruzeci şi cinci.

Straubinger: Se zice că a rămas orfan. Bătrânul domn Melon a intrat în toaletă, s-a uitat în oglindă, în seara aia, nu i-a plăcut ce a văzut, a luat briciul şi-a tăiat venele, apoi gâtul. Aşa l-a găsit fecioru-său.

Tocaci: A fost un bun sculptor în piatră, domnilor.

Straubinger: Se zice că tatăl lui a făcut aşa din pricină că şi tatăl lui a făcut la fel.

Tocaci: Atenţie, domnule Straubinger, vine drojdierul Bulgar.

Bulgar (intră împreună cu Irina se aşează la masa din apropierea meselor cu fursecuri): Domnii Britaniuk şi Miszto n-au putut să vină, Irina. M-au rugat pe mine.

Irina: Nemilos… Mi-a cerut să termin ce n-a terminat el din lipsă de timp. Nemilos de scurtă a avut-o. Nu zic că nu a fost cupinzătoare, însă, îngrozitor de scurtă.

Gotz: Scurtă, da’ groasă.

Fitz: Groasă şi jucăuşă.

Irina: Aşa e, domnilor. Dar nemiloasă.

Straubinger: Zero indulgenţă, doamnă.

Irina: Da, domnule Straubinger. Da, domnilor. Viaţa.

Fitz: Soarta.

Gotz: Destinul.

Irina: Nemilos da scurtă. Îi spuneam: „Eşti nemilos, Melon”. Îmi spunea: „Te rog să-mi zici des. Altfel n-am cum să ştiu.” Îi spuneam: „Îţi zic şi săptămâna viitoare”: Îmi spunea: „De fiecare dată, Irina”. Şi aştepta.

Fitz: Ce?

Gotz: Ce?

Irina: Cartea de vise, domnilor. Nu-i pentru tine, zicea. Mă instiga. Ciudat. Cel de azi cred că a fost unul dintre finalurile noastre fericite. Aşa simt.

Straubinger: A suferit mult.

Fitz: Nemeritat.

Gotz: A dorit să i se ardă trupul la crematoriu.

Bulgar: Prostii, domnule Gotz.

Straubinger: Se zice că a spus: „Atâta boală rea nu are voie să murdărească pământul”.

Bulgar: Îi vom face un monument, domnule Straubinger.

Dudinski: Merită. Bravo!

Irina (încet): N-ai încredere în mine, Melon. Înţeleg. Dar ţi-am spus că nu eu decid ce citesc. Decide tu ceva şi eu citesc. Am început Biblia din senin şi mi-a plăcut atât de mult1 Când am acceptat propunerea domnului Bulgar nici n-am avut puterea să mă uit la ea. Exact aşa voi descoperi ce e cu visele. Păcat că mi-ai băgat în cap o carte şi refuzi să mi-o dai.

Straubinger: În visele mele de acasă sunt în trei lumi diferite.

Irina (la fel de încet): Îmi place tare mult poza ta. E atât de greu să nu fiu subiectivă. Îmi e greu să funcţionez normal. E mare impactul asupra mea. E o anumită cruzime. Îţi generează un tremur interior neidentificat. Mă simt foarte legată. Mă emoţionează. De dimineaţă am fost trimisă undeva… către tine. Am atins cote rare. N-am întâlnit pe nimeni care să iubească viaţa în asemenea măsură. Deşi foarte greu îţi dai seama. Eu de abia de ceva vreme am văzut asta la tine, Melon.

Lectură din volumul „Crema de gălbenele și curcubeul. Povestiri maramureșene” de Marian Ilea

Straubinger: Se zice că a spus: „Atâta boală rea nu are voie să murdărească pământul”.

Gotz: Aiurea, domnule. În pământ totul se purifică.

Fitz: Sau nu ştia.

Irina (încet): Învăţ, Melon. Numai dacă îmi spui de fiecare dată poate într-un an nu mai greşesc. Bine. E frumos să te învăţ. Zâmbesc. Ai remarcat. Umbra e altfel. E cel mai simplu lucru să observi umbra. Am fost tare încordată. E greu cu mine uneori. Ai observat! Nu vreau să regăsesc nimic. Pe dracu. Mă sperie gândul că aş putea reveni la ce am fost. Vreau să păstrez cât mai mult din ce am primit de la tine. E bine. Tu simţi bucuria?

Straubinger: Îmi pare rău că n-ai continuat cu Biblia, Irina.

Irina (tare către Bulgar): Elefantul, domnule, se presupune că e amicul femeii. Se satură, cedează şi pleacă. Adică, să te laşi înfrântă de un elefant şi nu de o piticanie de orgoliu masculin.

Bulgar: Înţeleg. Elefantul ar putea fi şi un simbol.

Irina (dispreţuitor): Oh… mă bucur tare mult să aud asta. (încet) Niciodată nu m-am simţi mai a nimănui… Cumva. Iubirea înseamnă atât de multă suferinţă şi, vai, greu e atunci când pierzi această formă de cunoaştere.

Gotz: Poftim?

Irina: Da, domnule Gotz.

Gotz: Nimic. Înţeleg.

Irina: Ce, domnule Gotz?

Gotz: E suferinţă, Irina.

Fitz: Taci, Gotz.

Gotz: Am tăcut, Fitz.

Irina (încet): Nu mai vorbeşti cu mine, Melon? Te-ai supărat iar pe parcurs. N-ai habar cât încerc… să fiu tare. Zi-mi de ce te-ai supărat. Cumva speram să găsim o formulă să rămânem unul în… viaţa celuilalt.

Bulgar: Fericire şi nefericire.

Straubinger: Suferinţă, domnule Bulgar.

Gotz: Bucurie.

Fitz: Poftim?

Gotz: Ziceam de bucurie.

Irina (încet): De fapt, iubirea e cea mai profundă formă de amăgire. De ce m-ai învăţat atât de multe? Te-ai oprit deoarece nu am mai învăţat? De ce m-ai lăsat dacă lângă tine am învăţat cel mai mult? Ai renunţat, totuşi, la mine. De ce? Din păcate mie îmi place să plâng… Nu-ţi voi putea mulţumi vreodată. Iarăşi plâng. Ai puterea asta asupra mea.

Skroff (Se ridică în picioare. Urcă pe masă. E nervos): Domnilor, am constatat că sufăr de un patriotism nefiresc. Sunt nervos rău pe oraşul ăsta, pe ţara asta. Dar n-am alt oraş. N-am altă ţară. Aşa că-s bine cu ce am.

Straubinger: Domnule Skroff, nu crezi că am fi un stat puternic dacă am reuşi să ne unificăm sub aspect patriotic? Ţin minte de la şcoală povestea unui brad răsturnat de vânt. Ceilalţi brazi şi-au unit crenguţele şi vântul nu i-a mai doborât.

Gotz: Cunosc povestea, domnule. Nu era patriotică. Am mai făcut şi noi şcoală.

Straubinger: Eu aşa am perceput-o, domnule Gotz.

Skroff: De aia m-am şters la fund cu invitaţia altor ţări de a-mi ridica paşaportul lor. Domnilor, haideţi să facem ceva pentru ţara asta… Şi dacă am făcut, hai să facem şi mai mult.

Straubinger: Unii s-au realizat prin Franţa sau Spania. Au în oraşul nostru trei case şi trei apartamente. Cei care au rămas aici, majoritatea, sunt drojdieri ce nu şi-au plătit creditele la bănci. Şi când le spui asta devii cel mai bun prieten al lor.

Dudinski: Adică, merg eu în târg, îi duc cu maşina mea. Că n-au altă maşină. Doamna şi domnul ei. Îmi cumpără pulover gri. Adu-ne aripioare prăjite, zice domnu’. Dar n-am bani. Dar nu te-am întrebat de bani. Dar de ce să mă umiliţi voi, zic către doamna. Dar tu când eşti în pat cu mine de ce-mi pui contra aia care mă face leşinată de poftă, zice doamna către mine. Adică, dau contre, doamnă şi voi acuma daţi alte contre cu banii voştri.

