Cărțile mele Nr. 146

Mersigru

Într-un vis de cândva, intru într-o librărie și găsesc o carte rară, mare ca dimensiuni, cu un design auster ca în unele colecții academice. O carte grea, m-au atras cărțile grele. Și-n vis, și-n realitate. Ca și cum ar fi o legătură între știința adunată între copertele lor și kilogramele de hârtie și de carton. Că nu se-ntâmplă așa are mai puțină importanță. Visul exprimă în maniera lui infantilă ceea ce am căutat inconștient, înainte de orice altceva, citind: un sens al lucrurilor. Încă îl mai caut. Între timp, cum se-ntâmplă și cu oamenii pe care i-am iubit, câteva din multele cărți citite, mari sau mici, grele sau ușoare, m-au făcut să fiu ce sunt azi în bună măsură. Sunt cărțile pe care, într-o formă sau alta, nu le uit și pe care le pot reciti oricând cu aceeași uimire și încântare. (Dumitrița Stoica)

Mersigru

Nu știu exact când mi-a căzut în mână „Povestea a doi pui de tigru, numiți Ninigra și Aligru” de Nina Cassian (apărută în 1969). Nu e prima carte citită, e prima carte de care îmi amintesc. În casă nu aveam niciuna. Nici vecinii nu aveau, cu excepția unui văr licean, amator de filozofie și de cărți S.F. Am împrumutat-o, cu siguranță, prin clasa a doua sau a treia, de la biblioteca comunală, un labirint de vreo 30-40 de metri pătrați, cu câteva rafturi de cărți, pe care le luam de fiecare dată la rând în căutarea comorii.

Am uitat povestea. Am recitit-o acum. Îmi rămăsese doar senzația imprecisă a unei frumuseți rare, stranii. Când am descoperit cuvântul „arabesc”, la altă vârstă, l-am asociat cu ea, fără să știu prea bine de ce. Nu e suficient să întâlnești un cuvânt ca să devină al tău, să poți numi ceva folosindu-l. Degeaba îi cauți sensul în dicționar. Nu ajunge. E ca și cum ai învăța singur o limbă străină, fără să știi nimic despre lumea căreia îi aparține. De ce, încercând să înțeleg ce înseamnă „arabesc”, m-am gândit la cartea de altădată? Impresia puternică a primei lecturi a așteptat cu anii cuvântul care s-o numească?  Nu se întâmplă totul la suprafața clară a minții.

Îmi plăcuseră mult minunatele ilustrații ale Ligiei Macovei: liniile unduioase ale lianelor și ale „Animalului greșit”, verdele junglei, frunzele, dungile tigrilor ar putea explica această asociere. Dar era mai mult decât atât. A fost, probabil, prima ficțiune narativă cu un imaginar dens și rafinat. Lumea ei nu părea să semene cu aceea reală, care mă interesa prea puțin atunci și de care m-am ținut la distanță politicoasă toată copilăria. Într-o fotografie de pe la 4-5 ani apar alături de o verișoară și de o mătușă, ținând în mâna dreaptă cu mare hotărâre o  jucărie confecționată de mama din bucăți de carton romboidale, îmbrăcate în resturi de material textil. Trebuie să fi avut un nume, dar s-a pierdut. E greu să te joci cu un asemenea obiect, poți, în schimb, să ieși cu el în lume, să-l porți ca pe un blazon aristocratic. Intuiția nobilei inutilități a artei, orice formă ar lua ea, e cvasigenerală, nu aparține doar spațiului cultural.

Presupun doar. Se știe de ceva vreme că amintirile noastre recompun de fiecare dată trecutul, că nu avem acces genuin la ce a fost și la cine am fost. Mă uit la fotografie cum se poate uita la ea orice străin. E neliniștitor. Cu atât mai mult cu cât puținele amintiri sunt mai degrabă factuale decât sufletești. Îmi amintesc, spre exemplu, cât de mult îmi plăcea caraghioasa limbă păsărească și am recunoscut-o, poate, în altă variantă, în carte. Le-am vorbit  tovarășilor de joacă de Nipinipigrapa și de Apalipigrupu? Am amestecat limba păsărească a copilăriei cu limba tigrească a Ninei Cassian? Cred că mi-ar fi rămas în memorie momentele de extaz ludic când am fi putut rosti în grup „mersigru”, „nemigru”, „afagră” ,„la revedegre”, „prizoniegra” și alte cuvinte tigrești. Mai degrabă m-am bucurat în singurătate de ele, cum se-ntâmplă adesea cu experiențele fantasmatice. Le-am vorbit, poate, de sensibila și alintata Ninigra, răpită întâi de o maimuță ascunsă într-un contrabas, la iarmarocul din junglă, ca să le fie jucărie vie unor maimuțici și mai răsfățate, apoi de pisicile împărătesei Miorlau, foste tigrese sau tigruțe.  Ninigra este avatarul copilăresc, fragil, al Ninei, un „Ni” repetat, la care s-a atașat sufixul substantival specific limbii tigrești. Are nevoie de curajosul și iubitorul Aligru care o salvează și se căsătorește cu ea.

M-a fermecat, fără îndoială, luxurianța limbajului și a fanteziei: în jungla Ninei Cassian, ființele și lucrurile apar și dispar, își schimbă natura sau culoarea, ca și cuvinele. Identitatea lor nu e mereu categorică, chiar dacă lumea se dovedește până la urmă simplă, e suficient curajul ca să dai jos măștile.

În fotografia de mai sus, privirile par să exprime o stare nu tocmai confortabilă. Nu zâmbește nimeni. Fața mătușii lasă impresia încruntării prin conformația ei, verișoarea se uită țintă la fotograf cu ochii mari, iar eu privesc în altă parte. Cei mai mulți dintre noi, cred, nu știu cum să stea la fotograf. Cum să privească, cum să zâmbească, cum să iasă așa cum sunt. Întrebarea este cum sunt, o întrebare timpurie și durabilă. „Animalul greșit”, alcătuit din cap de bufniță, coarne de vacă, trup de șarpe, labe de cangur și de leu, e neliniștea cu care luptă eroii (și copiii care se identifică cu ei). Ușor de învins, într-o lume plină de speranță, dar fără gustul șabloanelor soporifice și cu un apetit enorm pentru realcătuiri și rescrieri:

„Încă din primele zile, Ninigra fu spălată
cu neofalină și apă oxigenată
și i se decolorară dungile, și-apoi
fu pusă la uscat pe patru perne moi.

De la 3 la 5 lua lecții de alintat
și învăța vocabularul adecvat.
„Nu se spune lapte, se spune LĂPTIC,
nu se spune piton, se spune PITIC

nu copac, ci COPĂCEL,
și nu cerc, ci CERCEL.
În loc de bot, se zice BOTINĂ.
Nu se zice fel, ci FELINĂ”.

 

Susține Literomania

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: