Atelier

Melancolii sebastiniene

Mihail Sebastian a fost dintotdeauna un scriitor îndrăgit de către public, atât în perioada comunistă, când era cunoscut doar pentru o parte din opera sa (teatrul, romanele – „Oraşul cu salcâmi” şi „Accidentul” –, plus o parte din publicistică, cea dedicată literaturii), cât şi după 1990, când apare ceea ce nu mai fusese publicat vreme de jumătate de secol („Fragmente dintr-un carnet găsit”, „De două mii de ani”, „Cum am devenit huligan”, „Jurnal. 1935-1944”). Îndrăgit pentru teatru („Jocul de-a vacanţa”, „Ultima oră”, „Steaua fără nume”), ca şi pentru romane, Sebastian are – după cum reiese din scrisul său – o personalitate captivantă, prin inteligenţă, căldură, intuiţie şi mai ales sensibilitate şi autenticitate.

După ce se întoarce de la Paris, unde a petrecut anii 1930 şi 1931, Mihail Sebastian debutează în literatură în 1932, cu volumul „Fragmente dintr-un carnet găsit” şi cu volumul de povestiri „Femei”. În acest al doilea volum publicat avem patru proze scurte: „Renée, Marthe, Odette”, „Emilia”, „Maria” şi „Arabela”. După ce o publică, iniţial, fragmentar în reviste, autorul va mărturisi despre această carte că nimic nu este în ea cu totul inventat, dar nici cu totul autobiografic. În interviuri, refuză identificarea dintre el şi personajul masculin care leagă cele patru texte, Ştefan Valeriu, şi care va reapărea ca erou al piesei de teatru „Jocul de-a vacanţa”.

Fiecare text din volum prezintă portretul unei femei – sau al mai multora –, iar legătura dintre ele e asigurată de Ştefan Valeriu, tânăr medic român, în vârstă de 24 de ani, în vacanţă în Franţa, apoi trăind la Bucureşti, mutându-se după aceea la Paris, călătorind, cu Arabela, prin toată Europa, astfel încât cititorul nu face prea mult diferenţa între spaţiul românesc şi cel franţuzesc. Unul dintre texte, cel dedicat Emiliei, este cumva inadecvat, pentru că figura şi destinul tragic al acesteia se află într-un contrast strident cu celelalte eroine. Descrisă mult prea grotesc, ca un soi de rateu al naturii, Emilia nu intră în perspectiva erotică în care intră toate celelalte personaje feminine şi face de-a dreptul notă discordantă în text.

În prima povestire, „Renée, Marthe, Odette”, Ştefan Valeriu are trei experienţe cu trei tipuri diferite de femei. Le cunoaşte într-o pensiune franţuzească, într-o vară, în vacanţă. Marthe Bonneau, în vârstă de 35 de ani, e mama unui adolescent şi, în ciuda unui dialog al privirilor, nimic concret nu se întâmplă între ea şi tânărul român. Dar silueta ei „regală, cinematografică, etern frumoasă”, de mai multe ori caracterizată prin adjectivul „calmă”, este memorabilă tocmai pentru că rămâne un mister. Marthe îl invită, când pleacă, pe Ştefan Valeriu, să-i facă o vizită la Paris, adăugând însă că astfel l-ar revedea pe fiul ei. Medicul român e atras de inaccesibila femeie matură, care ştie să seducă fără a face gesturi evidente, şi o va purta în amintire, chiar dacă povestea lor e imaginară.

Banală, Renée Rey e căsătorită şi are un copil, dar îi cedează destul de uşor lui Ştefan Valeriu. Trupul lui Renée e descris cu o minuţie şi o cruzime medicală, care exprimă indiferenţa bărbatului de care femeia se îndrăgosteşte: „Renée Rey are trup urât, mâini foarte delicate (…), picioare sperioase, obrazul brun, buzele arse de o permanentă febră şi ochii umbriţi”. Observată cu atenţie, eroina e reabilitată atunci când merită: „Numai seara, când se face frig şi îşi aruncă pe umeri şalul ei de mătase brodată, care o învăluie toată, îşi recâştigă graţia de plantă”. Nu e unica dată când Ştefan Valeriu face apel la comparaţia cu regnul vegetal pentru a descrie trupul unei femei. Renée ar răspândi, astfel, „un fel de mare umbră vegetală”, dar pasiunea ei o face în egală măsură „obositoare” şi „inegală”.

