Poezie

Metamorfozele lui Titus Livius

de Zbigniew Herbert

Bunicul meu străbunicul meu cum îl înțelegeau ei pe Titus Livius
căci desigur l-au citit și ei la gimnaziul umanistic
în vremuri puțin potrivite
când castanul răsărea la fereastră – candelabre febrile din flori –
și toate gândurile bunicului și ale străbunicului alergau cu respirația tăiată spre Mizzi
care cântă în grădiniță își arată decolteul și picioarele dumnezeiești până la genunchi

sau către Gaby în Opera din Viena sedusă asemenea unui heruvim
Gaby cu năsucul în vânt și cu Mozart în gâtlej
sau în sfârșit spre amabila Pepi refugiul celor apăsați de griji
fără frumusețe talent și speranțe înalte
astfel că-l citeau pe Livius – o vreme a pomilor înfloriți –
în mirosul de credex de plictiseală și de gaz cu care se freacă podelele
sub portretul Kaiserului
și Imperiul ca toate Imperiile
părea veșnic

Citind istoria orașului au căzut victime iluziei
că ar fi și ei romani sau urmași ai romanilor
acești fii ai celor subjugați ei înșiși în jug
sigur că limba latină avea în rangul unui consilier de curte
partea sa bună
îngemănarea virtuților antice sub jiletca lucioasă
odată cu Livius le insufla disprețul față de plebe
revolta poporului – res tam foedes – trezea în ei repulsie
toate expedițiile de cotropire li se păreau dimpotrivă îndreptățite
ele însemnau pur și simplu victoriile celor mai buni mai puternici
din cauza asta sufereau pentru înfrângerea pe marea Trasimeniană
îi umplea de mândrie superioritatea lui Scipio
luau fără discuție moartea lui Hannibal cu satisfacție
ușor prea ușor se lăsau conduși
prin tranșeele propozițiilor secundare
ale construcțiilor eliptice regizate de participii
prin torentele înspumate ale elocvenței
prin capcanele construcțiilor verbale
– spre lupta
care nu era o cauză a lor

De abia tatăl meu și eu după el
l-am citit pe Livius împotriva lui Lvius
căutând cu atenție ce se ascunde sub frescă
din cauza aceasta gestul teatral al lui Scaevola
n-a stârnit niciun ecou în noi
și nici marșurile triumfale și nici strigătele centurionilor
noi ne aplecam asupra înfrângerilor
samniților galilor etruscilor pe ei îi plângeam
număram numele popoarelor pe care romanii i-au făcut mici fărâme
ale celor îngropați fără glorie care pentru Livius
nu erau demni de niciun rid în stilul său sobru
pentru hirpinii apulii lucanii ucenii
locuitori din Tarent și din Metapont și din Lokri

Tatăl meu știa bine și știu și eu
că într-o zi și cea mai depărtată provincie
fără semne cerești înainte
în Panonia la Saraievo sau Trapezunt
în cetatea de lângă marea cea rece
sau în valea Panșirului
izbucnește un foc local
și Imperiul se prăbușește

Traducere de Mircea Ivănescu

Zbigniew Herbert (n. 29 octombrie 1924 în Lviv-d. 28 iulie 1998 în Varșovia) a fost un poet, dramaturg și eseist polonez. Herbert a fost fiul unui bancher. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a început să studieze poloneza. După ce a absolvit Universitatea de Economie din Cracovia, a studiat dreptul la Thorn și filozofia la Varșovia. Într-o fază de liberalizare a culturii în Polonia, Herbert a debutat în 1956 cu o antologie de poezie, Struna światła (Rază de lumină). În anul următor, apare a doua carte de poezie, Hermes, pies i gwiazda (Hermes, câine și stea). În volumele sale de poezie, Herbert a prelucrat experiențele războiului, pe baza valorilor etice, el a combinat limbajul lui ironic cu metafore inedite. Cea mai importantă carte a lui Herbert e considerată Pan Cogito (Domnul Cogito), publicată în 1974.

Scrie un comentariu