Irina (încet): E mai bine cum sunt sau e mai bine cum am fost? Să gândesc pentru alţii sau să gândesc pentru mine? Spune-mi cum e mai bine, Melon. Înainte gândeam mult pentru mama. Mă îngrijoram să nu-i fie frig. Sunt tare fericită cu atenţia şi cu seriozitatea pe care mi le oferi. Acuma am lacrimi de bucurie. Ce bine e că nu te-am pierdut de tot. Am concluzionat că regreţi că ne-am apropiat atât de mult, că am primit nemeritat atâtea. Regreţi că mi-ai lăsat mintea liberă, Melon? Iar mă umpli de vinovăţie, de chinuri şi mustrări. Alt bărbat nu mai există, Melon. E naturaleţea, autenticitatea fiinţei. Toţi se grăbesc să se comporte într-un anumit fel, să se îmbrace într-un anumit fel. Îmi amintesc când te întrebam ce preferi, ziceai că nu preferi nimic. Şi asta înţeleg acuma. Mă bucur să-ţi pot spune toate astea şi că le asculţi. M-ai lăsat să decid. Pentru mine a fost ceva inedit. Mi-ai spus: „Nu-mi mai bat capul, Irina”. E fain. E liniştitor. E ca fuga de răspundere. Mami s-a împăcat cu mine. Ai ştiut că e temporar, Melon. Aşa e mereu. Dar intens. Sunt atât de recunoscătoare. Ţie. Azi a fost foarte bine. Cu trăiri interioare. Încă simt degetele mele cum te-au atins. Iartă-mă. Ştiu că nu ai nevoie de aşa ceva. În cimitirul ăsta toţi se uitau la noi. Aveam această nevoie. O să trec pe strada ta, mâine de dimineaţă. În curtea cu sculpturile tale. E grea povara acestor privilegii. Azi sunt răsfăţată pentru că ţi-am mângâiat faţa.

Dudinski: În prezenţa ta mă înmoi toată, dragă Dudinski. Aşa mi-a spus doamna aia. Era seară. Fără cenzură, Dudinski. Şi nu speram că voi mai fi sărutată de tine, Dudinski. Tânjesc după tine, Dudinski. Te-am supărat, Dudinski.

Straubinger: Acesta e un final pe care-l sărbătorim în seara asta.

Tocaci: Nu ştiu încă ce să spun, domnule.

Stan: Se poate anula aşa ceva, domnule Tocaci?

Tocaci: Sub nicio formă nu poţi spune că a fost o greşeală, domnule Stan.

Stan: A fost oarecum firesc, după atât de multă suferinţă. Au rămas multe sculpturi neterminate.

Tocaci: De fapt, noi încercăm să luptăm împotriva firescului, domnule.

Dudinski: Te-am supărat în târg, Dudinski. Aşa-i? Iartă-mă, te rog. Nu ştiu cum trebuia să reacţionez ca să nu te simţi umilit. E frumos să te simt din nou în mine, Dudinski, a spus doamna. Of, ce vrei de la mine, mi-a mai spus. Şi-atunci i-am arătat ce e umilinţa, domnilor.

Gotz: O îngrozea gândul că vei întâlni altă femeie, Dudinski.

Fitz: Uf, pula e uneori coordonatoarea vieţii, Gotz.

Gotz: E o referire plină de cruzime, Fitz, dar doamna aceea o merita.

Dudinski: Al naibii de mult o merita.

Bulgar: Stimaţi domni şi colegi ai acestei triste întâlniri. Nietszche dorea să te oblige să trăieşti prezentul. Este corect? Zic în sensul că a fost unul care a iubit viaţa şi a încercat să-l facă pe om să se simtă foarte bine cu toate. Bune şi rele.

Straubinger: Un drojdier, asta eşti domnule Bulgar.

Bulgar: Deci, nu e corectă înţelegerea lui, domnule Straubinger. Spune-mi, te rog, că e greşită.

Straubinger: Odată te-ai oprit la prunii din cimitir, domnule Bulgar. Ţi s-a schimbat expresia feţei. Îţi mai aminteşti?

Bulgar: Nu pot, Straubinger. Multă vreme te-am crezut comunist. Apoi, am înţeles ce anume din tine numeam aşa.

Straubinger: Ce-i comunismul, Bulgar? E un soi de lume de apoi. Adică, oamenii-l aşteaptă fără să întreprindă ceva. Aşa cum aştepţi raiul.

Bulgar: Nici într-o mie de ani n-aş fi putut spune asta, Straubinger. Cred că ai distrus, în acest moment, jumătate din credincioşii lumii.

Straubinger: Am trecut la analiza supuşeniei şi nevoia omului de supunere.

Irina (încet): Tare greu trece seara asta, Melon.

Dudinski: Sunt atât de obosită, încât mă pun acuma la somn, Dudinski, a mai spus doamna.

Straubinger: Înainte de a începe sforăitul.

Gotz: Doamna aia era o proastă.

Fitz: Dar nu se simţea aşa cum era, domnule Gotz.

Gotz: Doamna aia era o frustrată.

Fitz: Dar nu se simţea aşa cum era, domnule Gotz.