Odette are 18 ani şi se mândreşte cu faptul că nu a cunoscut încă în mod intim un bărbat. E independentă, netraumatizată de divorţul părinţilor, iar Ştefan Valeriu o numeşte când „camaradă”, când „un băiat”. În ultima ei noapte de la pensiune, Odette îl aşteaptă pe Ştefan Valeriu în camera lui, după ce, cu o noapte înainte, îl stârnise, apoi îl respinsese. Nici ea nu ştie de ce, prinsă cum este în vâltoarea tinereţii, trăind instinctual, fără premeditări şi fără procese de conştiinţă.

Povestirea „Maria” reprezintă textul unei scrisori adresate lui Ştefan Valeriu. Maria este o femeie de care tânărul medic s-a îndrăgostit, cunoscând-o prin intermediul lui Andrei, care îi e vag prieten şi care e partenerul amoros al Mariei de cinci ani. Declaraţia de dragoste a lui Ştefan Valeriu către Maria precipită scrisoarea acesteia, care spune în scris povestea iubirii ei cu Andrei. Maria este mult mai elaborată, ca personaj, decât cele din prima povestire, este descrisă de Andrei ca fiind „iremediabil burgheză”, de ea însăşi ca o fiinţă „calmă, puţin sceptică, lucidă în orice caz”, iar de Ştefan Valeriu ca având un „temperament de castelană”. Maria e femeia superioară care ajunge – spre mirarea ei – să se îndrăgostească de Andrei, bărbatul destul de frivol, pe care iniţial nu l-a luat foarte mult în serios, crezând că va avea cu el doar „un amabil vodevil”. Ceea ce frapează la ea este complexitatea minţii şi a sufletului, care are nevoie atât de iubirea cu Andrei, dar şi de prietenia cu Ştefan Valeriu. Maria are ceva din eroinele corneliene, care sunt dominate de raţiune, dar care nu iubesc mai puţin din această cauză: „Un amor mi se pare un lucru atât de complicat, un angrenaj atât de apăsător şi minuţios, încât mi-e imposibil să mă desfac dintre rotiţele lui, să tai legăturile mărunte care mă fixează, să trec peste asediul tuturor detaliilor din care a crescut şi între care m-a închis”. Dacă ipoteza că Andrei ar părăsi-o o găseşte „dezorientată pentru totdeauna”, în acelaşi timp, Maria are nevoie de prietenia cu Ştefan, de complicitatea cu el, în discuţii şi participări la evenimente culturale, ca de ceva ce „mă reabilitează în propriii mei ochi”, spune ea.

Scrisoarea Mariei ne duce cu gândul la scrisorile personajului Doamna T., din romanul „Patul lui Procust”, al lui Camil Petrescu, roman care va apărea un an mai târziu, în 1933. Aceeaşi inteligenţă sclipitoare, aceeaşi sinceritate, aceeaşi acuitate în a-şi sonda stările sufleteşti, aceeaşi ezitare la început, apoi plăcere de a se confesa în scris. Un detaliu interesant este unul dintre epitetele pe care şi le atribuie Maria la un moment dat, acela de „bătrână”, deşi avem de-a face cu o femeie tânără. Credem că, de fapt, cuvântul e la ea un sinonim pentru „obosită”, iar aici eroina se desparte de personajele feminine tipice sebastiniene. Niciuna dintre eroinele lui Sebastian nu este „obosită”, existenţial, se înţelege, ci doar personajul masculin principal. Ştefan Valeriu este mereu cel „obosit”, în ciuda tinereţii biologice, fie că apare în proza scurtă, fie în piesa „Jocul de-a vacanţa”. „Oboseala” Mariei este consecinţa unei sensibilităţi exacerbate, a unei delicateţi spirituale pe care realitatea comună o agresează şi îi diminuează din puteri. Şi totuşi, ea nu e un dublu feminin al lui Ştefan Valeriu, pentru că percepţiile ei sunt cele ale unei femei şi pentru că este departe de inerţia tipică lui Ştefan Valeriu, pentru că este capabilă să trăiască o pasiune: „E în mine o veche oboseală, venind nu ştiu de unde (…), trebuie să fie ceva asemănător melancoliei sfârşiturilor de vară, când soarele este încă întreg şi lumina este încă albă, dar creştetul copacilor se înfioară seara de presentimentul declinului ce vine, şi pe care ei îl poartă în fiinţa lor ca pe un jar intim, învelit în miez de pâine”. Un asemenea elogiu rafinat adus crepusculului nu ar mai fi putut fi scris decât de Doamna T. a lui Camil Petrescu (al cărei prenume era, de altfel, Maria).

Ultima eroină din volumul „Femei” este Arabela, din povestirea omonimă. Este franţuzoaică şi însoţeşte un grup de patru bărbaţi care au un număr de acrobaţie la circ. Ea îl invită la ea acasă pe Ştefan Valeriu, într-o seară ploioasă, iar dragostea ei trupească e descrisă ca fiind „supusă şi absurd de liniştită”. Va fi şi ea numită „obosită”, iar ceea ce degajă va fi „un sentiment de linişte”, „voluptate odihnită”, „carne tânără, destinsă în lene şi indiferenţă”. Arabela îşi părăseşte camarazii de circ, pe lângă care ea este doar o prezenţă agreabilă, şi se mută cu Ştefan, la Paris. Când banii li se termină, Arabela se angajează la diverse cabarete, ca dansatoare, apoi îşi descoperă talent de cântăreaţă. Va forma cu Ştefan un cuplu de succes, el acompaniind-o la pian, cariera Arabelei devenind chiar internaţională. Şi totuşi, eroina nu este deloc o „divă”, ci o femeie simplă, în sensul cel mai bun al cuvântului, ea refuză, dezgustată, să ia parte la o „partuză”, apoi ştie să îşi aleagă ca repertoriu romanţe demodate, pe care le interpretează într-un mod unic, pentru că e înzestrată cu o structură interioară predominant melancolică. După Ştefan, arta Arabelei provine din „oboseala ei intimă, din melancolia ei depărtată ce aruncă (…) un val de lumină scăzută”. Cuplul lor va evita cu fermitate să dea spectacole în România, mai exact la Bucureşti, pentru că Ştefan Valeriu nu vrea să fie văzut pe scenă de către Maria. Iată cum personajul din povestirea anterioară glisează în această ultimă proză, sugerând o iubire profundă, dar neîmpărtăşită. Când între Arabela şi Ştefan intervine plictiseala, aceasta se va întoarce la artiştii ei de circ.

În 1939, deci şapte ani mai târziu, Mihail Sebastian va scrie în „Jurnalul” său: „Treizeci şi doi de ani. Mă simt bătrân, urât, uzat. Nu-mi face nicio plăcere să mă uit în oglindă. Mi-e uneori silă de omul ăsta palid, cu ochii vineţi, cu o chelie  care se accentuează şi totuşi cu încă nu ştiu ce aer de tinereţe ostenită”. Aceeaşi des invocată oboseală existenţială, deci aceeaşi melancolie, în fond. Deşi nu se vrea autobiografică, în literatura lui Sebastian eroul principal îl exprimă în mod esenţial pe autor, aşa cum personajul Sandu îl exprimă pe Anton Holban, în proza sa.

Receptarea volumului „Femei” este mai degrabă modestă de către G. Călinescu: „Scriitorul se refugiază în analiză şi însemnările sale erotice sunt mai mult stendhaliene decât gidiene. Talentul artistic pare a lipsi, totuşi, ca prozator, scriitorul posedă o ritmică vie şi o frază fin echivocă, de o maliţie imperceptibilă” („Istoria literaturii române de la origini până în prezent”).

În schimb, Camil Petrescu apreciază că „e o carte apropiată preferinţelor mele statornice, o întâmplare din zona rarefiată a psihologiei discontinui, a substanţialităţii abstracte”, „cu accent pe autenticitate, nu pe originalitate”. Bun prieten cu Sebastian, Camil Petrescu pune punctul pe i! Mihail Sebastian însuşi mărturiseşte: „Am încă prejudecata unei moralităţi a scrisului, în această măsură nu-l accept decât în măsura în care caută un adevăr şi exprimă o sinceritate”  („Eseuri. Cronici. Memorial”, 1972).