Irina (încet): Îmi amintesc cum am mers în cimitirul din satul tău. Căutam mormintele părinţilor tăi. Simţeam atâta durere că nu-i voi cunoaşte niciodată. Simţeam atât de mult nevoia ca ei să ştie că eşti frumos, iubit. Doream să le mulţumesc. Îţi aminteşti? Hoinăream! Nu eşti nebună, mi-ai spus. E foarte frumos să cauţi oameni prin cimitire pentru a le spune ceva despre cei vii pe care i-au iubit. Am o uşoară ameţeală şi acuma când mă gândesc la acea perioadă. Pentru tine am plâns de atâtea ori. Nu pot pune într-un sertar istoria noastră, Melon. Sunt claustrofobă. Îmi place în aer liber.

Bulgar: Da, domnilor, au fost lupte interioare şi exterioare groaznice.

Straubinger: Dar definitorii.

Bulgar: Am un imens respect pentru mecanismul social, juridic şi fiscal.

Straubinger: Eu închid ochii şi văd o veveriţă, acum.

Gotz: O veveriţă cu ochii închişi.

Fitz: Interesant.

Bulgar: Am propus ceva frumos, dar mi-ai cufurit ideile cu veveriţa ta, Straubinger.

Straubinger: E uşor să te superi pe mine, nu-i aşa, domnule Bulgar?

Bulgar: Începând de mâine, când vin eu pleci tu.

Straubinger: Sau invers.

Gotz: Adică, simplu, când pleci tu vine el.

Straubinger: Sau invers, Fitz.

Bulgar: Distrugi bucuria şi entuziasmul, Straubinger.

Straubinger: Te simt nemulţumit, domnule. Am dormit rău şi puţin. E uşor să te superi. Nu-i aşa, drojdierule?

Bulgar: Mi-e frig, domnule Straubinger.

Gotz: Azi e cald.

Fitz: Şi mâine-i rece.

Bulgar: Ştiam că aicea se ajunge. Când nu-i destul de rău, se poate şi mai rău.

Straubinger: Oare simţim la fel, domnule Bulgar?

Irina (încet): Spune unde vrei să mă duci şi merg de bunăvoie. Niciodată nu mi-a fost dat să văd o privire atât de cuprinzătoare. Acuma dormi şi ai expresia aia pe care o aveai când povesteai despre bunica ta. Te vedeam şi eram plină de recunoştinţă. După ce ne-am despărţit cea mai mare spaimă a fost aceea de a nu mă întoarce să fiu cea care am fost înainte de a te întâlni. Mâine dimineaţă merg la mami să-i fac băiţă. Nu poate cu gipsul pe mâna dreaptă. M-am plimbat prin cimitir, Melon. Desculţă. Şi m-a muşcat o albină de degetul mic. Mă gândesc la îndârjirea cu care ai luptat. Singur. Pe patul ăla alb de la spital. Mă îngrozesc la gândul că puteai renunţa. În egală măsură mă ruşinez. Mi-ai tratat mintea cu seriozitate. Până atunci am avut impresia că minimalizezi şi desconsideri tot ce am de spus. Înţeleg că aşa trebuia. Să iasă în evidenţă femeia. Călătoria e frumoasă indiferent de vagonul de tren, mi-ai spus. Acuma călătoreşti singur? Datorită ţie înţeleg multe. Am trăit până ieri crezând că sunt protejată. Că nici un rău nu mi se poate întâmpla. Acum nu mai sunt sigură. Ar trebui să mă tem, Melon?

Dudinski: Şi atunci m-a întrebat: „Ai început deja?” Tot ce încep şi termin, i-am spus.

Fitz (cu voce subţire): Aproape.

Gotz (la fel ca Fitz): De ce aşa târziu?

Fitz (continuă jocul): Şi de ce aşa scurt?

Gotz (la fel): Adică… lung… comparativ cu… domnul…

Fitz (la fel): Chinuitoare afirmaţie şi încântătoare ideea unei relaţii.

Gotz (la fel): Doamne, eram pe vremuri tare inteligentă.

Fitz (la fel): Doamna se doreşte ademenită.

Dudinski: Când am ceva de dat îţi dau! Scurt! O clipă… doamnă, i-am spus.

Bulgar: Nu clipa, ci viaţa!

Gotz: Cine?

Fitz: Ce?

Bulgar: Nietszche!

Straubinger: Eşti un drojdier bulgar…

În timpul ultimelor dialoguri, Skroff se ridică în picioare vine în mijlocul încăperii. Are în mână cornul. Cântă marşul de defilare al regimentului. Încet, apoi tare. Se lasă întunericul.

 Sfârşitul Actului 1
Piesa face parte din volumul „Arca lui Giorgio” de Marian Ilea, Editura Tracus Arte, 2015

Susține Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.