Trebuie precizat, ca să înţelegem mai bine estetica lui Sebastian, că scriitorul îşi expune în numeroase articole din presa culturală concepţiile despre roman. El consideră că romanul trebuie să se schimbe, pentru că „sensibilitatea veacului” s-a schimbat, şi propune termenul de „panlirism”: „Toate există în ritmul unui absolut lirism. Patetism pur. Toate se nasc, trăiesc, se înlănţuie în virtutea unor legi de logică afectivă. (…) Vremea pateticului pur se cheamă panlirism” („Panlirism”, „Cuvântul”, 14 oct. 1927). Sebastian crede că romanul nou trebuie să fie liric, să valorifice monologul interior, să ilustreze discontinuitatea personalităţii. În anii care urmează, Sebastian va scrie despre romanul lui Marcel Proust ca despre romanul ideal al secolului XX, dar va scrie elogios şi despre James Joyce şi Virginia Woolf, atent – şi favorabil – la reformele masive din romanul modernist european.

Revenind la proza sa scurtă, volumul „Femei” este scris deci de un tânăr de 25 de ani. El prezintă câteva portrete feminine remarcabile, întruchipând tipologii şi vârste diferite, creionate cu un simţ fin al detaliului şi cu multă intuiţie faţă de psihologia feminină. Eroul masculin nu poate fi văzut altfel decât ca un alter ego al autorului şi îl vom reîntâlni, ceva mai matur, în Ştefan Valeriu din piesa „Jocul de-a vacanţa”. Acest erou-tip este un bărbat care nu depăşeşte vârsta de treizeci de ani, dar care e marcat de ceea ce el însuşi numeşte „lene”, „indiferenţă”, „melancolie”. Nu poate iubi cu pasiune pentru că e prea blazat, „îmbătrânit” înainte de vreme, deziluzionat de oameni, de tot. E departe de disperări, nu vorbeşte niciodată despre sinucidere, de exemplu, dar pasivitatea lui este o stare care îl văduveşte de trăiri intense. În registrul imobilităţii, al inerţiei, al degustării doar a ceea ce se oferă lesne nu poate să încapă un elan vitalist.

Personajele din „Femei” sunt eboşe ale personajelor viitoare ale lui Mihail Sebastian, în schimb dragostea va apărea altfel în unele dintre textele sale literare următoare. Dacă în „Femei” avem descrierea unor legături fie estivale, fie începute rapid, în viaţa cotidiană, în urma unei întâmplări, nedestinate durabilităţii, în romanul „Accidentul” vom avea o poveste pur proustiană.

În concluzie, povestea de dragoste sebastiniană, când nu este o idilă, este o tentativă eşuată, o blândă singurătate în doi. Un romantism adolescentin se îmbină cu blazarea unei maturităţi precoce. O iubire intensă e nefericită pentru că nu e reciprocă, aşa cum se întâmplă la maestrul său Proust. De la prozele scurte din „Femei” (1932) la piesa de teatru neterminată „Insula” (1945), există la eroii lui Sebastian o aspiraţie către iubire, dar nu şi energia vitală care să facă posibil pathosul. Eroul sebastinian e în aşteptarea iubirii, dar e prea blazat pentru a o întâmpina.

 

Despre autor

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghiţeanu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în 1994. Master de Studii culturale franceze tot la Universitatea din Bucureşti, în 1996. Doctorat în Literatura franceză modernă la Université Bretagne-Sud din Franţa, în 2009. Lucrează la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti din 1996, unde este conferenţiar universitar din 2014. Predă cursurile de Literatură franceză a secolului XX, Cultură şi civilizaţie franceză, Literatură franceză contemporană, Literatura exilului românesc. Volume în limba franceză: „Marguerite Duras ou le goût du vertige”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016; „Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d’identité”, Presa Universitară Clujeană, 2013; „Sylvie Germain. La Grâce et la Chute”, Editura Institutului European, Iaşi, 2010. Volume în limba românã: „Ora de citit”, Editura Alfa, Iaşi, 2011, „A doua oră de citit”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015. Este co-autoare a volumului „Scriitorul, cenzura şi Securitatea. Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi”, Ed. All, Bucureşti, 2009.
Serenela Ghiţeanu a publicat cronici de carte, între 2003 şi 2011, în Timpul, Revista 22, Jurnalul literar, Luceafărul, Contrafort, Convorbiri literare, suplimentul Aldine – România liberă, Observator cultural.
A făcut publicistică în ziarul Cotidianul, între decembrie 2016-mai 2017.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.